Archives for posts with tag: Lucian Boia

Pentru foarte multi dintre noi, 23 August are o valoare cel putin ambigua.

In orasele mari erau organizate manifestatii, la care oamenii muncii erau dusi cu forta si obligati sa ia parte la tot felul de ‘coregrafii’. Cu placute, cu steaguri…iar cei care se bucurau de increderea partidului primeau sarcini cu adevarat importante! Li se incredinta cate un portret al preaiubitului fiu al intregului popor…. Deh, slugarnicia se plateste…

Apropo de ‘prea-iubitul fiu…’ ‘Elementele dusmanoase’ pretindeau ca mama sa ar fi avut o moralitate cel putin indoielnica… altfel cum ar fi fost Ceasca ‘fiu al intregului popor’? Sa trecem peste… Gura lumii, sloboda… Sloboda, sloboda… sa fi spus eu bancul asta intr-o companie nepotrivita pe vremea ‘cealalta’… as fi avut mari sanse sa capat ceva ‘domiciliu obligatoriu’… si nu la Slobozia…

Pe de alta parte, eu nu prea sunt calificat sa vorbesc despre manifestatii din astea.
Am purtat barba de cum am terminat armata – aveam ‘botul imblanit’ chiar si pe livretul militar, nu ma ‘solicitau’ la ‘actiuni’… ‘tovarasul’ nu agreea ‘pilozitatile faciale’… asa ca barbosii erau sfatuiti insistent sa se barbiereasca. Iar daca nu pricepeau erau tinuti la fereala.

Sa recapitulam. Teoretic, era o sarbatoare populara. Clasa muncitoare primea o zi libera.
Practic, multi dintre ei o petreceau marsaluind sub un soare arzator… purtand in carca niste pancarte mincinoase… si fiind obligati sa strige niste  lozinci in care nu mai credea nimeni… Iar asta nu doar in ziua respectiva. Faceau si cateva repetitii pregatitoare… Ca de, totul trebuia sa fie perfect!

Si, de fapt, aproape nimeni nu mai stia cu adevarat ce se intamplase in 1944.
Nu ca le-ar mai fi pasat prea multora dintre ei …

Lipsa de inter5es nu provenea neaparat din defetism sau din descurajare. Aveau si astea contributia lor, nimic de spus, numai ca sursa nepasarii era in alta parte.

Propaganda oficiala se batea cap in cap cu memoria colectiva iar acest conflict producea confuzie.

Termenul tehnic este ‘disonanta cognitiva’.
Fenomen cu consecinte dramatice, mai ales la nivel social.
Un individ pus intr-o astfel de situatie are trei variante. Pur si simplu nascoceste o naratiune care sa rezolve conflictul in favoarea sa, se mentine intr-un echilibru precar dar pe care nu vrea sa-l paraseasca pentru asta ar insemna sa se scufunde cu totul in pacat sau, pur si simplu, innebuneste.

Nu pricepeti mare lucru?
La vreo cativa ani dupa ce comunismul fusese instaurat in urma unei operatiuni care a imbinat forta bruta cu inselatoria abjecta, liderii momentului au dorit sa anihileze orice potentiala dizidenta. Cu alte cuvinte, ‘opozantii’ – adica cei care nu pricepusera de buna voie, urmau sa fie ‘reeducati’.

“Împreună cu alţi câţiva deţinuţi dispuşi la compromisuri pentru eliberarea înainte de termen, manevraţi de înalţi oficiali din Securitate cu complicitatea administraţiei penitenciarului, Ţurcanu a condus ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „experimentul” ori „fenomenul” Piteşti, în fapt torturarea continuă şi fără limite a altor deţinuţi politici pentru un dublu scop: smulgerea unor informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului înainte de arestarea lor şi anihilarea fizică şi morală a victimelor, odată cu compromiterea lor.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare. Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!”

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore bune, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi, după cum a mărturisit Maximilian Sobolevschi: „s-a desfăşurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuţi de la orele 7 dim[ineaţa] până la 15 în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma aceste bătăi au căzut 3 deţinuţi în nesimţire stând mai multe zile iar restul învineţiţi pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viaţa mea, ea petrecându-se într-un mod bestial”.

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea „reeducării” în spirit comunist, ceea ce presupunea denunţarea tuturor acţiunilor întreprinse împotriva regimului şi renunţarea la vechea lor mentalitate, responsabilă pentru situaţia lor de condamnaţi politic, în opinia agresorilor. Dacă acest discurs era încă destul de vag, următoarele solicitări din partea agresorilor aveau să lămurească pe toată lumea că nu era vorba nicidecum de o schimbare de mentalitate, de o adaptare benevolă la regulile noii societăţi, ci de lucruri mult mai abjecte: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere.

Primul lucru care li se cerea victimelor pentru a demonstra că nu mai sunt ostile regimului era să ofere declaraţii verbale şi scrise cu privire la întreaga lor activitate politică de până la arestare, insistând pe acţiunile anticomuniste şi pe cei cu care au activat. În fapt, li se cerea un supliment de anchetă, întrucât regimul ştia foarte bine că mulţi dintre cei deja condamnaţi tăinuiseră în cercetări multe persoane şi fapte. Cei mai mulţi refuzau să vorbească, conştienţii fiind că orice nume declarat putea conduce la arestarea respectivului, astfel că urmau alte reprize de torturi, atât individuale, cât şi colective. Erau schingiuiţi şi cei care denunţau doar parte din informaţiile deţinute, neconcordanţele fiind sesizate prin confruntarea cu declaraţiile celorlalţi sau prin cunoştinţele pe care agresorii le aveau despre cei torturaţi din perioada de relaxare de dinaintea începerii violenţelor. Victimele realizau astfel că prietenia şi căldura cu care fuseseră întâmpinaţi erau simulate, având doar rolul de a îi face să vorbească despre activitatea lor din libertate.
Dincolo de torturile fizice (bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori organe, statul în diferite poziţii fixe zile întregi, fără posibilitatea de se mişca etc.), şi celelalte episoade ale zilei constituiau prilej de chinuire a victimelor. Astfel, mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să se aşeze în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, ba uneori să şi guiţe ca porcii. Scoaterea „la program” (adică la toaletă) se făcea în grabă maximă o dată pe zi, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă mai târziu în celulă, în gamelele din care mâncau, fără să aibă dreptul să le arunce ori să spele gamela, astfel că unii deţinuţi îşi îngurgitau fecalele de bună voie, pentru a putea primi mâncare. Dormitul era şi el un chin, victimele fiind obligate să stea în pat întinse pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantoanele care stăteau de gardă peste noapte îi loveau violent cu ciomagul, ceea ce, coroborat cu tensiunea strânsă în timpul zilei în urma bătăilor, făcea somnul imposibil pentru mulţi dintre deţinuţi. Alţii nu au fost lăsaţi să doarmă în mod intenţionat timp de câteva zile, ajungându-se până la zece, cincisprezece în cazurile extreme, pentru a-i doborî fizic. La un moment dat a fost introdusă o nouă metodă de tortură – statul în poziţie fixă, care presupunea aşezarea în fund, cu mâinile pe genunchi şi privirea aţintită la vârful picioarelor timp de săptămâni întregi. La orice tresărire, deţinuţii erau loviţi cu bâta, însă după zile întregi de stat în aceeaşi poziţie fixă, mulţi dintre ei preferau (şi chiar căutau) să fie loviţi, pentru că astfel aveau posibilitatea de a se mişca măcar câţiva centimetri. 

Schingiuirile durau între câteva zile şi câteva luni, în funcţie de celulele în care erau aplicate (unele fiind mai mici, erau mai puţine victime), dar şi de momentul în care aveau loc, întrucât au existat momente de apogeu a violenţelor, după cum au existat şi perioade uşor mai liniştite. Bătăile continuau până când deţinuţii acceptau să ofere informaţiile cerute, la început verbal şefului de cameră, apoi în scris, într-o cameră special amenajată în acest scop (de notat că hârtia şi instrumentele de scris erau strict interzise în închisoare, însă agresorii nu sufereau de pe urma acestei restricţii). Ca o umilinţă în plus, din motive bine calculate, victimele erau obligate să aşterne informaţiile sub forma unor denunţuri benevole, pentru a da impresia colaborării cu regimul. Formula standard era „Subsemnatul… deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în faţa Securităţii şi ţin din proprie iniţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele”.”

Cred ca ati inteles mecanismul. Pentru a putea supravietui trebuia sa te ‘dai cu ei’, calcandu-ti in picioare insasi demnitatea ta de om. Sau iti asumai niste riscuri enorme. Ei bine, foarte multi dintre cei care alegeau supravietuirea – iar pentru asta trebuiau sa treaca de partea tortionarilor, isi modificau ‘setul de valori’. Ajungeau sa creada ca victimele, adica si ei insisi, erau cei vinovati pentru ce li se intampla. Foarte putini au reusit sa-si mentina o farama de luciditate in interior – in timp ce exteriorul lor se comporta dupa cum li se ordona, iar foarte multi au inebunit pur si simplu.

Trebuie sa fac o paranteza aici si sa ma intreb daca nu cumva adevaratii nebuni au fost cei care au reusit sa-si pastreze luciditatea atunci cand asistau la ororile pe care le savarseau ei insisi… dar asta e alta problema…

Ce vreau sa spun este ca trecerea printr-o astfel de experienta – atunci cand stii ca ce esti obligat sa executi/crezi nu este bine dar, in acelasi timp, sa nu poti face nimic pentru a aduce lucrurile pe fagasul normal, transforma pe cei mai multi dintre noi in niste umbre ale celor care am fost. Sau am fi putut sa fim…

E adevarat ca lucrurile mai depind si de intensitatea trairilor. Precum si de forta fiecaruia dintre cei in cauza.

Textul citat este o parte din descrierea facuta “experimentului Pitesti”, gasita pe site-ul cu acelasi nume. Ororile, pana la urma repudiate chiar de conducerea PCR, au fost comise intre 1948 si 1952.
Ei bine, fenomenul de disociere cognitiva – cel pe care se bazeaza de fapt ‘reeducarea’ de tip ‘Pitesti’ a fost descris abia in 1957 de Leon Festinger.

Si atunci, de unde au stiut tortionarii de la Pitesti – si cei care le-au dat mana libera, cum sa organizeze intregul ‘experiment’?

Bon, acum ca ne-am lamurit care e treaba cu disonanta cognitiva la nivel individual, sa vedem ce legatura este intre toata tarasenia asta si 23 August.

In scoala generala am facut istoria cu Bucataru. Asa il chema, de meserie era chiar profesor. Unul foarte bun!
Nu mai tin minte ce scria in manualul de atunci dar stiu ca profesorul Bucataru ne-a explicat, foarte exact si fara nici o urma de dizidenta sau de provocare, cum s-au desfasurat lucrurile. Pana la urma chiar asistase in direct la intreaga desfasurare. Avea vreo 20 de ani pe vremea aia… Chiar daca nu statuse ‘in primul rand’, nu avea cum sa nu tina minte lucrurile importante.

Dupa aceea, in cursul diversele sesiuni de invatamant politic la care am fost obligat sa iau parte, am fost ‘victima’ constantului  proces de intoxicare la care era supusa intreaga societate. Pe deasupra, in fiecare an – pe toate canalele media, ni se sublinia ‘rolul hotarator indeplinit de eroicul partid in momentele de apriga cumpana’…

Ei bine, memoria colectiva era depozitara unei versiuni cu totul si cu totul diferita fata ce cea care ne era prezentata ad nauseam.
Poporul tinea minte, de la radio, discursul tinut de Regele Mihai.
Stia ca acesta, la doar 23 de ani, avusese curajul sa-l destuie, privindu-l direct in ochi, pe  autointitulatul “conducator al statului” – un maresal de 62 de ani.
Acelasi popor fusese de fata atunci cand comunistii au falsificat alegerile din ’46, l-au alungat pe rege in ’47 si pe proprietari din casele lor in ’48. Si cand au fost manati, cu mitralierele, sa se inscrie in CAP-uri.

Tot aceluiasi popor i s-a povestit apoi o cu totul si cu totul alta versiune a lucrurilor. Despre cum comunistii au condus lupta anti nazista, despre cum acestia ar fi eliberat Romania, despre cat de bine era sub ‘inteleapta conducere a eroicului partid, in frunte cu…’

Sa nu te strici de cap?
In mod colectiv?
Si asta cu atat mai mult cu cat o serie intreaga de ‘personalitati’ trecusera, cu arme si bagaje, de partea noilor ciocoi? N-am sa ma apuc acum sa trec in revista… cititi si voi Capcanele Istoriei a lui Lucian Boia.

Revin cu intrebarea de mai sus. De unde au stiut comunistii sa confiste ziua de 23 August inca din ’45, ’46 daca Festinger a descris disocierea cognitiva abia in ’57?
Cum de au uitat aproape toti intelectualii evocati in cartea lui Boia de rolul atribuit ‘paturii superpuse’ de catre inaintasul lor, Mihai Eminescu? O fi zbarcit-o el cand vorbea despre ‘bulgaroii cu ceafa groasa’ si despre ‘venituri’ numai ca pe asta cu ‘patura superpusa’ a nimerit-o foarte bine!
Si exact asta era menirea intelectualilor – inclusiv a celor cu preocupari politice.
Sa rezolve disonantele cognitive, nu sa le adanceasca.

Sa ne conduca pe noi spre ‘lumina’, nu sa ne abandoneze prada celui ‘viclean’.

Da, stiu, aberatiile comise de legionari in numele aceluiasi ideal de perfectiune nu aveau cum sa ajute.
Da, numai ca si aberatiile legionarilor au purtat girul unor intelectuali…

Si atunci? Ne mai miram ca poporul nu mai stie ‘cu cine sa voteze’?

Ne revenim si noi odata?
Cica toamna se numara bobocii… din punctul asta de vedere 23 August e bine pus in calendar!

Advertisement

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

Vintila Mihailescu.

Tinerii din corporații, “care muncesc de le sar capacele”, au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

In viziunea lui Mihailescu – care il citeaza pe Sorin Antohi, toate astea se intampla pentru ca ne complacem in starea de ” “bovarism cultural”. Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.

Ei bine, vom continua sa ‘nu fim’ atata vreme cat vom continua sa nu intelegem ca dorinta nu este, si nu a fost niciodata, suficienta.
Ca sa devenim ceea ce ne dorim trebuie, pur si simplu, sa parcurgem distanta dintre locul unde suntem si cel unde vrem sa ajungem.
Daca dormim in cizme, visand frumos, or sa ni se imputa, pana la urma, picioarele.

“– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?
–Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.
Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele? – Da, sigur că vreau!
Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o “minune” care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.”

Si uite-asa am ajuns la mult mai spinoasa problema a lui ‘ce ne dorim’…

Adica ‘pornim, noi, pornim, dar incotro?’

Locul ala catre care tot vor unii sa ne porneasca… o fi bun pentru toti? Sau doar pentru cei cu ‘initiativa’?

Sa fie asta explicatia pentru numarul mare al celor care ‘au pornit’ peste granita?

Sa explice oare ‘selectia naturala inversa’ enormul numar de ‘guri deschise’ ‘ramas’ in fiecare seara in fata televizioarelor care transmit propaganda politica de ‘ambe sexe’?

Se pare ca avem mare nevoie sa-l recitim pe Eminescu. Vrem, nu vrem, ramanem ‘tributari’ – cititi articolul, ‘paturii superpuse’.
Cata vreme membrii acesteia se vor multumi sa se bata intre ei pentru cat mai multa spuza pe turta proprie in loc sa-si indeplineasca menirea inainte de a intinde mana dupa portia lor din spuza ‘nationala’…

E gata, asta e tot!

Revolta unor intelectuali impotriva lui Lucian Boia.

Pe 10 iunie am fost la una dintre ‘Conferintele Ateneului Roman’.
Invitat: Lucian Boia. ‘Gazda’: Gabriel Liiceanu.
Cu verbul sau puternic, ba chiar citeodata de neoprit – ‘poate ma enervez’ a intercalat la un moment dat Boia dar degeaba – Liiceanu a incercat sa il convinga pe profesorul de istorie ca ar exista un conflict intre ce face el, deconstruieste miturile fondatoare, si nevoia oamenilor de a avea ‘mituri’. In zadar a incercat Boia sa ii explice ca el nu vede nici un conflict acolo, Liiceanu ii dadea inainte.
Dupa ce s-a plictisit de chestia asta, poate si pentru ca ceasul ticaia destul de repede, Liiceanu s-a repezit asupra ‘libertatii’. I-a ‘reprosat’ lui Boia ca nu a trecut-o la capitolul forte si dupa aceea ne-a explicat, el insusi, ca libertatea este o ‘valoare’ esentiala dar ca ea este rezervata pentru elita. Aceasta zicere a prilejuit cea de a doua reactie de aprobare din partea salii, prima fiind legata de ‘eu nu cred ca tinerii pleaca din Romania pentru ca m-am apucat eu sa deconstruiesc mituri’. E adevarat ca cei ce au ras la replica lui Boia nu au prea fost de acord cu ‘libertatea pentru elita’ a lui Liiceanu dar nu s-au manifestat… erau in minoritate… intr-un fel Liiceanu avea dreptate, el spusese deja ca tinerii au cam plecat din tara.
Sa incercam sa vedem lucrurile mai din larg.
Cine s-a revoltat? O parte dintre intelectuali. Cine sunt intelectualii? Pai o parte dintre ei sunt aceia care produc ideile importante ale unei epoci, alta parte sunt cei recunoscuti de contemporanii lor ca fiind ‘intelectuali’ si, al treilea grup, cei care se afla la intersectia dintre cele doua categorii mentionate mai sus.
De ce s-au revoltat? Pai sa vedem ce a scris Boia:
– “Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950” Humanitas, 2011 SI 2012 De aici rezulta ca intelectualitatea romana a epocii nu a prea fost, nici macar in majoritatea ei, chiar ‘stalpul de sprijin al fiintei nationale’ – asa cum s-ar astepta naivii sau cum se definesc pe ei insisi intelectualii care se cred, in mod exclusiv, ‘elita tarii’.
– “De ce este România altfel?”, Humanitas, 2012 si 2013. (Inca o reeditare?!? Un pic de invidie?) De aici aflam doua ‘banalitati’: ca istoria unui popor constituie piatra de temelie pentru viitorul acestuia si ca istoria Romaniei a inceput mai tarziu decit cea a popoarelor din jur. Oroare! Boia darama miturile fondatoare ale poporului roman! Ramanem ai nimanui, o frunza in bataia vantului istoriei daca nu avem MITUL care sa ne ancoreze!
Chiar asa o fi?
Marturisesc ca am citit doar prima dintre cele doua carti despre care e vorba aici. Ma refer la cea de doua doar prin intermediul reactiilor starnite de ea si, de fapt, chiar asta discut aici, ‘revolta unor intelectuali impotriva lui Lucian Boia’.
Sa ne intoarcem un pic la idea de istorie. Boia a incercat in timpul conferintei, cit a putut si el sa vorbeasca, sa ne explice ca exista mai multe istorii. Suma tuturor faptelor – care va ramane mereu necunoscuta pentru ca nu are cum sa fie ‘notata’ pas cu pas – si istorii personale – ale fiecaruia dintre noi sau ale ‘profesionistilor’, cei care aleg din multitudinea faptelor cunoscute de ei pe cele care li se par semnificative (ca aceasta alegere este facuta in mod onest sau nu este o alta discutie).
Ei, eu unul cred ca mai exista un fel de istorie. Si anume istoria aceea care lasa ‘urme’. Nu doar ‘cladiri’, morti sau cronici. ‘Urme’ in sensul de amintiri care graveaza etosul popular. ‘Urmele’ din care sunt cladite miturile ‘naturale’, cele care inca fac fata din ‘folclor’. ‘Urmele’ acelea care fac ca viata unui popor sa aibe ‘sens’, macar in acceptiunea ca fara sa avem nevoie sa ne uitam in urma ‘stim de unde am venit’.
In momentul acesta parca a inceput sa se lamureasca si pozitia lui Boia: ‘nu vad nici un conflict intre idea de a deconstrui mituri si nevoia de avea mituri’. Inca nu?
Pai ce este mitul? Daca istoria nu este doar o poveste, individuala si incompleta, ci si suma rezultatelor actiunilor stramosilor nostri, stiute sau nestiute dar care au produs realitatea in care traim noi astazi, atunci mitul (si vorbesc acum de mitul natural, cel ‘acumulat’ in popor) nu este altceva decit modul in care poporul care a creat istoria respectiva se raporteaza la ea, adica la insasi faptele sale.
Cu alte cuvinte mitul poate fi atit un indemn de ‘hai sa continuam’, indemn cu atit mai justificat daca pana acum ne-a fost bine dar si un prilej de a cumpani incotro sa o luam, cu atit mai mult daca nu suntem multumiti de ce ni se intimpla. Voi reveni.
Dupa cum am mai spus, a doua tema fierbinte a conferintei a fost idea de libertate. ‘Este ea o forta si daca da de ce nu a fost introdusa de Boia pe lista fortelor care misca omenirea: sexul, averea, puterea si cunoasterea’ a fost a doua intrebare obsedanta a lui Liiceanu. (Nici la asta nu a prea avut Boia timp sa raspunda dar asta este iarasi o alta problema). Concluzia la care au ajuns amandoi a fost ca, din pacate, omenii tind sa pretuiasca mai mult ‘protectia’ atunci cind trebuie sa aleaga intre ‘protectie’ si ‘libertate’. Poate de aici si concluzia ca libertatea nu este pentru oricine si atunci ar trebui sa fie ‘rezervata’pentru elita. Primul raspuns care imi vine in minte, cel banal, este ‘bine bine, si cine este cel caruia ii revine raspunderea de a stabili cine face parte din elita, si deci se cuvine sa fie liber, si cine nu? Elita, cumva?’
Al doilea raspuns, mai elaborat si mai putin visceral, este ‘hai sa vedem ce inseamna libertatea’. ‘Capacitatea de a alege liber intre alternativele pe care decidentul le are la dispozitie la un moment dat’. Aha! O definitie circulara, care se cuprinde pe sine insasi… Ne poate fi totusi de folos, cel mai bine este sa lucrezi ‘cu materialul clientului’. Deci:
– ‘Capacitatea de a alege …’ In termeni juridici chestia asta s-ar traduce prin ‘capacitate de exercitiu’ adica pur si simplu sa fii suficient de matur incit sa fii in stare sa alegi CONSTIENT, sa nu te lasi batut de vint in voia sortii…
– ‘…liber…’ Aici e mai dificil. S-ar putea sa fie vorba despre ‘asumare’, adica daca tot pot (‘am voie’? Cine mi-a ‘dat voie’?) ce-ar fi sa imi exercit aceasta capacitate de alegere. Sau de intelegerea/acceptarea faptului ca intr-adevar sunt capabil de a alege, ca am ‘capacitate de execitiu’ in aceasta situatie.
– ‘…intre alternativele pe care…..la un moment dat .‘ Si daca pana acum limitele libertatii tineau mai degraba de persoana in cauza, de decident, de data asta sunt mai degraba ‘exterioare’. S-ar putea ca acel decident sa nu aiba acces la ‘variante’. La nici una sau doar la unele evident proaste. Pentru ca ele nu exista sau pentru ca el nu este suficient de bine ‘conditionat’ pentru a le recunoaste. Si da, limitarea este exterioara pentru aceasta ‘conditionare’ este intotdeauna facuta din exteriorul individului pentru ca nu este vorba aici despre inteligenta lui (puterea de calcul) ci despre educatia si ideologia primita (programul utilizat si sistemul de operare cu care a venit ‘unitatea centrala’) dar si despre informatiile dinsponibile, evident in ‘exteriorul’ decidentului la momentul premergator luarii deciziei.

Cu alte cuvinte libertatea de a lua o decizie sau alta depinde foarte mult atit de capacitatile individului in sine, inteligenta, determinare, capacitate de asumare a riscurilor dar si de contextul social si istoric in care acesta decide: Un rege era mai liber decit servitorul sau dar s-ar putea ca ‘vrajitorul’ regelui sa fi fost in realitate mai liber decit suveranul. Ca sa nu mai vorbim despre bufon.
In alta ordine de idei libertatea individuala este limitata si de instinctul de supravietuire. Foarte putini indivizi sunt suficient de puternici pentru a putea pune in paranteze ‘frica de moarte’, mai ales pe termen lung. De unde si observatia empirica ca de (prea) multe ori oamenii prefera sentimentul de siguranta senzatiei de libertate. Studiul piramidei lui Maslow poate face mai multa lumina asupra acestui subiect decit o pot face eu acum si aici. Si atunci cum mai ramane cu libertatea indivizilor? Mai este ea o valoare universala? Poate fi ea intr-adevar rezervata elitei – celor care isi pot controla instinctul de conservare, cei care au urcat deja primele patru etaje ale piramidei?
Am promis mai devreme ca ma voi intoarce la mituri. Dupa cum bine spunea Lucian Boia, “Deconstructia miturilor pe care o practic onest, facandu-mi meseria de istoric, nu inseamna ca, tot ca istoric, n-as evalua imensa forta a mitului si inevitabila prezenta a acestuia in viata individului, ca si a comunitatilor.” Aha, deci mitul este comun, macar partial, individului si comunitatii din care acesta face parte.
Se vorbeste foarte mult de originea iudeo-crestina a “Occidentului”. Acest spatiu, sau mai bine spus zona circum-Mediteraneeana, a reusit cumva sa fie izvorul de unde au aparut foarte multe dintre ideile si ideologiile importante in zilele noastre. Iar ideea centrala a acestui Occident, si din ce in ce mai raspandita chiar si in afara lui, este aceea de ‘libertate individuala’. Sa fie oare aceasta cheia succesului culturii ‘occidentale’?
Sa vedem mai intai care este legatura dintre mitul fondator al ‘Occidentului’ (cel al Creatiei) si libertate. “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” Geneza, 1:27. Ce inseamna asta? Oricine a trecut cit de cit atent prin scoala stie ca daca A=B si B=C atunci A=C. Si atunci daca toti oamenii au fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, SI NOI CREDEM ASTA, atunci inseamna ca undeva in sinea noastra simtim ca suntem egali intre noi. Mai mult, daca principala caracteristica a lui Dumnezeu este LIBERTATEA, tocmai pentru ca este omniscient, atot-puternic si sursa a tot ce exista, iar noi, repet, suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui, atunci nu inseamna ca si noi ne bucuram (sau ar trebui sa, mai bine spus) de un oarecare grad de libertate? Macar fata de ceilalti dintre noi! De fapt atat in Biblie cit si in exegeza crestina se vorbeste foarte mult despre responsabilitatea idividului fata de soarta sa, de liberul arbitru, adica exact de libertatea (si responsabilitatea) individuala despre care vorbim noi aici.
Sa fie acesta un raspuns suficient pentru cei ce sustin ca libertatea ar trebui sa fie rezervata ‘elitelor’?
Din punct de vedere al logicii formale, poate. Cu conditia, evidenta, a acceptarii dogmei crestine. In continuare voi formula un raspuns si pentru cei care nu se multumesc cu atat.
Chiar si cei care au multe de reprosat Occidentului, justificat sau nu, recunosc ca interactiunea cu acest spatiu cultural le-a schimbat viata. In bine sau in rau dar in orice caz considerabil. Care sa fie oare izvorul fortei care ii propulseaza pe promotorii acestei culturi?
Mai ales pentru ca pretextul acestui eseu este opera unui istoric sa vedem mai intai ce putem invata din trecutul acestui spatiu, geografic dar si cultural.
In primul rand aici se pare ca a fost locul unde au coabitat cel mai mult doua subspecii de hominizi, Cromagnon si Neanderthal. Asta mai ales din cauza geografiei, vaile adinci permit separarea subpopulatiilor in asa fel incit oameni cu obiceiuri diferite puteau, si chiar pot in continuare, trai intr-o relativa apropiere, poate chiar in contact, dar fara a se influenta in mod decisiv. Tot aceste vai permit trecerea muntilor, dar fara prea mult bagaj. Cu alte cuvinte intre grupurile de oameni care traiau in acele vai se puteau schimba relativ usor informatii dar nu si marfuri iar pentru ca peste munti se trece in grupuri mici interactiunile erau mai degraba pasnice. In interiorul grupurilor, al caror numar era probabil limitat de resursele ce puteau fi gasite in vaile muntilor, predomina, iarasi probabil, cooperarea, mai ales daca ne ghidam dupa ce se intampla acum in Elvetia, Austria, Masivul Central din Franta… De altfel e si logic, o comunitate dezbinata, sau dominata de un despot, supravietuieste cu greu in conditiile in care numarul membrilor sai e limitat iar 6 luni pe an acea comunitate trebuie sa faca fata, cu ajutorul unor simple pietre cioplite, iernii. Deci cooperare la greu. In acelasi timp daca nu-ti convenea ceva cind venea vara iti luai femeia, eventual copii, treceai muntii si te adaposteai in valea vecina. Si atunci, ca si acum, o pereche tanara, numai buna de munca, era apreciata peste tot. Libertatea era, in conditiile astea, ceva aproape de la sine inteles.
Primele formatiuni statale, cele din Grecia si din valea Iordanului, ne spun si ele niste povesti asemanatoare. Atena, un stat unde macar o portiune a populatiei se bucura de o libertate considerabil mai mare decit se bucura intreaga populatie a Spartei, rivala sa dintotdeauna, s-a dezvoltat, material si spiritual, mult mai complex decit mai militaroasa sa sora vitrega.
De pe valea Iordanului aflam o alta poveste interesanta. O populatie veche, chiar foarte veche, ajunge sa domine zona, cel putin pina la venirea Romanilor. Aceasta populatie adoptase o religie bazata pe un singur zeu care a evoluat foarte rapid de la un comportament razbunator si destul de violent pina la unul plin de iubire pentru ‘copiii’ sai. In acelasi timp administrarea cultului a suferit o schimbare extrem de radicala. La inceput aceasta activitate era rezervata unei anume portiuni a populatiei, unuia dintre cele 12 triburi, iar intre cei care o practicau exista o ierarhie foarte bine stabilita si extrem de puternica, inclusiv un mare preot care statea la dreapta suveranului. Apoi aceasta populatie a fost stramutata cu forta pe alte teritorii, unde ierarhia formala nu s-a mai putut mentine. Cultul a inceput sa fie administrat de cei care, mireni fiind, stiau totusi sa citeasca suficient de bine incat sa aiba acces la cartile sfinte. Cu alte cuvinte cultul a fost democratizat. Degeaba a fost reinstaurata ordinea, si functia de mare preot, atunci cind populatia respectiva a putut reveni acasa. Peste alte citeva sute de ani au trebuit sa plece din nou in bejenie dar obisnuinta de a trai in grupuri stranse si de a-si purta unul altuia de grija, inclusiv din punct de vedere religios, era deja exersata. Ca si sentimentul de libertate interioara pe care ti-l ofera traiul in sanul unei astfel de comunitati.
Revenind la Grecia Antica se discuta foarte mult despre batalia de la Salamina. Se spune ca aceasta ar fi fost unul dintre punctele nodale ale istoriei Europei, ca daca persii ar fi invins Occidentul s-ar fi dezvoltat altfel iar conceptul de libertate individuala, inventie a grecilor, nu ar mai fi ajuns ceea ce este astazi. Dar daca lucrurile stau chiar pe dos? Nu cumva tocmai libertatea individuala, asumata atit de Themistocle care a avut curajul sa incerce o strategie inovatoare ca si de capitanii navelor sale care si-au asumat riscul de a ataca in inferioritate numarica dar in locul ales de ei, au stat la baza victoriei impotriva unui Xerxes care se baza exclusiv pe superioritate numerica si pe supunerea orbeasca a armatei sale? Chiar si ce s-a intimplat, simultan, la Thermopyle poate fi explicat in aceiasi cheie: Doar niste soldati care pretuiau foarte mult libertatea poporului din care faceau parte se puteau jertfi in acest fel, unora obisnuiti cu sclavia nu li s-ar fi parut mare lucru ca stapanul de pana atunci sa fi fost inlocuit de un altul…
Si de la greci incoace, cu suisuri si coborisuri, idea de libertate se raspandeste din ce in ce mai departe in spatiul European. Ba mai mult, se observa cu ochiul liber cum largirea libertatii individuale corespunde cu inflorirea societatii in care apare acest fenomen in timp ce rastringerea ei este simultana cu intrarea acelei societati in criza:
– Imperiul Roman se dezvolta ca o republica mai mult sau mai putin democratica si se prabuseste relativ repede dupa ce ajunge o dictatura.
– Statele feudale se dezvolta atit cultural cit si economic foarte puternic pe vremea cind seniorii feudali erau relativ autonomi fata de suzerani. Doar aparent ele devin mai puternice dupa instaurarea monarhiilor absolutiste iar aceasta instaurare este urmata foarte repede, in Anglia si mai apoi in Franta, de niste revolutii destul de sangeroase ca si de uciderea suveranilor absoluti care s-au intimplat sa fie atunci pe tron.
– Insasi trecerile succesive de la sclavagism la feudalism si apoi la capitalism marcheaza etape in cresterea libertatii individuale de care se bucura marea masa a oamenilor traitori in epocile respective.

Si atunci cum se explica acordul la care au ajuns Boia si Liiceanu: ‘Prea multi dintre oameni par sa prefere protectia in dauna libertatii’, acord care a si stat la baza concluziei ca ‘libertatear trebui sa fie apanajul elitei’. E adevarat ca ei vorbeau despre libertate ca despre o ‘valoare’…
Dar daca lucrurile stau iarasi pe dos? Daca libertatea nu este o ‘valoare’, un concept analizat pe toate partile si considerat a fi ‘bun’, deci ‘valoros’, de catre chiar cei care l-au gindit, analizat si mai apoi promovat?

Daca libertatea este in realitate o stare? O stare psihologica in care se afla, sau nu, membrii unei anumite comunitati? Si mai ales nu cumva libertatea este mai importanta pentru societate in intregul ei decit pentru indivizi? Pina la urma unui individ abil ii este mai usor sa ajunga intr-o pozitie de forta atunci cind face parte dintr-un grup in care toti ceilalti sunt mai degraba obisnuiti sa stea cu capul plecat… In limbaj popular ‘chiorul e rege in tara orbilor’. Numai ca, dupa cum am vazut, comunitatile ai caror membri sunt liberi o duc mai bine decit cele ai caror membri stau cu capul plecat de frica sa nu le fie taiat.
Vazuta in felul acesta, ca reactie a unor oameni care isi vad status-qou-ul periclitat de un agresor, revolta care a starnit acest eseu pare justificata. Pe de alta parte o revolta impotriva cuiva care incearca sa te convinga ca starea in care te afli nu este o pedeapsa care iti este aplicata ca urmare a unor greseli facute de tine si nici o fatalitate, un handicap inerente naturii tale ci doar efectul pervers al faptului ca, geo-istoric, te-ai nimerit intr-un loc nu foarte fericit, nu cumva seamana izbitor de tare cu revolta despre care ne avertizeaza cel de la care a pornit insasi idea de libertate? Cu revolta sclavilor care nu se lasa scosi la lumina din Pestera cea Mitica a lui Socrate?

%d bloggers like this: