Cautand pe net o fotografie cu care sa ilustrez postarea de astazi am constatat – multumesc Politica Ridicola – ca acest leit-motiv este vechi de cel putin 3 ani.
Las la o parte orientarea politica a blogului de unde am imprumutat fotografia, analiza pe care o face fenomenului ramane in picioare.
Numai ca eu voiam sa ating o alta latura fata de cea tratata acolo, si pe care va invit calduros sa o cititi.
Intrebarea pe care mi-o pun eu este: ‘OK, ne-am prins! Si acum ce facem?’
Avem, ipotetic vorbind, mai multe variante.
– ‘Aruncam copilul odata cu apa din cada’ si renuntam, cu totul, la clasa politica. Lasam pe primul care pare mai de doamne-ajuta, sau care reuseste sa ne ia mintile, sa ia toata puterea si dupa aceea ne rugam de el sa ne dea si noua cate ‘un semn de mila mariei sale’. Am mai incercat chestia asta – chiar daca inconstient, pe vremea lui Iliescu? Si nu a iesit mai nasol decat a fost doar pentru ca Iliescu nu a fost chiar atat de eficient pe cat ar fi putut sa fie? Precum Alexander Lukashenko, de exemplu?
– ‘Alegem raul mai mic’? Pai nu asta am tot facut pana acum? Si uite unde am ajuns. Nu chiar atat de rau pe cat ar fi putut fi dar nici prea bine nu e.
– Sau intelegem o data ca democratia nu se rezuma doar la arunca, periodic, un petec de hartie intr-o urna si la astepta – de obicei zadarnic, ca cei alesi sa isi respecte promisiunile?
Pana nu vom pricepe ca democratia incepe de la a ne respecta in primul rand intre noi, astia de pe strada, cum sa le cerem celor de ‘sus’ sa ne respecte?
Abia dupa ce vom invata sa vorbim intre noi – adica sa ne si ascultam unul pe altul, nu doar sa strigam din ce in ce mai tare unul la celalalt, vom reusi sa ajungem la o concluzie. Adica la niste pretentii minime pe care sa cerem, politicos, ferm si pe termen foarte lung, tuturor celor care se ofera sa ne conduca.
Si daca tot am vorbit despre respect reciproc, este greu sa impunem conducatorilor nostri – care, pana la urma, sunt un fel de administratori pe care ii angajam noi sa aibe grija de casa noastra, Romania, respectarea acelui set de cerinte minime atata timp cat nu le respectam noi. Adica daca vrem ca ei sa nu mai fure atunci trebuie sa nu mai intoarcem capul cand vedem ceva dubios. Daca vrem sa nu mai ia spaga atunci, pur si simplu, trebuie sa incetam sa le-o mai oferim.
Si inca ceva. Nu vi se pare ca argumentele prezentate acum de cei care nu vor sa plece de la putere seamana ca doua picaturi de apa cu cele prezentate de cei care nu voiau sa plece acum trei ani? Ei bine, asta inseamna ca toti politicienii sunt, pana la urma, niste fiinte umane. Care actioneaza mai mult sau mai putin la fel.
Cu alte cuvinte foarte multi dintre ei vor lua spaga, daca le-o oferim.
Pe de alta parte sunt convins ca foarte multi dintre ei, probabil o majoritate covarsitoare, vor invata sa se adapteze si dupa ce vom intoarce foaia. Ba chiar, in noua situatie, vor intra in politica si foarte multi dintre cei care au stat deoparte scarbiti de ceea ce se intampla acolo.
Numai ca respectul mai inseamna ceva. Nu poti cere cuiva servicii de lux si sa-l platesti ca pe un om de duzina. Am tot respectul pentru oamenii obisnuiti dar daca vrei sa angajezi pe cineva de top trebuie sa ii oferi o remuneratie mare, chiar daca sunt unii care se vor supara pe chestia asta. Sau sa te astepti ca la un moment dat cel care accepta o leafa incredibil de mica sa isi ia singur ceea ce crede el ca i se cuvine.
Am sa vorbesc la concret. Primarul Bucurestiului – nu ma intereseaza persoane ci functii – are un venit anual, impozabil, de aproximativ 24 000 de Euro si gestioneaza un buget de un miliard. Tot de Euro. Cu alte cuvinte ii cerem cuiva sa gestioneze un buget de ‘multinationala’ pentru o leafa de lower middle management. O fi rezonabil din partea noastra? Si, avand in vedere ca lefurile subordonatilor sunt in functie de leafa sefilor, ajungem ca directorii din primaria mare sa aiba niste venituri de-a dreptul derizorii pentru raspunderile pe care le au.
Da, stiu ca pentru un om de pe strada 24 000 de mii de euro pe an este o suma enorma. Mai stiu si ca fiecare ne gandim ca lefurile astea sunt acoperite din taxele pe care le platim noi. Asa ca va propun un exercitiu de imaginatie. Ce-ar fi sa ne gandim cam ce economie am face daca in loc sa aruncam o gramada de bani pe borduri supraevaluate si schimbate din doi in doi ani – nici macar nu voi face vreo aluzie la motivele pentru care se tot schimba acesta borduri, vom oferi lefuri rezonabile celor care ocupa pozitii de raspundere in administratia locala?
Si asa mai departe in intreaga administratie de stat.
Pana nu demult teoria era ca nu are rost sa fie marite lefurile medicilor pentru ca oricum iau spaga. Sau pe cele ale profesorilor pentru ca dau meditatii.
Acum vreo 8 ani a venit unul, nu dau nume, persoana importanta aflata pe vremea aia in fruntea statului, care a spus ca este cazul ca veniturile politicienilor si ale functionarilor de stat sa fie micsorate – pentru ca era criza. Dupa aceea a inchis o gramada de spitale tot pe caz de criza. In schimb a pus sa fie construite terenuri de sport in panta si instalatii de tele-ski la care nu se poate ajunge pentru ca nu sunt drumuri pana acolo.
Acum jumatate dintre medici au plecat in tarile calde. Jumatate dintre absolventii de liceu nu iau bacul. Unii nici macar nu se duc sa il dea. Iar oamenii au ajuns sa strige in piata publica ‘toate partidele, aceiasi mizerie’.
Da, este foarte multa mizerie in jurul nostru. Ar fi cazul sa ne apucam sa facem curatenie. Cu atentie totusi. Sa nu cumva ca luati de val sa aruncam si lucrurile bune pe care le-am agonisit.
