Archives for category: cooperare

Prietenii mei sunt mai deștepți decât ai lor.
Iar ăsta este meritul lor!
Ei au fost cei suficient de deștepți încât să mă accepte printre ei.
Cu toate ciudățeniile mele…

Pâna la urmă, diferența dintre noi și ei e simplă.
Noi ne acceptăm, între noi – așa cum suntem, până la un punct, iar ei se aleg singuri.

Deșteptăciune/inteligență, educație, caracteristici psihologice individuale? Care să fie explicația?

Din punctul meu de vedere, este vorba despre noroc.
Asta în timp ce inteligența are cel mai puțin de a face cu toată treaba asta. Ba, de prea multe ori, este un factor agravant…

Ai noroc de niște circumstanțe sociale propice? Și de o structură psihologică favorabilă? Care oricum va fi pusă în valoare de către circumstanțe? Atunci l-ai prins pe dumnezeu de-un picior!
Ai ghinion? Te naști într-un loc nașpa? Nepotrivit pentru ‘matricea ta interioară’? Atunci doar dumnezeu te mai salvează!

‘Păi da… numai că ‘circumstanțele alea sociale’ despre care vorbești tu sunt chiar consecința faptelor noastre! Moștenirea pe care o lăsăm noi generațiilor ulterioare. „Copiilor copiilor noștri”’

Corect.
Noi înșine suntem cei care, prin interacțiunea dintre noi, dăm naștere circumstanțelor sociale care devin locul în care urmează să ne continuăm viețile. Noi și urmașii noștri.
Ai intuit perfect. La exact asta mă refeream atunci când spuneam că prietenii mei sunt mai deștepți decât prietenii lor. Prietenii mei gândesc cu capetele lor. Nu le spune nimeni ce să creadă.

Bine, nici ‘lor’ nu le spune nimeni, direct, ce să creadă.
‘Prietenii’ lor flutură niște idei prin spațiul public. Iar ‘ei’, excedați de ceea ce au ajuns să simtă și lăsându-se convinși că ‘acolo’ e salvarea, se încolonează disciplinați…

‘Adică sunt proști!
Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi proști.
Și, până la urmă, ce mă intereseză pe mine dacă ‘ei’ chiar sunt sau doar fac pe proștii…? Singurul lucru cert este că eu, noi toți, tragem ponoasele prostiei lor! Manifestă, indiferent dacă e reală sau doar inchipuită.’

Rabinic vorbind, ai dreptate.
De comportat, se comportă ca și cum ar fi proști. Din punctul nostru de vedere…
Din punctul lor de vedere, noi suntem proștii! Pentru că nu vedem/acceptăm ‘adevărul’. Adevărul lor…

Și abia aici începe diferența dintre noi!
Circumstanțele, diferite, în care ne-am dezvoltat au dus la rezultatele cărora trebuie să le facem față.
Noi putem face față acceptând că nu există un singur adevăr în timp ce ei au nevoie de un Adevăr pentru a se putea da jos din pat în fiecare dimineață.

Situația este chiar atât de simplă.

Și care-i treaba cu „schimbarea la față”?
‘Ei’ se simt în sfârșit ‘bine’. Au primit răspunsul. Știu ce au de făcut. Îl urmează pe Guru și toate problemele lor vor fi rezolvate. La un moment dat…
Noi avem o problemă. Știm că drumul ales de ei este o fundătură. Mai știm că nu ne permitem să experimentăm, încă o dată, încă o fundătură. Cum facem să nu ajungem acolo?
Îi înjurăm în continuare pe ‘ei’, aruncându-i și mai adânc în brațele lui Guru? Sau găsim o cale? Pe care să ieșim cu toții? Afară din rahat?

Doar că ar trebui, mai întăi, să înțelegem cum am ajuns acolo!
Acolo, în rahat…
Adică aici.

Un corespondent de limba romana al unui prestigios post de radio francez urmareste vizita președintelui român în Franța. Citește interviul acordat de acesta către Le Monde. Își informează ascultătorii…
A doua zi, prezent fiind la conferința de presă, același corespondent:

„În fine, cum cvasitotalitatea întrebărilor puse de confraţii noştri veniţi din Bucureşti au fost legate de subiecte de actualitate internă, românească, ne-am molipsit şi noi şi ne-am legat de un răspuns dat de Nicuşor Dan unei întrebări puse de aceeaşi ziarişti de la Le Monde. Preşedintele României a negat răspunsul dat confraţilor noştri francezi. «Am spus că (alegătorii AUR) nu sunt toți (extremişti sau proruşi). Am spus că motivația celor mai mulți dintre ei este o revoltă față de modul în care s-a făcut politică și administrație în România și că, în acest moment, oamenii aceștia care sunt nemulțumiți de modul în care merg lucrurile în România, spun orice e mai bine decât cei care guvernează acum. Asta este realitatea. Și atunci ei găsind un singur vehicul electoral, către care în momentul acesta se pot îndrepta, se îndreaptă către un partid care are în program elemente care sunt antieuropene, ba chiar proruse.

„Am spus că nu sunt toți!” a fost auzit ca negând „Cei care votează AUR nu sunt nici extremiști, nici proruși”.

După care anumiți ‘analiști’ descoperă că mare parte dintre politicieni, în nici un caz TOȚI, au reticențe în relațiile lor cu presa.
Genul ăsta de maniheism, de împarțire strictă în alb și negru, este cât se poate de distructiv. Distruge încrederea între părți. Și, pe cale de consecință, capacitatea de conlucrare.

Știu. Controversa produce rating.
Ăsta fiind și motivul pentru care este folosit ‘dar’ în loc de ‘precum’. „Dar și” în loc de „precum și cu o serie de oameni de afaceri”.
Uite-așa, de dragul ‘inflamării’, orice nuanțare ajunge să fie intepretată ca negare a mesajului care a fost clarificat.
Doar că funcția socială a jurnalistului este să disipeze informație. Dacă doar încearcă să producă rating, obținând în final neîncredere, atunci n-am făcut nimic. Nici ei, jurnaliștii, nici noi.
Noi toți! Și nici măcar ei.

Dacă fiecare auzim ce vrem, ce ne-am propus – de la început – să auzim… atunci n-o să ne mai înțelegem niciodată!

Cui prodest?!?

Pentru România, și pentru restul Europei, ideal ar fi ca Rusia să fie în interiorul Europei. Și nu în afara ei, uitându-se cu jind la bunătățile din vitrină. Cel mai bine ar fi să intre republică cu republică și nu ca un întreg. Bine, după ce se va mai fi prăbușit odată, tot sub povara propriei greutăți, probabil că n-o să mai rămână în forma/componența actuală.

Problema noastră, atât a Europei cât și a Rusiei, este că nu am înțeles nimic din primele două războaie mondiale.

Cel de al doilea a fost o consecință a primului. A modului în care învingătorii i-au tratat pe învinși. I-au jefuit. Sub pretextul despăgubirilor de război. Criza existențială din Germania postbelică a facilitat ascensiunea nazismului, care nazism – precum toate dictaturile – a avut nevoie să se proiecteze în exterior.

WWIII a fost la fel de idiot precum WWI.

WWI a fost o consecință a faptului că părțile implicate n-au fost în stare să vadă mai departe de lungul nasului. Să înțeleagă ce urma să se întâmple. Dacă/atunci când fiecare dintre ele respecta, cu ochii închiși, toate angajamentele asumate.
WWIII – cunoscut și sub numele de Războiul Rece – a fost o consecință a faptului că fiecare dintre părțile implicate au respectat, în literă și în spirit, angajamentele deja luate. Angajamentele luate de fiecare dintre părți în fața populațiilor respective… Europa de Vest promisese libertate și prosperitate, lagărul comunist promisese o egalitate forțată ce urma să fie implementată în condițiile în care populația era forțată să asculte și să pună în practică, cu capul plecat, aberațiile ideologice proferate de către ‘cei mai avansați fii ai clasei muncitoare’. Conform Manifestului Comunist pus la cale de Karl Marx…

După WWII, învingătorii au avut grijă, fiecare în felul său, să-i integreze pe învinși. După ce ambele părți au convenit să scoată nazismul și fascismul în afara legii. Și să-i judece pe criminalii care aduseseră pe capul lumii întregi toate nenorocirile acelor ani. Ambele porțiuni ale Germaniei, Italia și Japonia au fost integrate, fiecare dintre ele și după o purificare aproape ritualică, acolo unde le-a fost norocul să ajungă. Germania de Vest, Italia și Japonia în lumea liberă, Germania de Est împreună cu ‘despăgubirile de război’ pretinse de Rusia – adică aproape întreaga Europă de Est – au fost integrate în lagărul socialist.

După WWIII, în mare parte similar cu ce s-a întâmplat după WWI, Marele Învins a fost lăsat să se descurce de unul singur. Comunismul nu a fost judecat, și cu atât mai puțin, scos în afara legii. Mă refer aici la comunismul dictatorial aplicat, cu forța terorii, în ‘democrațiile populare’. Iar singurul dictator comunist care a simțit pe pielea lui consecințele faptelor sale a fost împușcat ca un câine. În loc să fi fost judecat pentru faptele sale!

‘De unul singur’ nu se poate. Am lăsat Rusia post-sovietică să ‘se descurce’. Suferim consecințele. Precum în Germania post WWI, spațiul politic a fost ocupat, și în Rusia aflată în criza economică inevitabilă după o astfel de reașezare, tot de o guvernare dictatorială. Care, și ea, are nevoie să se proiecteze în afara spațiului pe care îl controlează deja.
Pentru că nu știe/poate să supraviețuiască altfel!

A făcut cineva un banc pe net.
Care banc deschide oportunități cât se poate de interesante.

Care este ‘lățimea de bandă’ a limbajului?
Cât de mult înțeles poate fi înghesuit într-un număr limitat de cuvinte? Și, mai ales, cât de mult din acest înțeles poate fi recunoscut ca atare și ‘recuperat’ de către cei care intră în contact? Cu acele cuvinte…

Cel care a pus la cale gluma nici măcar nu le-a menționat. Jumătate dintre comentarii fac referire la ele… la legume!
Din punct de vedere ‘logic’, are sens. Pentru a număra fructele, trebuie mai întăi să le alegem. Să vedem dacă nu cumva sunt amestecate cu alte chestii. Cu legume…

Ce sunt fructele?
Mere, pere, căpșuni, cireșe… chestii dulci, pe care le mănânci, de obicei, după masă. Ca atare, sub formă de desert sau chiar de dulceață.
Sau chestiile alea pline de semințe pe care le fac plantele după ce se scutură petalele florilor…
Ce sunt legumele?
Chestiile alea pe care ni le îndesau mamele noastre pe gât, în numele alimentației sănătoase. Bucăți din plante, proaspete sau gătite, care trebuie mestecate mult înainte de a putea fi înghițite. Și care țin, la o adică, de foame.
Sau niște plante care au o anumită particularitate. Rădăcinile lor adăpostesc niște bacterii fixatoare de azot. Și ca urmare a acestei simbioze, plantele respective – legumele – îmbogățesc pământul în care cresc. În loc să-l sărăcească.
Vechii locuitori ai Mexicului cultivau porumb amestecat cu dovleac si fasole. Dovleacul și fasolea – amandouă legume – ajutau porumbul să crească. Porumbul, la rândul lui, oferea sprijin și umbră legumelor. Toate trei îi hrăneau pe strămoșii mexicanilor.
Bunicii noștrii roteau culturile. Din când în când puneau trifoi. Care e tot o legumă. Din punct de vedere botanic…

Toate informațiile astea sunt înghesuite în doar două cuvinte. Fructe și legume.
Și acum, că toată lumea are tot felul de dispozitive conectabile la internet, informațiile astea sunt cât se poate de disponibile. Nu mai e nevoie să le fi învățat dinainte.

Ar trebui totuși să ținem minte ceva.
Să verificăm ce se ascunde în spatele cuvintelor. Care sunt, de cele mai multe ori, mai largi decât par la prima vedere!

Doar că pentru asta avem nevoie de exercițiu!
Adică avem nevoie să ne învățăm singuri…

Să nu mai punem botul!
Să ținem cont de faptul că nu toți cei care ne vorbesc au cele mai bune intenții. Cu privire la noi…
Poate ar fi bine să verificăm și ce au făcut la viața lor înainte de a le crede promisiunile!

Și ca să nu termin brusc, ‘legumă’ mai înseamnă ceva. O persoană aflată în stare ‘vegetativă’. Care trăiește dar care nu prea e ‘de față’. Din cauze obiective – a suferit un atac cerebral, de exemplu – sau subiective.
‘Nu mai sta ca o legumă!’… Nu-i mai lăsa pe alții să te păcălească!

M-am împiedicat pe internet de chestia asta.
Unii ar sesiza contribuția inteligenței artificiale care a fost însărcinată cu ‘ortografia’.
Alții ar admira abilitatea cu care a fost strecurată șopârla. 7 mere verzi și două (mere) roșii. Sau 7 mere (verzi) și două tomate roșii?!?
Horticultorii ar sări de cur în sus. Toate sunt fructe! Chiar dacă sunt fructele unor plante din categoria legumelor, vinetele, dovleceii, ardeii și roșiile sunt tot fructe. Au semințe, sunt fructe!

Pe mine mă interesează altceva.
Comentariile. Pe care le găsiți aici. Din care rezultă foarte clar cât de puțini ‘s-au prins’. Și cât de mulți se consideră suficient de ‘geniali’. Suficient de ‘geniali’ pentru a răspunde…

Se tot face vorbire, în spațiul public și pe toate canalele, despre nevoia de educație. Despre ‘analfabetism funcțional‘…
Avem aici cel mai bun exemplu de alfabetism disfuncțional. De oameni care au știut să citească dar care nu s-au prins. Lasă că n-au ținut minte de la botanică despre cum stă treaba cu fructele. Care n-au ‘reținut’ că și legumele fac fructe! Care n-au știut să ia în serios avertismentul „doar pentru genii”. Care nu s-au obosit, având la îndemână un dispozitiv conectat la internet, să caute scurt „vânata fruct sau legumă”.

De unde și diferența dintre „analfabetismul funcțional”, termen oficial folosit de cei care se vaită cu privire la cât de needucată este nația, și alfabetismul disfuncțional. Realitatea cruntă!

Analfabetul funcțional funcționează. Cel puțin conform logicii după care funcționeză limba română.
Analfabetul funcțional este un om care se descurcă, „funcționează”!!!, chiar dacă nu știe să citească!
Abia alfabetul disfuncțional este persoana care nu înțelege suficient din ce este în stare să buchisească!

Și nu e vina lui!
Alfabeții disfuncționali au ajuns așa ca urmare a procesului educațional prin care au trecut.
Proces educațional început la școală și ‘desăvârșit’ prin expunerea constantă la texte care conțin expresii precum „analfabetism funcțional”. Și alte chestii asemenea….

Că tot veni vorba.
De azi dimineață tot anunță la radio „extinderea codului roșu de ploi”.
Dacă te iei după logica exprimării, urmează să plouă pentru că au emis meteorologii codul corespunzător.
Dacă te iei după ce spun comentatorii, trebuie să dezafectăm centralele pe cărbune pentru că așa ne spune Comisia Europeană…
Băăă! Meteorologii au emis codul ala ca să ne avertizeze! Aparatele lor le spun că este o probabilitate foarte mare, aproape o certitudine, că urmează să plouă! Mult!
Tot așa și cu centralele alea. ‘Oamenii de știință’, „specialiștii”, au ajuns la concluzia că dacă mai pompăm mult bioxid de carbon în atmosferă meteorologii vor fi nevoiți să emită din ce în ce mai multe coduri din ce în ce mai roșii. De caniculă, de furtună… Așa că Uniunea Europeană ne dă șpagă să închidem centralele alea odată! Și noi nu suntem în stare să le luăm banii…

Despre asta e vorba. Aici e deosebirea dintre analfabetismul funcțional și alfabetismul disfuncțional.
Unii vorbesc fără să știe – sau fără să realizeze consecințele minciunilor pe care le înșiră – iar alții citesc și nu mai înțeleg nimic.
Realitatea fiind că n-a prea mai rămas mare lucru … neînțeles! Sau de înțeles…


Remus Ștefureac explică foarte bine de ce diasporenii români au votat diferit față de cei moldoveni.

Unii, adică românii, au plecat mai ales de la țară. Statistic vorbind. Și muncesc, în mare parte, cu cârca.
Ceilalți, adică basarabenii din Republica Moldova, au plecat mai ales din ‘oraș’. Tot statistic vorbind.

Drept pentru care românii și-au exprimat mai ales frustrarea iar basarabenii mai ales aspirațiile.
Românii sunt scârbiți de porcăriile făcute de politicieni. Iar în localitățile mai mici oamenii ‘de rând’ ‘se trag de șireturi’ cu politicienii locali. I-au tot votat, pe cei perindați la putere, pentru că nu aveau pe altcineva. Știau ce le poate pielea dar nu aveau alternativă.
Basarabenii știu. Știu că trebuie, neapărat, să intre în UE!

Cuvintele lui Remus Ștefureac pun degetul pe rană. Explică foarte clar ce este de făcut. De către politicieni.

Ai noștrii să-și facă curățenie în ogradă.
Ai lor să împingă lucrurile mai departe.

Aceleași cuvinte se constituie și într-un avertisment.
Românii, deja la adăpostul Uniunii Europene și sub umbrela NATO, au pretenții. Nu mai acceptă mizeriile pe care le-au suportat până acum.
Moldovenii se lasă încă mobilizați. Către idealul din zare.
Românii, deja ‘înăuntru’, merg cu capetele în pământ. Îi apasă grijile. Văd toate crapăturile din trotuar. Știu foarte bine cine a furat asfaltul. Cine a pus bordurile…

Putin le-a promis basarabenilor o himeră. Cuvinte goale și o mână de arginți.
AUR a instrumentalizat nemulțumirea perfect justificată a oamenilor de rând.

Putin a pierdut vremea. Pentru că a incercat să întoarcă istoria înapoi.
AUR încearcă să ‘dați-vă voi jos ca să mă urc eu’. Faptul că AUR face jocul lui Putin este important doar la nivel macro.

Pentru moldoveni era esențial să voteze așa cum au făcut-o. Țelul lor este cât se poate de clar. Pentru toată lumea.
Pentru români… Românii, care se cred la adăpost, au țeluri. Fiecare pe al său. Fiecare votant are obiectivul lui. Unii să-i dea odată jos pe ‘ăștia’, alții să…

Adio dar rămân cu tine…

35 de ani.
Atât a durat.
După care au ajuns la concluzia că ‘așa nu se mai poate’.
‘Fiecare dintre noi are o viață de trăit’!

Divorțul – adică desfacerea căsătoriei – a fost simplu. Copiii – o fată – erau majori, amândoi voiau același lucru… o declarație a fost suficientă.
Partajul, în schimb…

Aveau un apartament mare, în centrul orașului. Două masini, ușor de împărțit, și niste bani. Cu atât mai ușor de împărțit. Apartamentul e suficient de mare și de bine amplasat încât din vânzarea lui să poată fi cumpărate altele două, mai mici. Doar că apartamentul are o problemă.

Problema fiind nepoata. Fata fetei lor.
Mama e în Germania. La muncă. Câștigă bine, aproape a terminat de plătit un apartament, mai mic și mai la periferie. Nepoata abia a intrat la liceu. Nu poate să stea singură și ar fi aiurea să tot facă naveta de la unul la altul.
Și cum nici unul dintre ei nu vrea să renunțe la ‘privilegiul’ de a o vedea regulat… sau poate că nici unul nu vrea să-l știe pe celălalt ‘liber ca pasărea cerului’!

Întorcând toate astea pe toate fețele… au înțeles că problemele erau în capetele lor!
Că împreună aduseseră relația în punctul în care erau.
Că de relația dintre ei mai depindeau și alte destine. În afară de ale lor.
Și că, una peste alta, le-a fost mai bine împreună. Decât fiecare separat…

Dacă ar reuși să treacă peste rănile pe care și le-au făcut de-a lungul căsătoriei!

„Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este şi al tău.
 Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm,
pentru că acest frate al tău era mort
şi
acum trăieşte,

era pierdut şi a fost găsit!“

Cum, necum, Guvernoiu – noua versiune – s-a apucat de treabă.
Reforme, alea… alea…, după cât îi taie capul.
Sunt și ei atât de pricepuți pe cât de bine i-am ales noi!

Și noi?
Noi ce facem?

Care noi?!?
Noi, presa!
Pentru că doar gura presei se aude. După cum e și normal…
Presa și influencerii ce influențează, de bună voie sau în servicu comandat, pe toate canalele. Pe toate canalele media apărute ca o consecință a dezvoltărilor ‘tehnologice’…

Și ‘noi’?
Noi… ăștia… ăștia care am votat! Ăștia care am tot votat în ultimii 35 de ani…
Și care am reușit să supraviețuim, cu bune și cu rele!
Care am supraviețuit experimentului comunist. Așa aberant cum a fost el.
După care am supraviețuit tranziției. Și procesului de democratizare. De integrare în UE….
Că integrarea în NATO a cam fost pe șestache… Nici nu ne-am dat seama că s-a întîmplat!

Noi, adică ‘noi ăștia’, am ajuns într-un punct de inflexiune.
Când să ne bucurăm și noi de roadele muncii din ultimii 35 de ani – de integrarea în UE, în Schengen și de protecția oferită de NATO – tocmai am descoperit că ‘împăratul e gol’.
Că vistiernicii în care am tot avut încredere – adică pe care i-am tot votat – au lăsat bugetul în pielea goală.
Cum, necum… vistieria e goală!

Deocamdată a ajuns la butoane o (semi)nouă garnitură. Tot ca urmare a votului nostru.
Care garnitură, repet, s-a apucat de treabă. Pe cât îi duce mintea…
Și noi? Reacția noastră? Exprimată prin presă și prin gura influencerilor?

Bolojan ar fi trebuit mai întâi să…!
Nu e normal ca poporul să sufere ca urmare a deciziilor proaste luate de (o parte dintre)foștii/actuali guvernanți!
Dragos Anastasiu și toți ceilalți care au dat vreodată mită și au recunoscut acest lucru denunțîndu-i pe cei care au primit-o n-au ce căuta în aparatul de stat!

Înțelepciunea populară pretinde că ‘hoțul neprins, negustor cinstit’.
Isus, că tot o ardem cu cât de creștin-ortodocși suntem, și-a învățat ucenicii că doar cei cei care n-au păcătuit vreodată au dreptul să ‘arunce cu piatra’….

‘Bine, bă! Da’, până la urmă, tu ce vrei să spui cu toată polologhia asta?!?’

Vreau să aduc aminte că toți am dat șpagă.
Unii mai mult, alții mai puțin… Unii recunoaștem, măcar în sinea noastră, alții nu…
Și că noi trăim astăzi consecințele deciziilor noastre. Deciziilor pe care le-am luat împreună!

Nu știu ce trebuia să fi făcut Bolojan.
Nici măcar nu știu dacă Anastasiu – și ceilalți ca el – ar trebui/putea să facă parte din aparatul de stat. Au experiență, știu care sunt urmările șpăgii, dar nu se pot bucura de încrederea publicului.
Dar știu că dacă ne mai coim mult în loc să ne uităm adânc în oglindă… o să ne ia mama dracului!

Și e păcat.
Abia ce se luminase de ziuă!

Absolutul este relativ.

Relativ la cel ce-l caută.

Totul este relativ.

Relativ la sine însuși. Adică în evoluție.

Deci totul este absolut.

Doar împreună
și abia odată cu trecerea timpului…

Ce coincidență!
43% suferă de analfabetism funcțional și
41% votează cu George Simion…

Cred că situația merită o analiză mai nuanțată.

Sunt, într-adevăr, foarte mulți ‘analfabeți funcționali’. Numai că…
Termenul, în sine, este înșelător.
Analfabet este cineva care nu știe să citească. Funcțional este cineva care funcționează. Care se descurcă.
Analfabet funcțional este cineva care se descurcă cu toate că nu știe să citească.
Și atunci?!? De ce s-ar mai strădui să învețe?…
Am impresia că cei care se reped să împartă oamenii în categorii n-au prea nimerit-o de data asta!
Conform internetului, „Definiția uzuală a analfabetismului funcțional este incapacitatea de a înțelege ideea unei povești.” Adică ‘o persoană care știe să citească dar nu prea știe să gândească. Care nu poate să înțeleagă un mesaj scris de o altă persoană’.

Hopa!
Din câte știam eu, înțelegerea e treaba celui care încearcă să comunice și nu a celui care este ținta comunicării. Aici e vorba despre ABC-ul marketingului. Inclusiv a celui politic…
Dacă vrei să fii priceput – adică să te-nțeleagă lumea, vorbește pe limba celor cărora te adresezi!
Dacă nu ești în stare să faci acest lucru, elementar, și după aceea tot tu ești cel care te superi pe oameni că nu te înțeleg…

Poate ar fi cazul să schimbăm puțin termenul.
„Alfabet disfuncțional”. Adică cineva care nu face față cu toate că știe să citească…
Nu mă apuc acum să fac paradă. Da, știu ceva engleză. Și da, asta ar fi o mai bună traducere a termenului „functional illiteracy”. Mai gândiți-vă un pic…

De fapt și de drept, avem de a face cu oameni care nu înțeleg, din diverse motive, un text care referă la ceva ce nu face parte din domeniul lor de expertiză.
Aproape toți suntem experți în câte ceva. Altfel am muri de foame…
Dar foarte puțini dintre noi știm să facem analiză pe text! Pentru că nu e treaba noastră…

‘Specialiștii’ vorbesc despre ‘nevoia de gândire critică’.
Despre nevoia de a pune la îndoială mesajele pe care le primim. Despre nevoia de a verifica. De a merge la sursă…
Alți specialiști vorbesc despre nevoia de încredere.
Și toate astea în timp ce marea majoritate dintre noi am fost educați să citim cu atenție și să aplicăm cu strictețe regulile! De la instrucțiunile de folosire a ascensorului până la procedurile după care ne îndeplinim sarcinile de serviciu!
Cine, unde și când ne învață despre ‘gândirea critică’?!? Despre cum să facem deosebire între când e bine să avem încredere și când ar fi cazul să punem la îndoială?!?

Ca să facem treaba asta, să facem deosebirea între cele două situații, avem nevoie de un set de valori!
De un set de instrucțiuni, dacă vă sună mai bine, despre cum se folosește gândirea critică. Dacă vrem să obținem ceva…
Dacă vrem să obținem soluții. Soluții în loc de fundături!

Nu de mult am trecut printr-o pandemie. Unii dintre noi, din prea multă gândire critică, au refuzat să se vaccineze. Acum refuză să-și vaccineze copiii…

Să revenim.
Setul acela de valori, pentru a rămâne valabil, are nevoie de reglaje fine. Și are nevoie să fie susținut, continuu, de o serie de specialiști în domeniu. De specialiști care să aibe credibilitate. De intelectuali. De figuri publice cu anvergură care să genereze încredere.
De politicieni care regleze fin treburile publice.
De antreprenori care să genereze bunăstare.
De artiști care să ne facă viața mai frumoasă.

Suntem în situația în care 41% dintre noi au votat într-un anume fel. În condițiile în care, la primul tur, abia jumătate dintre noi s-au decis să facă efortul.
Unii dintre noi, care au votat altfel decât cei 41%, s-au apucat să spună tot felul de chestii despre ei. Despre cei 41%.
Câțiva au încercat să înțeleagă.

Uite ce am înțeles eu.

Cei 41% au votat mai ales din frustrare.
De fapt, cam 65% dintre voturile exprimate au fost ‘anti-sistem’. Vă las pe voi să faceți calculele.

Și atunci?
De ce 41% au ales ce au ales?

Pentru că spațiul public a fost abandonat!

Pentru că prea mulți dintre politicieni și-au văzut mai degrabă de politicile lor.
Pentru că prea mulți dintre antreprenori au rămas la stadiul de afaceriști. Preocupați atât de mult de succesul propriei afaceri încât au neglijat faptul că afacerile de succes au nevoie de un mediu stabil. De o societate stabilă!
Pentru că prea mulți dintre intelectualii adevărați s-au retras în turnurile lor de fildeș. Acolo unde s-au învățat să trăiască încă de pe vremea lui Pingelică.

Oamenii de rând, oamenii obișnuiți, cei care fac totul posibil, au rămas la dispoziția ‘orchestratorilor’.
Exasperarea oamenilor, care n-a mai avut cum să se exprime după ce bătăușii lui Dragnea i-au maltratat pe manifestanții din vara lui 2018, a fost instrumentalizată în furie.
Iar pandemia a fost un mediu de cultură extrem de propice.
Modul în care cei aflați la butoane au răspuns la problemele apărute a transformat societatea într-o oală sub presiune.
Exasperarea deja prezentă a fost identificată ca fiind o resursă extrem de valoroasă. Pentru ‘ei’. Pentru cei care au pus la cale, în folos propriu, toată chestia ‘asta’.
Exasperarea a fost transformată în furie.
Cu ajutorul social-media și în situația în care cei care ar fi trebuit să se ocupe de gestionarea vieții publice au dormit în cizme.

Înțelegem?
Că fără exasperarea publicului, ‘orchestratorii’ n-ar fi avut ce să orchestreze?
Ce exasperare să instrumentalizeze în furie?
Facem ceva pe chestia asta?!?