Archives for category: 1989

What are electron spins:
Electrons are able to spin on an axis, like how the earth rotates on an axis, but much faster. Electrons can spin in either a clock-wise or counter-clock-wise direction. The spin on an electron is described by the spin quantum number (ms). The value of ms can be either +12 or -12. The +12 is called spin-up and denoted by a ↑, where the -12 is called spin-down and represented by ↓. Sometimes the spin of electrons will be described as angular momentum.
Each orbital of an atom can be occupied by up to two electrons. The two electrons will have opposite spins. This phenomenon was first described in the Pauli exclusion principle which states that each electron in an atom is described by a unique set of quantum numbers, including ms.”

Political spin, in politics, the attempt to control or influence communication in order to deliver one’s preferred message.
Spin is a pejorative term often used in the context of public relations practitioners and political communicators. It is used to refer to the sophisticated selling of a specific message that is heavily biased in favour of one’s own position and that employs maximum management of the media with the intention of maintaining or exerting control over the situation, often implying deception or manipulation.

Electrons ‘work’ in certain ways. Science has recently figured out some of those ways.
The point being that electrons keep to themselves. One spins in its direction, the other spins in the opposite direction and no more than two electrons fit in the same ‘orbital’.

People’s minds also work in ‘certain’ ways.
Not as ‘rigidly’ as the electrons but still ‘useful’ for those who know how to exploit this phenomenon.

By constantly pestering people with certain messages, you get to convince at least some of them.
You get to divide them into (political) camps.
You get them to fight among themselves instead of cooperating.
You get to lead them into battle.
And after the battle has been won, by no matter which side, you get to lead the winning party. At least for a while, but that is another subject.

And all lies, aka as ‘half truths’/alternative facts, start from something real.
Capitalism, for as long as the people remain awake, works. As advertised.
Socialism, on the other hand, doesn’t. It had failed, abysmally, whenever and wherever it had been experimented.

But there’s a caveat.

‘Capitalism’ is a rather clear-cut concept. Property belongs mainly to the individuals and individuals trust each-other enough to do business among themselves. Usually – but not always – capitalism is associated with ‘free market’ and democracy. With freedom to act – inside the confines of the law – and freedom to speak up.
I’ll say this again! For as long as the people remain awake, the market continues to be free and democracy still functions, capitalism works. Sustainably. But only for as long as the people remain awake…

‘Socialism’ is rather vague. From ‘public’ (instead of private) property associated with central planning of the entire society to softer versions which sometimes pay lip service to democracy. The central idea of ‘socialism’ being that society comes first and the individual is only a cog.
Who wants to be a cog? Those who see no alternative… Those who, once in a certain set of circumstances and exposed to a certain propaganda, succumb to the Sirens’ song.

The point being that in order to impose ‘socialism’ to a society you need to lure (enough of) the people into an ‘altered state of consciousness’. To make them believe a certain set of rules. To make them behave according to that set of rules.

The interesting part, as usual, comes at the end.
There is a ‘social arrangement’ where property remains private but where the people behave in a ‘certain’ manner. As if they have been made to believe a ‘certain’ – as in ‘forcefully unified’ – set of rules.

That social arrangement is just as fragile as ‘socialism’.
Again like socialism, it has already been experimented.
Both had failed. Abysmally. History is our witness.

The ‘other’ always failing social arrangement is usually called ‘fascism’.
In Germany, it has been known under the name of ‘NAZIonal socialismus’.

Țeapă!

Dacă se gândea puțin, victima – doar întâmplător cioară, realiza că întrebarea era ‘manipulatorie’.

Treaba votantului este să voteze și abia apoi să comenteze!

Doar așa se poate schimba ceva…

Aveți nevoie de argumente?
Tocmai v-ați uitat la unul foarte convingător!
Exact glumele astea îndoielnice – care vor să ne încurajeze să stăm acasă și să-i lăsăm pe ‘ei’ să-și vadă de ‘treabă’ – sunt cele mai bune argumente pentru necesitatea unei prezențe covârșitoare la vot.

Ce face un cetățean atunci când votează?
Alege?
‘Alegerea’ este doar o ‘porțiune’ din actul de a vota.
Principala semnificație a votului este participarea. Participarea la viața cetății!
Votul este, în primul rând, obiectivarea interesului pentru soarta colaborării dintre membrii societății în care trăim.

Sună pompos?
Am să formulez altfel.
Votul exprimat – adică pus în urnă – este un avertisment.
Un avertisment cât se poate de puternic transmis celor aflați ‘la butoane’. Un mesaj care strigă cât se poate de explicit „NE PASĂ”.

„Suntem cu ochii pe voi așa că aveți grijă ce faceți!”

I’m acquainted with a relatively large number of people. From all walks of life. My experience suggests that it’s not the ignorance which is the problem but our (collective) unwillingness to accept/assume it. After all, we are ignorant. All of us, albeit in various degrees. Even the smartest amongst us ‘controls’ more ignorance than knowledge.

The real problem stems from us being cock-sure about things. Across the board!

Some of the smart ones are fully aware about the fact that they don’t know everything. But only some.

Some of the ‘ignorant’ are aware of their ignorance. Not all of them, but way many more than the smart ones. Simply because it’s easier to notice how much more you have to learn when you are at the start of the process.

And the problem is compounded by the fact that some of the smart ones who have chosen to ignore their ignorance team up – or more exactly organize – the ignorant who refuse to learn. This being the reason for so many actual human beings behaving as if they were some faintly intelligent ‘bots’.

On the other hand… letting go, emotionally speaking, may not be as beneficial as advertised.
We might lose some bitterness but we might become more liable to ‘repeat the experience’

As in …

Forgive but don’t forget is a lot easier to be said than done, you know…

Which brings us to:

Do we really need ‘a purpose’?
As in ‘an ideologically determined goal’?
Remember Marx’s “The philosophers have hitherto only interpreted the world in various ways. The point, however, is to change it.”. Then the consequences produced by those who had followed Marx’s teachings…
But not only Marx’s!

All set goals which go ‘against the grain’ incur costly consequences.
Which are detrimental to survival! Of the leading trespasser, of those in the following or of those hapless enough to be too close to that particular goal being pursued.
Remember Marx? Nothing unpleasant had happened to him. Not as a consequence of his attempts to change the world! But to others…
Which is equally valid for all other ‘world changers’. Along with all ‘world preservers’ who run along ideologically drawn paths.

Then what should we strive for?
Simply ‘follow the heart’ to achieve ‘peace of mind’?!?
Would that be enough?

Enough for what?!?

https://www.goodreads.com/book/show/56083.In_Dubious_Battle

„Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca rațiune de a fi eternitatea.
Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul şi eternitatea. Nietzsche, însă, avea obsesia actualităţii.
Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mişcare, o îndoială.
Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.”

Michel Foucault

„Stăpâni peste viitorul nostru”…
Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!

„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice?
„Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!?
„Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur?
Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?

Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.

Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând.
Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei.
Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă.
Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.

Ecce materia!
Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale.
Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’!
Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator.
Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup.
Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare.
Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’.
Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie.
În disperare.

Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’
Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…

An inhabited planet where some of the people have finally figured out the inherently limited nature of their world.
Global warming, pollution, soil erosion, loss of biological diversity, dwindling and unevenly distributed natural resources…

Two hot wars. And a huge trilateral economic contest involving a third of the population which leaves the other two thirds in relative misery.

Most of the conflict – hot and cold alike – can be pinned down to old people doing their best (worst, more likely) to conserve their status. Wealth, power, influence…

As things happen, currently there is one collective agent which yields enough power to decisively influence the outcome of the two hot wars. And to negotiate the economic contest.
The attention of the people constituting that particular collective agent has been hijacked by an insurrectionist ex-president attempting to regain that position.
The ex-president has curried the favor of significant political party by making it possible for the party-activists to succeed in their attempt to limit women’s access to abortion.
The ex-president and soon to be presidential candidate is currently involved in a penal process. The trial attempts to determine whether the hush money he had used to silence a porn actress regarding a ‘close encounter of the third kind’ had been spent legally.

Bertrand Russell a fost întrebat cum a început nazismul, iar el a răspuns:
“Întâi i-a fascinat pe proști.
Apoi i-a cenzurat pe cei inteligenți.”

Citeam deunăzi despre rolul ateilor. Pilda era oferita de Rabbi Tzvi Freeman:

‘Credincioșii cred că universul este condus de Dumnezeu. Care știe tot ce se întâmplă și are un motiv pentru toate. Inclusiv pentru toată suferința care există.
Credincioșii au tendința de a spune „Dumnezeu să te ajute. Mă voi ruga pentru tine!”
Ateii, unii dintre ei, pun mâna și fac ceva. Ajută fără să creadă!’

Dar dacă ‘Dumnezeu’ are un rol și pentru cerșetori? Unul oarecum similar cu cel jucat de atei?
Eu cred ca cerșetorii ne oferă prilejul să ne întrebăm : ‘Eu ce fac dacă ajung în situația asta? Cui pot eu să cer ajutor?’

Iar observația făcută de Bertrand Russel răspunde foarte bine la întrebarea ‘CUM a fost posibil să se întâmple așa ceva!’

Pe de altă parte, fascismul și comunismul au apărut doar atunci și acolo unde au fost întrunite condițiile necesare.
Tot un englez, nu-mi aduc aminte numele, a fost întrebat la un moment dat:
‘Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler s-ar fi născut în Anglia?
Nimic, tipul ar fi ajuns la balamuc.’
Atât fascismul cât și comunismul au nevoie, înainte de oportuniștii care să ‘pună în valoare’ circumstanțele, de un clivaj social foarte adânc. De o imensă masă de nemulțumiți!
De un număr suficient de mare de nefericiți care nu văd cum ar putea ieși din situația extrem de neplăcută în care se află.
Adică exact situația în care se aflau Germanii care trăiau în anii 1930. Rușii din timpul primului război mondial. Americanii care credeau că Trump urma să refacă măreția Americii.

Șmecheri care să se pună în fruntea nemulțumiților se vor găsi întotdeauna…
Nemulțumirea să fie suficientă!


Unii spun că romanii au făcut treabă bună.
Că au construit un imperiu care a dăinuit vreo 9 secole în varianta originală. Și alte aproape 9 în varianta 2.0.
Care imperii au fost ‘construite’ folosind tehnologia ‘divide et impera’.

Care tehnologie este ‘apropriată‘ – scuze pentru barbarism – fără nici o jenă de toți cei care se visează ‘împărați’. Și se folosesc de internet pentru a susura otravă în urechile noastre.

Căci care ar putea fi dezbinarea mai eficientă decât cea dintre generații?!?
Cum poți pregăti mai bine o societate pentru a fi ‘preluată’ – mai întâi ideologic?
Intensifici conflictul dintre generații…

Îi faci pe adulți să uite că ei sunt cei care și-au crescut copiii. Că ei sunt cei care i-au făcut pe tinerii de astăzi să fie ceea ce sunt acum. Cu bune și cu rele!
Și îi faci pe tineri să ignore exact aceleași lucruri. Că cei care le reproșează astăzi tot felul de chestii sunt exact cei care i-au răsfățat ieri. Fiecare cât a putut!

Iar pentru aceia dintre colegii mei de generație care au uitat despre ce era vorba în poza de mai sus, am să le aduc aminte că era vorba despre sclavie.
Copiii ăia, adică noi, au fost luați de la școală și trimiși pe câmp să strângă recolta.
Nu culegeau via bunicilor lor ci via Gostatului! Sau a CAP-ului…

Am fost si eu acolo. În timpul liceului, în timpul facultății…
Și nu ne drogam cu ‘prafuri’. Doar ne îmbătam, cot la cot cu profesorii trimiși cu noi să ne ‘îndrume’.
Cu cei normali la cap, mai erau și ‘comuniști’ printre ei…
Turnam în noi cantități impresionante de vin, oferit cu generozitate de cramele unde eram trimiși.
Sau cumpărat de la țărani atunci când culegeam porumb sau legume.
Bine, vinul ăla era, de fapt, o poșircă. Dar o beam cu un fel de disperare.
Repet, cot la cot cu cei mai mulți dintre profesorii care veneau cu noi.
Ne îmbătam să uităm de locul unde eram.
De faptul că nu puteam să ne spălăm după ce muncisem o zi întreagă în soare și praf.
Și să uităm de idioții care ne conduceau. Spre dezastru!

Nu pot să închei înainte de a menționa două lucruri.
Că imperiul roman s-a prăbușit abia atunci când populația ajunsese atât de dezbinată încât nu a mai fost în stare să facă front comun în fața dușmanilor.
Și un comentariu pe care am să-l citez:
„Ăștia-s trolii de la Tiraspol!”

Pentru că se poate!

De ce mănâncă elefantul iarbă și crenguțe?
Pentru că îi este foame?
Cei mai mulți elefanți mor de foame. Cei care nu sunt împușcați…

Elefanții mor de foame pentru că rămân fără măsele.
Mor de inaniție, fiindu-le foame până în ultima clipă, pentru că nu mai pot mesteca.

De ce cad bețivii pe stradă?
Pentru că au băut?
Sau pentru că Newton?

Nu mai e chiar atât de simplu ca atunci când vorbeam despre elefant?

E natural pentru elefanți să moară de foame dar nu e firesc ca oamenii să umble beți pe stradă?
Perfect de acord!
Și totuși. De ce cad bețivii pe stradă?

Păi întrebarea este manipulatorie.
‘De ce cad unii dintre oamenii beți care se întâmplă să meargă pe stradă…’ ar fi o întrebare mult mai firească!
Nu toți oamenii care cad beți pe stradă sunt bețivi și nu toți bețivii cad pe stradă… Cei mai mulți dintre ei ajung bine mersi acasă!

Da’ hotarăște-te odată!
Postarea asta este despre relațiile de cauzalitate sau despre imprecizia limbajului?

Relațiile de cauzalitate sunt un subiect de gândire iar noi gândim cu ajutorul limbajului.
Asta în timp ce limbajul este doar o sculă! O unealtă! Consecințele utilizării limbajului depind mai degrabă de priceperea și intențiile utilizatorului decât de natura lui. Și de natura lui, bineînțeles, dar mai ales de intențiile și priceperea utilizatorului.
Și asta este valabil pentru orice relație de tip unealtă-utilizator!

1944
Tatăl meu avea aproape 11 ani.
Și-a petrecut după amiaza ascuns în subsolul bibliotecii Dudian din curtea bisericii armene din București.
Împreună cu restul clasei, cu doamna învățătoare Bogdan și cu profesorul Levon Balijian. Pe atunci episcop și din 1955 Catholicos al Bisericii Armene.
După ce s-a terminat, a plecat acasă. Pe jos, tramvaiele nu mai mergeau. Un drum de jumătate de oră. 15 copii de clasa a 4-a, de unii singuri prin orașul proaspăt bombardat.
Mama soției mele avea 4 ani. Locuia în Chitila. Statea la niște vecini, mama ei era la spitalul Filantropia. Undeva în zona gării vizate în după-amiaza aia. Tocmai ce născuse al doilea copil, o fetiță. După ce a început, o asistentă i-a pus un pahar cu coniac în mână și pruncul în brațe. „Dă-l pe gât și du-ți copilul în adăpost”. A doua zi, când s-a întors în Chitila, și-a găsit primul copil bine-sănătos și casa una cu pământul. Bărbatul îi era prizonier la ruși – unde a murit, fără să-și vadă al doilea copil – nu mai avea unde să stea … așa că a trebuit să se întoarcă de unde venise. În Ardealul ocupat pe atunci de unguri….
2024
Eu am aproape 63 de ani.
Tocmai ce ne-am întors de la cimitir. Un prieten de-al tatălui meu…
Intrăm în casă. Ne spălăm pe mâini, bem apă, dăm drumul la televizor.
Bombardamente în Ucraina, 7 oameni uciși în Gaza după ce tocmai descărcaseră un convoi cu ajutoare…