Unii spun că educația se face acasă. Și că ce se întâmplă în școală este doar ‘instrucție’. Adică primești informații de natură ‘tehnică’. Și că esti ‘dresat’ în ale coportamentului public dacă n-ai fost educat suficient acasă.
Alții spun că educația începe acasă și este continuată tot timpul vieții. Inclusiv la școală.
De fapt, nu e mare diferență între cele doua opinii. Poate doar de nuanțe și de folosirea unor termeni diferiți.

Eu as pune problema ușor altfel.
‘Ce’ și, mai ales, de la ‘cine’ să învețe copiii noștri? Ca să nu mai vorbesc despre ‘când’…
Părinții sunt mai tot timpul la slujbă. Când vin acasă spun că au fost la scârbici. Și vorbesc tot timpul despre bani. Care fie nu ajung, fie au fost agonisiți într-un mod cel putin dubios. Și apoi, pentru a se ‘recompensa’, fac copiilor toate ‘poftele’…
Profesorii sunt nu doar prost plătiți ci si prost vorbiți. Membrii corpului didactic din Romania se bucură de mult mai puțin prestigiu față de cei care profesează în țările în care educația are rezultate cu adevărat bune. Să fie din cauza ‘statului’? Să fie din cauză că foarte mulți profesori dau meditații… inclusiv elevilor din clasele la care predau ei…

Se vorbește foarte mult despre responsabilitatea individuală.
Și de unde sa învețe copiii noștri despre așa ceva?
De la noi? Care tot vorbim despre ce-a mai facut șeful, vecinul, prietenul … și nu l-a prins nimeni, niciodată?
De la televizor? De unde află de tot felul de interlopi care se plimbă în ‘mașini de lux’? Și despre tot felul de figuri publice care fac naveta la pușcărie dar rămân cu averile intacte?

Ar trebui să ne uităm mai întâi în oglindă. Și abia după aceea să cautăm explicații în afară.
Iar asta e valabil la toate nivelurile. De la individ la familie. De la familie la comunitate. Până la națiune.

Și, că tot veni vorba, recomand cu căldură “Cultural Dementia” de David Andress. No-i fie eu de acord cu tot ce spune el acolo… dar fenomenul în sine este cât se poate de real!