„Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca rațiune de a fi eternitatea.
Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul şi eternitatea. Nietzsche, însă, avea obsesia actualităţii.
Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mişcare, o îndoială.
Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.”

Michel Foucault

„Stăpâni peste viitorul nostru”…
Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!

„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice?
„Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!?
„Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur?
Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?

Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.

Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând.
Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei.
Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă.
Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.

Ecce materia!
Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale.
Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’!
Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator.
Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup.
Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare.
Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’.
Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie.
În disperare.

Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’
Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…