Vorbeam într-o postare anterioară despre cum funcționează o armată.
Soldații luptă încercând să supraviețuiască, ofițerimea decide despre cum să atingă obiectivele strategice iar subofițerii – cureaua de transmisie fără de care se rupe filmul – transpun deciziile ofițerimii în practică încercând să minimizeze pierderile/costurile.

E simplu de intuit, chiar și pentru cei care n-au făcut armata, că membrii fiecăreia dintre cele trei categorii decid sub presiunea unor motivații diferite.
Soldații nu prea au timp să se gândească la altceva decât la supraviețuirea de fiecare clipă. Sunt prea obosiți de interacțiunea continuă cu cei care și pe care vor să-i omoare ca să se mai gândească și la altceva. Strict din punct de vedere statistic, bineînțeles.
Ofițerii, cu cât mai înalți în grad și mai depărtați de linia frontului, se ocupă mai ales cu gândirea strategică. Cum să facă să îndeplinească obiectivele primite de la conducerea supremă.
Aici e nevoie să facem o pauză pentru a înțelege gândirea militară. În timpul unei campanii nu e timp pentru despicat firul în patru. Deciziile sunt luate pe picior, experiența personală și flerul jucând un rol foarte important. Cei care ajung să ia decizii de nivel mai înalt sunt oameni trecuți deja prin ‘foc’. Ajungi să iei decizii importante abia după ce un lung șir de decizii anterioare s-au dovedit, în practică, a nu fi fost greșite. A fi fost suficiente pentru a fi permis măcar supraviețuirea. Ceea ce conferă decidenților, supraviețuitori, o suficient de mare încredere în sine. Încredere în sine care crează premizele unor decizii suficient de rapide încât să fie operabile în timp util. În același timp, ofițerii – mai ales cei superiori – sunt, de obicei, suficient de departe de linia frontului încât supraviețuirea lor fizică nu reprezintă o prioritate. Nici măcar pentru ei. În același timp, un lung șir de decizii măcar ne-greșite crează premizele pentru ca trupa să aibă din ce în ce mai multă în decident.
Subofițerii sunt în cea mai interesantă poziție. Foarte aproape de linia frontului. Adică în același pericol în care sunt și soldații. Având mult mai multe informații despre ce se întâmplă. Și mai ales despre ce urmează să se întâmple. Peste toate astea având și responsabilitatea de a transmite în susul lanțului de comandă informații precise și de calitate despre ce se întâmplă pe linia frontului.

Nu e de mirare că anumiți teoreticieni militari consideră corpul de subofițeri ca fiind coloana vertebrală a armatei.

Am să închei introducerea menționând faptul că armatele își iau resursele din afara sistemului și că tot de acolo primesc și obiectivele.

Acuma, că am terminat ‘pregătirea de artilerie’, voi trece la clasa de mijloc.

Până nu demult, până la mijlocul secolului XX, lucrurile erau clare. Societățile, toate mai puțin triburile indigene de prin jungle, erau împărțite în trei mari categorii.
‘Clăcașii’, ‘seniorii’ și clasa de mijloc.
Bineînțeles că erau diferențe de la o societate la alta. Cu privire la numere… Rolurile funcționale ale celor trei clase au fost aceleași de când a apărut diviziunea socială a muncii.

Clăcașii au muncit. În brânci. Încercând să supraviețuiască de la o zi/saptămână/an la următoarea diviziune calendaristică.
Seniorii au căutat drumul înainte. Oarecum la adăpost de ceea ce ar fi putut să le aducă viitorul. Am să revin.
Asta în timp ce membrii clasei de mijloc au fost cei care au făcut totul posibil. Chiar dacă în anumite momente numărul lor a fost extrem de limitat.

Am promis că voi reveni la relativa izolare a seniorilor față de consecințele deciziilor lor. Față de viitor.
Termenul cheie aici este ‘relativă’. Toți seniorii cu scaun la cap știau că sunt ‘muritori’. Că li se aplică și lor legile naturii. Dar în același timp se socoteau a fi fost la adăpost de legile oamenilor. Deasupra lor. Pentru că ei le făceau… Tocmai acest confort psihologic era cel care le facilita luarea unor decizii ‘curajoase’. Cu impact foarte mare și cu un grad mare de imprevizibilitate a rezultatului final.
Clăcașii nu aveau probleme din astea. Nu știau ce le rezervă/poate aduce viitorul. Și, oricum, nu erau interesați de asta pentru că ei nu ar fi putut face nimic. De unii singuri… Mai degrabă pentru că nu aveau resurse, nu pentru că nu ar fi știut ce ar fi trebuit făcut!
Singurii care aveau o brumă de resurse – atât materiale cât și timp pentru a medita la subiecte – precum si suficiente informații pertinente – atât despre realitatea de la teren cât și despre intențiile seniorilor – erau cei din clasa de mijloc.
Cu alte cuvinte, cei din clasa de mijloc, din punct de vedere funcțional, erau – și continuă să fie – singurii cu adevărat și pe deplin interesați de bunul mers al societății! Al întregii societăți.
Nu erau – și nici nu s-au simțit vreodată – la adăpost de consecințele evenimentelor curente. Adică de consecițele deciziilor luate în/cu privire la societate. Așa cum s-au simțit seniorii. Dintotdeauna, cu toate că, în realitate, singura schimbare semnificativă dintre un regim autoritar și următorul fiind înlocuirea garniturii de seniori de la vârful regimului.
Asta în timp ce clăcașii nu s-au simțit vreodată ca având ceva de spus. Așa că, extenuați fiind, nici măcar nu au mai fost preocupați de problemele care ‘nu erau de nasul lor’.

Această ‘împărțire’ explică foarte bine de ce toate regimurile autoritariste au suferit crize sistemice. De ce orice schimbare a avut nevoie de câte o revoluție. Sau măcar de o lovitură de palat.
Toate regimurile autoritariste au ceva în comun. Cureaua de transmisie funcționează într-o singură direcție. Toate capetele se uită doar în sus. Informația circulă într-o singură direcție… Resursele – materiale, spirituale și de timp, sunt alocate dintr-un singur centru de putere și cu un singur scop. In interesul și după mintea celor care populează centrul de putere!
Ceea ce face ca schimbarea să apară doar atunci când supraviețuirea întregului sistem este pusă în balanță. Și atunci doar dacă suficient de mulți dintre cei care urmează să sufere consecințele lipsei de schimbare înțeleg ce urmează să se întâmple… și au suficiente resurse pentru a face ceva

Abia atunci când și unde rolul clasei mijlocii a putut fi interpretat cu suficient de mult aplomb, abia acolo schimbarile au putut fi puse în practică pe măsură ce provocările au fost identificate de membrii societății.
Identificate și expuse în forum.