Încredere

Ați ascultat un copil plângând? Ascultat, nu auzit…

Plângând de ți se rupe inima.
Pentru copilul care se simte abandonat de lume.
Pentru tine, care nu poți face nimic…

Stau gard în gard cu o creșă.
Vara, deschid geamul biroului și îi aud pe copii jucându-se la soare. Îmi retrăiesc copilăria. Lumea curge. Firescul este la locul lui.

Azi dimineața am ieșit să fac fotografia de mai jos.

Opt fără un sfert. Ora la care copilașii sunt aduși la creșă. Unii în mașină, poate chiar ‘de lux’, alții pe jos.
Cei mai mulți vin cu măcar o oarecare bucurie.
Câțiva, unul sau doi în fiecare dimineață, plâng. De ți se rupe inima!

De pe la ora două, începe ritualul invers. Unul câte unul, copiii sunt ‘recuperați’ de ‘aparținători’. De părinți, de bunici… câteodată chiar de ‘bone’. Și la plecare se întâmplă ca unii dintre ei să plângă. Altfel, exprimând alte sentimente, dar la fel de intens.
Și, oricât ar părea de paradoxal, la plecare plâng mai mulți decât la venire.

Având în vedere cât și cum râd în orele când se joacă în curte, sunt convins că cei care au grijă de copii în timpul programului se poartă ‘rezonabil’. Impresie confirmată de faptul că părinții continuă să-și aducă copiii la creșă.
Și atunci? De ce plâng unii dintre copii când sunt aduși dimineața? Și de ce, dacă îi asculți cum plâng, rămâi cu convingerea că se simt părăsiți?

Pentru că se simt părăsiți?
Pentru că oricât de bine s-ar simți la creșă, undeva în sufletul lor se întreabă ‘și dacă nu vine nimeni să mă ia’?

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am devenit conștienți a fost să ne întrebăm ‘și dacă mâine nu mai răsare Soarele?’.

‘Ce mă fac dacă nu revine primăvara?’

Același lucru li se întâmplă copiilor.
Pe măsură ce cresc, încep să-și aducă aminte de lucrurile întâmplate în trecut.

În trecutul foarte îndepărtat ne întrebam, părinți fiind, dacă se termină odată iarna. Dacă se va întoarce Soarele să ne re-încălzească oasele. Nouă și copiilor noștri.
Pe vremea aia nu aveam habar de astronomie, de fizică, de anotimpuri…
Ca să ne dăm singuri curaj, am inventat tot felul de povești.

Toate pe același calapod. Un creator părinte a făcut lumea așa cum e și veghează ca noi, copiii lui, să respectăm anumite reguli.
Toate poveștile astea stabilesc un contract implicit. Noi respectăm regulile iar creatorul păstrează ordinea.
Sau, privind din cealaltă direcție, noi păstrăm ordinea prin simplul fapt că respectăm regulile. Iar creatorul este acolo pentru a ‘acoperi’ ‘neregularitățile’. Cutremurele, eclipsele, inundațiile, epidemiile, etc. devin pedepse, semne, manifestări ale unei voințe exterioare nouă. Voință care poate, și trebuie să fie, înduplecată tocmai prin respectarea regulilor.

Tot acest ‘aranjament’ ne-a oferit confortul psihologic de care am avut nevoie.
Ordinea astfel construită ne-a ferit de ‘haos’. De Incertitudine!
Deja nu mai înaintam ‘în teren necunoscut’. ‘Ordinea’ funcționa ca o hartă a locurilor pe unde urma să trecem. Regulile pe care le aveam de respectat pur și simplu structurau viitorul.

Ei bine, toate aceste lucruri li se întâmplă – ni se întâmplă, de fapt, copiilor.
Pe măsură ce ‘deschid ochii’ încep să-și pună întrebări. Chiar dacă la început extrem de difuze. Mai degrabă simțite decât formulate.
Încep să sesizeze o ordine. Structurată de noi, de adulții din jurul lor. Care ordine este câteodată plăcută iar altădată neplăcută.
Pe care adulți îi pot ‘îndupleca’ prin anumite comportamente. Uneori prin respectarea regulilor, alteori prin ‘manipulare emoțională’.

Doar că noi, adulții, am ajuns deja într-o nouă etapă.
Îndiferent dacă mai credem sau nu în Dumnezeu, cei mai mulți dintre noi au aflat despre ‘știință’. Despre setul de reguli pe care le respectă chiar si Dumnezeu.

Avionul nu mai zboară prin voia domnului ci pentru că respectă legile fizicii.
Suntem capabili să aprindem lumina pentru că cineva a produs curentul electric. Voia domnului nu mai este suficientă.
Ne îmbolnăvim pentru că am luat un microb și ne vindecăm cu pastile. Rugăciunile ajută și ele dar…

Chiar și pentru cei care încă mai cred în existența unui Dumnezeu, ‘regulile’ au devenit cumva independente față de acesta. Chiar dacă mai credem în ‘pedeapsa divină’, aceasta vine doar pentru că noi am călcat regulile.
Dumnezeu a devenit, de fapt, inutil.

Și noi i-am luat locul!
Mare parte din reguli au început să fie formulate, și impuse, de noi. De noi înșine!
Comportamentul nostru nu mai este ‘firesc’ – ‘cum a dat Dumnezeu’, pănă nu demult, ci cum alegem noi să fie.
Deja, noi alegem dacă să respectăm regulile. Și ne asumăm, sau nu, costurile.

Reguli pe care le impunem copiilor noștri. Subalternilor noștri…

Din momentul în care am devenit conștienți de capacitatea noastră de a genera ‘firescul’, sau măcar de a-l influența, am încetat să mai fim simpli consumatori de ordine. Am devenit creatori de ordine.

Și, în același timp, de dezordine!

Plantăm grădini. Le tundem, le udăm cu tot felul de chimicale. Ingrășăminte, pesticide, alea-alea…
Și apoi ne întrebăm unde au dispărut insectele?!?
De ce se încălzește planeta?

De ce ne plâng copiii?
Când îi ducem la creșă. Ca să putem merge la serviciu. De dragul lor! Să le putem oferi tot ce n-am avut noi!
Când îi luăm de la creșă…