Archives for category: Respect Mutual.

Am cautat ceva pe goagal si prima pagina ‘sugerata’ a fost una de pe Jurnalul.ro
Am terminat de citit despre subiectul care ma interesa si mi-a sarit in ochi: “Dupa ce vazi asta nu mai pui niciodata gura pe o saorma”

“Ia ma, ce-or mai fi descoperit astia?!?”

“Șaorma, cu de toate, visul oricărui român înfometat, prea grăbit sau cu prea puțin bani în buzunar pentru a-și permite o masă adevărată la restaurant. Condițiile de igienă din momentul preparării celui mai popular fel de mâncare al românilor, nu-s întotdeauna punctul forte al celor care o vând. Dar mai contează asta? Poate că imaginile de mai jos vă vor convinge totuși că șaorma nu e chiar o mâncare atât de sănătoasă, mai ales având în vedere cu cine au parte de a împărți această plăcere!”

Ce intelegeti de aici? Ca foarte multi romani infometati, grabiti si/sau saraci mananca saorma-le numai ca acestea nu sunt preparate intotdeauna in conditii igienice, nu? Si ca lucrurile astea se petrec aici, in Romania, corect?

Ca suport pentru asertiunile facute in articol a fost atasat un clip video: un soarece ‘agitandu-se in extaz’ pe o ‘halca’ de carne care isi astepta clientii ‘infipta’ intr-o ‘masina de saorma’. Extrem de scarbos, nu?

O singura problema. Clipul este luat de pe Youtube si nu exista nici un fel de motiv sa credem ca ar fi fost filmat in filmat in Romania….

Cu alte cuvinte ‘noi astia care am scris articolul, credem ca o mare parte dintre voi, cititorii nostri, sunteti atat de tampiti incat sa nu mai mancati vreodata saorma si asta doar pentru ca ati aflat din ziarul nostru ca undeva pe glob un soarece ‘s-a ratacit’ intr-un aparat de facut saorma.
E bine de stiut…

Iar partea cea mai hazlie abia acum incepe! Sub articolul cu saorma-ua era un teaser intitulat “Desperado dupa Like-uri, Fabuloasa poveste a romanului Tony Poptamas …” Curios fiind sa aflu care e treaba cu vestitul Tony m-am apucat de citit. Dupa doar cateva randuri mi-a sarit in ochi ca cel care l-a scris este extrem de invidios pe notorietatea de care se bucura Poptamas si, in acelasi timp, ca nu a reusit sa inteleaga diferenta dintre ce publica Poptamas pe Facebook – subiecte ‘umane’, cateodata facile dar niciodata de prost gust – si presa tabloida care nu se da in laturi de la nimic pentru a momi cititorii sa dea click pe cate o pagina. Iar cuvantul cheie din aceasta fraza este ‘laturi’.

Oare ziarele de genul asta nu au ‘proprietari’? Care sa inteleaga odata ca ‘foile’ de soarta carora se ocupa devin din ce in ce mai irelevante?

layered smoke screens

This post is not about Foreign aid per se but rather about how a generous idea becomes thwarted in the hands of some callous people who are left to their own devices by the public’s initial lassitude.
This is also about how the public’s justified frustration (after they had realized what was going on behind their backs) is misguided by the same kind of callous people like the ones who orchestrated the shenanigans in the first place.

“România încheie epoca Băsescu cu un PIB dublu în termeni nominali şi cu 25% mai mare în termeni reali şi cu 430 de kilometri de autostradă în plus”

Eu unul nu mai inteleg nimic.
Din textul articolului rezulta ca ‘e de bine’. O serie intreaga de laude insotite si de cateva ‘bemoluri’, ca sa nu poata spune ‘rauvoitorii’ (adica eu, rasete in surdina) ca textul ar fi prea laudativ.

Pe de alta parte titlul spune totul. 43 de km de autostrada pe an !!! si 25% crestere in termeni reali a PIB-ului in aceiasi perioada. Pai si daca faceam un depozit la banca tot ieseam mai bine!

Sau poate ca toata chestia o fi la misto?

“… am fost uimiţi când am citit lista posibililor dumneavoastră colaboratori. Până acum nu aţi dat nici o dezminţire în privinţa lor.”

Deci o gasca de intelectuali ‘furiosi” se aduna si protesteaza, ‘proletar’ si vehement, pentru ca cineva nu dezminte, suficient de repede pentru gustul lor, o lista care nici macar nu a fost publicata de persoana in cauza.

Aha!

Sincer sa fiu n-am citit lista aia asa ca nu ma pot pronunta ‘pe fond’. Si totusi… Deplangem modul in care informatii cateodata extrem de personale sunt sifonate ‘pe surse’ din dosare aflate pe birourile procurorilor… stilul extrem de bulevardier folosit de un numar poate prea mare de jurnalisti… si dupa aceea ne apucam sa publicam scrisori deschise pentru ca cineva – OK, CINEVA – nu dezminte suficient de repede un zvon si pentru ca numele soptite pe la colturi nu sunt pe placul nostru?

N-ar fi fost cazul ca inainte de a publica scrisoarea sa i-o fi trimis, discret, persoanei in cauza, insotita de o lista cu candidati care mai de care mai potriviti pentru functia de consilier si care sa-si fi luat angajamentul ca vor ramane acolo cel putin 2 ani cu toate ca salariile sunt destul de mici? Si mai ales ca nu-si vor folosi eventualele pozitii pentru a … ? (Nu ma refer aici la primii 10, consilieri prezidentiali si de stat, ci la restul, la ‘furnicute’. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nici consilierii prezidentiali nu sunt platiti chiar atat de extraordinar, 5400 de lei pe luna nu e o suma mare pentru cineva aflat intr-o asemenea pozitie)

Iar eventualele manifestari publice de indignare sa fi venit abia dupa aparitia unor informatii certe?

Momentum and inertia

The Atlantic offers us an excellent animated video and captions it ‘no good deed goes unpunished’.
Click on the picture to watch it, brilliant 71 seconds.

The point is that the film is about way more than ‘no good deeds going unpunished’.
It’s about ‘playing with fire’, ‘assuming responsibility even for your unintended mistakes and trying to remedy them’, ‘not acting before understanding what is really going on’ and, maybe the most important of all, ‘should you give in to anger, even if you have nothing to loose, at least apparently?’

Din punct de vedere pur tehnic ar fi posibil sa inhami caii si in spatele carutei.
Merge mai greu, e mult mai complicat sa iei curbele dar, una peste alta, daca cineva ar avea vre-un avantaj din chestia asta, sunt sigur ca si o asemeanea aiureala ar putea fi construita. Chiar daca foarte multi ar face pe ei de ras.

De vreo doua saptamani incoace ma mir continuu.
A fost un fel de cutremur politic iar cel considerat outsider a fost ales cu o majoritate covarsitoare.

Si de atunci incoace aproape toata lumea – majoritatea celor care se vad pe sticla sau isi fac simtita prezenta pe net – discuta despre orice altceva decat despre semnificatia acestui lucru.
Unii se plang, sau chiar isi pun cenusa in cap, pentru ca n-au reusit sa intuiasca/masoare ce avea sa se intample.
Altii analizeaza, in detaliu, cum se paruiesc cei din PSD.

Foarte putini spun, sau scriu, ceva despre situatia ‘macro’ care a produs circumstantele in care atat de multi oameni au iesit sa voteze, si nu oricum ci pentru a-si manifesta nemultumirea cu privire la directia in care mergea Romania.

Motivele sunt arhicunoscute. Oamenii s-au saturat sa tot treaca istoria pe langa ei – asa cum s-a intamplat in ultimii 25 de ani –  au inteles ca acest lucru se intampla si din cauza coruptiei aproape generalizata SI s-au hotarit in sfarsit sa faca ceva pe chestia asta. Si atunci de ce nu vorbeste nimeni serios despre chestia asta? Serios, adica nu la modul declarativ – asa cum a facut-o, de exemplu, Basescu.

Azi dimineata am inteles, in sfarsit.

Din cele mai vechi timpuri partidele au urmarit castigarea puterii politice pentru a putea astfel conduce, influenta, pentru a-si putea impune propriul program, propria viziune despre conducerea societatii

Si cum ‘scopul scuza mijloacele’ iar ‘hotul neprins e negustor cinstit’ nu mai conteaza cum castigi puterea politica cu conditia sa nu fii prins. De ‘oamenii legii’ sau de electorat, nu conteaza. Ce conteaza e ca tu sa ajungi la putere, sa-ti poti ‘impune propriul program’ fara ca ceilalti sa se prinda ca au fost trasi pe sfoara.
Ca se vor prinde peste vreo cativa ani, dupa ce tu ti-ai facut suma… asta e alta chestie. Daca la alegerile urmatoare nu mai reusesti sa repeti isprava – ai promis prea mult data trecuta sau te-ai compromis prea tare pe parcurs – te dai la o parte – elegant sau cu scandal, dupa cum ti-e felul – si te pregatesti pentru data viitoare.

Oare asta sa fie cu adevarat continutul conceptului de democratie?
Nu cumva e de fapt invers?
Mie mi se pare ca rolul functional al partidelor este, de fapt, de a identifica si concentra diversele alternative care devin posibile pe masura ce trece timpul, sa le articuleze in propuneri de actiune politica si sa le prezinte ‘in piata publica’, demosului. Acesta alege una dintre variante si partidul sau alianta care a propus respectiva varianta are la dispozitie o anumita perioada de timp sa puna acea varianta in aplicare. Adica alegatorii ‘impun’ viziunea lor asupra societatii si nu partidele….

Poate ca sunt eu naiv numai ca cea mai superficiala privire asupra istoriei ne spune ca Platon a gresit fundamental atunci cand a spus ca cel care a descoperit adevarul are nu doar dreptul ci chiar obligatia morala de a-i convinge si pe ceilalti sa accepte acel adevar.  (Platon, Mitul Pesterii.)
E foarte plastica toata descrierea lui cu peretele pe care joaca umbrele si foarte didactica metoda folosita – concluziile sunt trase, sau macar acceptate, de invatacel si nu predate didactic de magistru – dar asta nu reduce cu nimic mirarea cu privire la ‘ce il face pe cel iesit din pestera sa fie convins ca locul in care a ajuns nu este o pestera si mai mare’?
A, ‘mai mare si mai buna’ o sa spuna cineva!
Mai buna pentru cine? Daca lui i se pare asa asta nu inseamna ca este neaparat mai buna si pentru ceilalti!

‘Relativism absolut’, va fi concluzia aceluiasi ‘cineva’, ‘nu se poate sta de vorba cu el!’.

Pai da, asa au spus toti dictatorii. Stim noi mai bine decat supusii nostrii asa ca astia n-au decat sa asculte ce le spunem noi.

Daca ne uitam cu un pic mai multa atentie la istoria Greciei perioada lui Pericle – contemporanul lui Platon – o fi fost varful de glorie al Atenei democratice numai ca asta inseamna ca de acolo incoace Grecia nu a facut altceva decat sa decada!
Iar Pericle a fost doar primul dictator dintr-un sir care nici macar nu a fost prea lung. Transformarile pe care el, Pericle, le-a pus in practica aplicand invataturile lui Platon si transformand Atena dupa cum a considerat el ca era mai bine au pregatit locul pentru a fi cucerit de Filip al Doilea al Macedoniei. Acesta avea un fiu, Alexandru, exact asa cum Platon avea si el un elev, pe Aristotel. Si cum geniile se atrag Alexandru a fost elevul lui Aristotel si, banuiesc eu, a primit de la acesta cam acelasi gen de invatatura precum a primit Pericle de la Platon.

Asa ca Alexandru s-a pornit sa cucereasca lumea… si a murit, in culmea gloriei, de prea multa bautura. Iar Grecia nu a mai cunoscut o clipa de independenta pentru urmatoarele doua milenii. O fi bine, o fi rau…

Urmatorul imperiu, cel Roman, a inceput tot in mod democratic. Cata vreme a ramas democratic, sau macar a pastrat o aparenta democratica – adica pana la Cezar – s-a dezvoltat organic. Dupa ce capii ‘partidelor politice’ au inceput sa se razboiasca intre ei au mai construit intr-adevar niste palate si niste temple splendide dar imperiul in sine incepuse deja sa intre in declin.

De fapt intreaga istorie Europeana este dominata de aceasta constanta, atata vreme cat autonomia indivizilor este pastrata sau creste bunastarea intregii societati este prezervata sau se imbunatateste. In perioadele in care societatea isi ‘pierde vigilenta’, devine osificata se complace in situatia in care conducerea treburilor se face de la centru lucrurile se inrautatesc rapid iar citeodeata atat de tare incat este nevoie de cate o revolutie pentru a le repune pe fagas.

Secolul douazeci a cunoscut trei razboaie, mondiale, pe tema asta.
In WWI cele doua imperii central europene – Wilhelm al II-lea era Kaizer, adica imparat, exact acelasi titlu ca cel purtat de Franz Joseph, imparat al Austriei si rege al Ungariei – incercau sa supravietuiasca impotriva transformarilor ce aveau sa vina.
In WWII trei autoritarisme – German, Italian si Japonez – au incercat sa controleze cat mai mult din restul lumii.
In timpul celui de-al treilea, cunoscut indeobste sub numele de Razboiul Rece, un ‘lagar’ – care se alinta singur cu apelativul ‘socialist’ – a incercat sa puna in practica acelasi principiu al lui Platon – convinge-i cu forta ca ce le spui tu e mai bine pentru ei insisi, chiar daca lor nu le vine sa creada – camuflat de data asta sub forma invataturilor lui Marx.In prezent, la inceputul secolului XXI, ne pregatim de un nou razboi ‘aproape rece’ si de un altul cat se poate de cald iar toate astea se intampla tot din cauza ca unii se incapataneaza sa creada ca ‘stiu ei mai bine’.

Acum intelegeti de ce spun ca ne chinuim sa punem in miscare o caruta la care caii au fost inhamati invers?
Procesul democratic nu este despre a castiga puterea cu orice pret pentru ca apoi sa iti impui viziunea ta asupra societatii.
Mai devreme sau mai tarziu oamenii isi vor da seama ca au fost pacaliti si se vor ‘razbuna’. Nu cred ca un sir de razbunari duce la un rezultat cat de cat multumitor.

Cred ca a venit momentul sa meditam mai degraba la ce greselile au fost comise si la cum putem readuce lucrurile pe un fagas functional in loc sa ne mangaiem pe cap cu pe vot normal, Victor Ponta era preşedintele României astăzi.” (Gheorghe Nichita, RFI)
Iar primul lucru pe care trebuie sa facem este sa intelegem o data este ca nu politicienii stabilesc ce e normal sau nu.
Ei doar trebuie sa puna in practica normalul pe care poporul il considera potrivit intr-o anumita situatie. Altfel dam in totalitarism iar de acolo pana la prabusire nu mai este decat un pas.

Eu va bat la cap? Voi nu sunteti conectati la realitate?

Am facut ieri o scurta istorie a transformarilor prin care a trecut conceptul de justitie.
Astazi voi incerca sa fac o scurta istorie a modului in care a functionat justitia pe plaiurile mioritice.

Si pentru ca tot veni vorba de Miorita nu pot sa nu ma gandesc la varianta interpretata de Nicolae Sulac, in care dialogul are loc intre mama ciobanasului ucis si mioara nazdravana:
“Puisorul mamei pui,
Unde-i el sau poate nu-i…
.
.
Of, of, of,
Ficiorasul tau,
Dorit stapanul meu,
S-o-ntalnit pe-un verde plai,
Ca gradinile din Rai,
Cu doi ciobani lăcomosi,
Oameni rai si fiorosi.
Si pe langa dânsul s-o dat
Si-atata l-au inconjurat
Pana zilele i-au luat.
Amandoi si-au impartit turma
Si in lume si-au pierdut urma.

Dar nici ca le-o ticnit,
Ca ei iarasi s-o-ntalnit.
De l-avere s-or sfadit,
S-au batut pan-au murit.
C-asa-i pe pamant lasat,
Din averea cu pacat
Sa n-ai parte niciodat,
S-o platesti nemasurat!”

Naivitatea ‘primitivului’ coplesit de nedreptatea vietii de zi cu zi si care isi spune singura speranta in justitia divina?
Sau observatia extrem de pertinenta a ‘omului din popor’ – ne prea bagat in seama dar suficient de inteligent pentru a supravietui chiar si atunci cand ‘fruntea’ isi pierde mintile de lacomie sau disperare – care a sesizat de-a lungul timpului ca
“Ţara, ca o precupeaţă,
Face de ruşine glia,
Când se vând, precum la piaţă,
Cinstea şi cu omenia.”?

Sa revenim.
Se vorbeste foarte mult despre trei dintre rolurile justitiei, retributiv, educativ si, mai nou, restaurativ. Adica pedepsirea vinovatului, convingerea lui si a celorlalti membri ai societatii ca nu merita sa incalci legea si readucerea situatiei post fapta cat mai aproape posibil de situatia de dinainte ca fapta sa fi fost comisa.
Simplu si la obiect, nu-i asa?

Totusi destul de incomplet…

Pe vremea, si in locurile, in care oamenii invatau mestesugul oieritului justitia – sau mai degraba siguranta persoanei si avutului sau – depindea de fiecare dintre cei implicati. Vroiai sa te mai intorci si la anul cu oile pe acelasi munte… te purtai omeneste cu ceilalti. Calcai prea tare pe bec…sau erai prea slab…

Mai apoi a aparut si s-a dezvoltat organizarea statala. Una dintre primele sarcini ale acesteia a fost colectarea birurilor si transportul sumelor de bani, in siguranta, pana in capitalele principatelor. Aceste sume, imense pentru vremea aceea, reprezentau tentatii enorme pentru niste oameni destul de obisnuiti cu pericolul fizic datorita deselor razboaie si buni cunoscatori ai folosirii armelor din exact acelasi motiv.
Iata si motivele pentru care au aparut haiducii, ocnele si completa lipsa de incredere pe care romanii o au fata de stat, organizatia aceea care strange biruri, reactioneaza violent atunci cand cineva incearca sa ‘ia inapoi’ banii ‘furati de la popor’ si, mai tarziu, nu ne-a lasat, neam, sa furam de la boier. Iar aceasta situatie a durat pana la primul razboi mondial.
Nu ca dupa aceea s-ar fi schimbat multe. Alegerile pretins democratice erau organizate chiar de ‘castigator’ in niste conditii cel putin dubioase si pe care toti se faceau ca nu le vad.
Pentru cei ce nu stiau inca ‘democratia’ romaneasca a fost originala de la inceput, termenul nu a fost inventat de Iliescu. Regele numea guvernul iar guvernul nou numit organiza alegerile. In situatia asta oamenii de rand au inteles ca societatea era impartita in doua si ca regulile sunt facute pentru a pastra status quo-ul, si nicidecum pentru pentru a oferi tuturor in parte si societatii in ansamblul ei posibilitatea de a-si desfasura cat mai nestingheriti viata.

Ca urmare a acestei stari de spirit nu-i mare mirare ca populatia nu s-a opus prea tare atunci cand tancurile sovietice au descarcat comunismul in piata publica, mai ales ca acest lucru a fost statuat printr-o metoda binecunoscuta: niste alegeri trucate grosolan. Cele din 1946.

Urmatorii 45 ani n-au facut nimic altceva decat sa intareasca opinia poporului ca sistemul de justitie are ca menire sa pastreze privilegiile clasei dominante – ce conteaza ca acum aceasta clasa era nomenclatura comunista, sistemul functiona in continuare.

Si nici macar caderea comunismului nu a adus nimic nou. Ceausescu a fost omorat in urma unui simulacru de proces iar apoi ‘seful statului’ s-a folosit de niste ‘trupe neregulate de comando’ pentru a reinstaura ordinea pe care o credea periclitata – adica pentru a-si conserva puterea politica.

In situatia asta mi se pare de-a dreptul remarcabil faptul ca in ultimii 10 ani foarte multi dintre cei care muncesc in interiorul sistemului de justitie au facut un imens salt conceptual. Acela de la statutul de membru al unui sistem represiv – ceea ce a fost sistemul de justitie pana prin 1996 – la acela de persoana insarcinata in primul rand cu responsabilitatea de a pastra increderea in societate, adica de a mentine coeziunea sociala.

Caci acesta este cel mai important rol al sistemului de justitie!
Atunci cand persoana, un membru al societatii, renunta la o parte din libertatea sa individuala si o cedeaza statului acesta se asteapta ca ‘statu’ sa isi asume acea responsabilitate si sa se achite de ea. Adica sa faca in asa fel incat individul sa se simta in siguranta in interiorul comunitatii largite care este natiunea.
In situatia asta, in care fiecare membru al societatii stie/simte ca nu traieste in ‘jungla’ si ca regulile sunt egale pentru toata lumea, apar conditiile necesare pentru ca indivizii sa colaboreze mult mai eficient intre ei fata de situatia in care indivizii sunt preocupati mai ales sa isi ‘apere spatele’ decat de ceea ce au de facut – adica asa cum erau nevoiti sa faca ciobanii din Miorita.

Pana la urma asta e singura diferenta reala care exista intre celelalte tari ex-comuniste din afara fostei Uniuni Sovietice si Romania, Bulgaria si Albania. Peste tot oamenii se respectau intre ei chiar fara sa se cunoasca personal inca din perioada de dinaintea instaurarii cu forta a comunismului si le-a fost foarte usor sa revina la acel modus vivendi dupa ce comunismul a ajuns la cosul de gunoi al istoriei. In cele trei tari ramase de caruta din acest punct de vedere acel gen de respect reciproc nu avusese nici macar posibilitatea sa apara, cu atat mai putin sa se consolideze.

Si nu, nu e nici o nevoie sa ne apucam acum sa plangem in pumni pe chestia asta si sa sa dam vina pe unii sau pe altii dintre vecini. Este suficient daca intelegem ca respectul reciproc ‘largit’ este esential pentru constructia si functionarea unei societati ‘asezate’ si ca una dintre manifestarile la scara macro a acestui gen de respect reciproc este functionarea corecta a sistemului de justitie din respectiva tara.

ce ne tine pe loc

The caption on this photo maintains that ‘sometimes the only thing that keeps you from going forward resides solely in your head’.

I completely agree with that idea.

Meanwhile I find it extremely funny that the image illustrates only what’s going on in the mind of the caption-er!!!

If you don’t believe me go and honk near the horse!

My point is that both horse and rider know that tying the reins on something is just a ‘stay put’ message from the rider and nothing more.

The photographer found the entire thing too funny and didn’t stop to consider the situation in any depth. Something in his head had stopped him!

As to who’s the third person needed for a tango session… have you ever tried to dance without music? Easier to do it alone…

Se discuta intens despre motivele pentru care foarte multi oameni au iesit la vot si uite asa Iohannis a devenit presedinte in locul lui Ponta, asa dupa cum prognozau toti ‘specialistii’ ca ar fi trebuit sa se intample.
Una dintre ‘justificari’ este prezenta nu atat masiva cat neasteptata la vot a romanilor din Diaspora…. si efectele colaterale ale indignarii populare (= votul ‘antisistem’)

‘Ma leși’?!?

In primul tur la prezidentiale au fost trimise in strainatate 500 000 de buletine de vot. Au reusit, cu greu, sa voteze ceva mai putin de 150 000 de oameni. Pentru turul doi au fost trimise 800 000 de buletine si, cu toate ca procedurile au fost simplificate – nu intru acum si in viesparul asta – tot n-au reusit sa voteze mai mult de 400 000 de oameni.

Pai?

Exista cel putin doua explicatii:

– Estimarea cu privire la intentia de vot a romanilor din Diaspora a fost cat de cat corecta dar cei care au alocat buletinele nu s-au coordonat cu cei care au stabilit numarul de circumscriptii sau

– … fiecare cu imaginatia lui.

Nu stiu ce ma face sa cred ca ‘votul antisistem’ doar a cautat un motiv sa iasa din casa. Daca nu era asta era altul…

ba pe-a ma-tii
Si atunci care mai e deosebirea?

Poate ca asa simt ei, poate chiar or avea ceva motive… dar chiar este utila, cu adevarat, folosirea unui ‘limbaj’ atat de frust incat nu lasa, sub nici o forma, loc de buna ziua?

La ce? Cui?

Eduard Hellvig facea aseara observatia ca unul dintre motivele pentru care Ponta a pierdut alegerile a fost acela ca “intensitatea” mesajelor transmise de echipa sa a reusit sa “ghetoizeze” electoratul PSD, adica a reusit sa-i ingramadeasca pe cei deja convinsi intr-o incinta in care altii n-au mai vrut sa intre tocmai pentru ca acolo puțea prea tare a intoleranța.

Acum ce facem, ne ghetoizam si noi? Singuri?