Nietzsche a avut o bucățica de dreptate cand a spus ca “Dumnezeu a murit” numai ca luat-o razna înainte sa fi apucat sa facă cu adevărat lumina în problema asta.
Ce vreau sa spun este că Dumnezeu nu a murit pe cont propriu. L-am omorât noi. De două ori. Și în timp ce prima dată am fost în stare  să rezolvam situația acum se pare ca nu mai știm pe unde sa scoatem cămașa.

Permiteți-mi să mă explic.

Nu am nici o modalitate de a ști dacă Dumnezeu a fost cel care ne-a creat. Îi voi lăsa pe alții să decidă în problema asta.
Pentru mine este suficient că nu văd nici o dovadă serioasa în favoarea acestei ipoteze. Există doar unele “mărturii” furnizate de persoane aflate într-un ‘conflict de interese’ mare cât o catedrală. A Neamului. Așa că aceste mărturii mi se par cel puțin părtinitoare. Pe lângă asta eu unul nu am nevoie de vreo explicație de tip Deus ex Machina cu privire la nimic din ceea ce exista în acest Univers. Știința modernă a făcut o treabă destul de buna, cel puțin pentru mine.
Pe de altă parte ipoteza contrară este absolut imposibil de demonstrat. Și atunci, de ce sa-mi mai bat capul?

Ce știu, sigur, este faptul că cel puțin un fel de Dumnezeu există cu adevărat! Cel care a fost creat de noi, o reprezentare socială a cărei existență provine direct din relația noastră mentală cu El.
Simpla existență a acestui Dumnezeu virtual a avut două consecințe foarte importante. Astfel a fost facilitata aparitia democrației și a unui mod coerent de a înțelege lumea – un Weltanschauung, ca sa folosesc un termen tehnic nemțesc.

Voi face aici o scurtă pauză. Mantra curenta este că “Dumnezeu ne-a făcut după chipul său”. Acest lucru are doua consecințe practice foarte importante:
– Că, cel puțin la nivel declarativ, suntem egali între noi – am fost cu toți turnați în aceeași formă, nu?
– Și că fiecare dintre noi adăpostește o scânteie de divinitate. Iar aceasta natura, parțial divina, pe care o împărtășim cu toții vine însoțită de o mare responsabilitate. Așa se explică principala poruncă „practică” pe care am primit-o – să nu ucizi și să nu judeci pe altul. Cine suntem, fiecare dintre noi, ca să jucăm rolul lui Dumnezeu față de alți „semeni de-ai noștri”?
De asemenea, împărtășirea unui același Weltanschauung a fost ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a acționa ca o comunitate, cadrul în care ne putem ajuta unul pe celălalt. Pentru un timp, cel puțin, dar cât de bine a fost cât timp acest cadru a funcționat ca lumea. Dacă stăm puțin să ne gândim am înțelege că nici unul dintre noi nu ar putea face mare lucru fără acest cadru. De fapt  nici măcar astăzi, cu toate tehnologiile moderne pe care le considerăm acum „normale”, nici unul dintre noi nu ar fi în stare să supraviețuiască prea mult, dară-mite să prospere, pe termen lung.

Și acest lucru, uciderea lui Dumnezeu, s-a întâmplat de două ori.
Am dat naștere unei prime generații de zei, făcuți și aceștia tot după chipul nostru, bine și rău împreună. Zeii Antichității Egiptene, Grecești, Romane și mai apoi cei ai Nordului împărtășeau același comportament cu cel al oamenilor. Ba chiar, din când, unii dintre ei coborau din Olimp și împărțeau cu noi chiar și paturile. Asta până la un moment dat. După aceea ne-am obrăznicit și i-am abandonat. Filozofii noștri ajunseseră, încă de-atunci, la concluzia că știu ei mai bine ce trebuie de făcut și că pot oferi soluții complete pentru toate problemele noastre doar prin puterea gândurilor lor. Și uite așa autoritarismul absolut a sfârșit prin a avea binecuvântarea oficială a Academiei, în timp ce adorarea zeilor a fost lăsată pentru masele de fraieri.
Din acel moment s-a dezlănțuit iadul. Pentru 6 secole după ce Platon a scris Republica sa Marea Mediterană a fost martora unui șir de imperii care s-au distrus unul pe celalalt, fiecare dintre ele condus fiind de tot felul de împărați care se credeau care mai de care mai zei, mai filozofi sau chiar și una și cealaltă.

Până când am pus în loc un alt Dumnezeu. Unul care ne-a spus să nu ne mai certăm între noi – pentru că toți suntem frați – și să începem să trăim în comuniune. Până când l-am omorât și pe acesta.

Nu că nu am fi fost avertizați. Pascal, matematicianul francez, ne-a spus că este complet irațional să respingem cu totul existența lui Dumnezeu. Dacă, în realitate, acesta nu există credinciosul nu pierde nimic iar necredinciosul nu câștigă nimic – în afară de satisfacția dubioasă de a se putea lăuda, după moarte, cu “Ți-am spus eu!”. În schimb, dacă Dumnezeu există, atunci credincioșii vor moșteni lumea, în timp ce non-credincioșii și-au făcut-o cu mâna lor. Numai că, între timp, toți au trăit într-o lume structurată de presupusa existență a lui Dumnezeu și s-au bucurat de cele două consecințe menționate mai sus – egalitatea între oameni, chiar dacă numai în teorie, și capacitatea de a face lucrurile în mod concertat, mult mai eficient decât de unii singuri.

Acum, că ne-am ucis Dumnezeul pentru a doua oară – episodul la care face referire Nietzsche – ne-am „rătăcit” din nou. Numai că de data asta nu am pierdut doar o ipotetică viață de apoi ci am început să transformam, treptat, chiar lumea în care trăim într-un infern.

Și dacă nu mă credeți, haideți să urmăm sfatul lui Lešek Kolakowski.
“Să comparăm lumea fără Dumnezeu a lui Diderot, Helvetius, și Feuerbach cu cea a lui Kafka, Camus și Sartre. Prăbușirea creștinismului, care a fost așteptată cu atât de multă bucurie de către Iluminism a avut loc aproape simultan cu prăbușirea Iluminismului însuși. Noua Ordine, antropocentrică și radiantă, care avea să se ridice și să îl înlocuiască pe Dumnezeu de îndată ce ar fi fost răsturnat de la putere, n-a mai venit. Ce s-a întâmplat? De ce a fost soarta ateismului în așa fel ciudat legată de cea a creștinismului, astfel încât cei doi inamici să ajungă să împartă același ghinion și aceeași incertitudine””(Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003)

Acum, de ce nu putem face efortul minim de a încerca să înțelegem ce ne-a spus Pascal? De ce este atât de greu să înțelegem că noi înșine stricăm viața frumoasă pe care am putea-o avea dacă am continua să pretindem că Dumnezeu există ȘI dacă ne-am comporta în consecință?

De ce ne este atât de greu ca măcar să ne prefacem că îi respectăm pe cei cu care s-a întâmplat să împarțim planeta?
E adevărat că respectul mimat nu este la fel cu cel autentic numai este mult mai bun decât imensul dispreț generalizat în care ne bălăcim continuu.

Chiar și mai important este faptul că dacă nu vom mai folosi atâta energie pentru menținerea câmpului de forțe de care avem nevoie pentru a ne proteja de disprețul care ne sufocă am avea mai multe posibilități să ne imaginăm o lume mult mai bună decât suntem în stare acum.
Și, cine știe, poate că vom reuși să descoperim cât de frumoși suntem atunci când ne dăm jos armurile.

Poate că în felul acesta vom da naștere unui nou Dumnezeu.
Spre satisfacția celui care se uită de sus la noi.
Dacă există.

Lešek Kolakowski, Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003, http://www.firstthings.com/article/2003/06/visions-of-eternity-7