Matthew Horwood/Getty Images

Get a vaccine, wear a mask…

“You can’t deprive others of their liberty without forfeiting your own. Liberty is lost with every person seeking to control others for their comfort and sentiment.”

Getting a vaccine and wearing a mask are sensible things to do, right?

Establishing a free environment, where all individuals might enjoy their liberties, is also a sensible thing!

For the simple reason that even a casual examination of history provides ample proof that freer societies fare far better than those which curtail individual freedoms.

Simpler said than done…
Mention the mandatory mask and the imperative advice to get vaccinated to those passionate about individual liberty and you have a hornets’ nest on your hands.

Or maybe this is an excellent occasion to discuss the ‘gap’ we constantly need to bridge between individual freedoms and a free society?

Can you have a free society composed of slaves?

The answer depends on who gives it to you.
I’d spent the first 30 years of my life under communist rule.
My country, Romania, was declared, by those who were ruling it at that time, as being free. Both domestically and internationally.
The only free individual was the ruler. Nicolae Ceausescu. He was the only guy who could do as he pleased. And only for a while… Until 25 December 1989…
In the end, the regime had crumbled and the only ‘free’ individual had met with the consequences of how he had chosen to use his freedom.

So no, you cannot have a free society when one individual, or a group of individuals, impose their will on everybody else.

‘Your liberty to swing your fist ends where my nose begins’

Otherwise put, if you refuse to get vaccinated/wear a mask you might be instrumental in getting me sick. Or dead.

‘Might’! It’s the ‘might’ part which troubles you!
Why should you shoulder a minimal risk/discomfort for my safety? Specially when you’re not convinced that my safety is in danger… Or, maybe, you’re thinking ‘let him take whatever precautionary measures he considers to be necessary!’

Because of India, that’s why!

Do you consider present day India to be a free society?
Do you consider that people currently living in India are truly enjoying their freedom? Today?!?

And no, I’m not going to contrast what’s going on in India with what the Chinese government had done.
First pretend nothing had happened then lock up the entire population.

No!
I’m going to contrast what’s going on in India with how the ‘other’ China had reacted to the Covid pandemic. Or with the South Korean response.

Different economic realities… Different cultures…
Maybe!
But also different levels of economic and social disruption!

Don’t tell me that what’s going on in today’s India won’t have repercussions!

Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog.
Într-o postare scurtă…

Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.
De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.

În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc.
Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo.
Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….

Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența.
Între timp, m-am mutat din Giulești.
N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.

Așa că a rămas pe Duminică…
Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.

Am luat-o la picior.
Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă.
Am ajuns pe la 3. După amiază.
La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.

Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta.
Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.

Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva.
Să mai stăm o oră…?
Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm.
A apărut o doamnă. De pe stradă.

-Să duc buchetul în biserică?
– Putem intra?!?
– Bineînțeles!

A deschis, firesc, poarta. Și a intrat!
Am urmat-o.

Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete.
Înăutru mai erau două persoane.
Încă două au mai intrat între timp.
Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.

Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică?
Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?

Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….

https://www.ilcaragiale.eu/opere/nuvele_si_povestiri/o_faclie_de_paste.html

For a while, after WWII, many in the Eastern part of Europe were convinced that, soon, ‘the Americans will come’.
And save them from communism.

At the end of the Korean war, most of those hopes were dying away.
Whichever were still alive had been buried at the end of 1956. When the Soviets had occupied Budapest. And nobody lifted a finger…

The erstwhile hopeful had adapted to the new reality. Changed tack …
Instead of hoping that America will eventually deliver them from communism, they saved themselves. One way or another, they left their countries and pursued the American Dream in America proper.

They somehow reached those shores – welcoming shores, in those times, set to work and made it.
You see, in those times the American Dream was not as much about becoming rich as it was about becoming ‘your own man’. Being rich was considered useful, indeed, only it wasn’t seen as a goal in itself.

As to how to do it, things were crystal clear. Luck was optional while hard work was deemed essential. And, often enough for people to become convinced, things went on as expected!

‘Find what you’re good at, work hard and, sooner rather than later, your dream will come true’.

And it did. For many enough so that achieving the American Dream was considered to be the norm rather than an exception.
Maybe not for everybody. But for many enough so that Regular Joe was convinced that hard work and determination will take you places.

Is this assumption still valid today?

When so many of the well paying jobs have been exported?
When it’s far easier to make money by investing already owned capital than it is to work your way up the socio-economic ladder?

A lot of people point their finger at those who prefer to take hand-outs instead of accepting minimum wage jobs.
On the face of it, it doesn’t make much sense, does it?
No matter how generous, hand-outs will never be large enough for a comfortable life. While hard work will, eventually, take you there.
Are you sure about that? About hard work eventually taking you ‘there’? In the present conditions?

Furthermore, the former American Dream was about about giving your best before expecting Fate to reward your efforts.
Today’s mantra, ‘greed is good’, had completely altered the premises.
‘Get as much as you can, give as little as possible’ has become the new modus operandi.

What?!?

Maybe put in this way it will be easier to recognize.

Buy low, sell high.

‘Profit maximization’.

You see, using fancier words, those who prefer hand-outs to hard work do nothing but obey, intuitively, the law of the diminishing returns.

Then hand-outs should be drastically reduced!

That’s, indeed, one way of solving the problem…

Except for another ‘rule’.

You catch more flies with honey than vinegar!

But this is about ‘flies’, not ‘people’!

Yeah, right… as if people were less intelligent than flies…

You see, Henry Ford had found a way out. By dramatically increasing the ‘benefits’ extended to his workers he had managed to retain a stable work force. And, an unforeseen consequence, he had set in motion the wheels of the consumer society. The very economic set up which had made possible the fulfillment of the American Dream.

Currently, solvent demand is drying up.
Unnoticeably, for now.
For as long as credit will take up the slack, the evidence will remain under the radar.

But ‘evidence’ has the bad habit of hitting the fan.
Exactly at the worst possible moment…

It’s not necessarily a coincidence that this group of Goldman Sachs analysts chose the current moment in which to speak up, bucking the grin-and-bear-it culture.
There are a mix of factors at play: the ubiquity of social media, where the survey initially appeared; the rise of a generation more conscious of workplace toxicity and mental health; and a general sentiment of activism for equity.
The pandemic may have become a factor, too. Keenan notes that, from his experience, office camaraderie was one of the things that buoyed him through the worst days. In isolation during forced remote work, many of these tough experiences may be made even tougher, exacerbating their effects
.”

Meredith Turits, Is extreme working culture worth the big rewards?
BBC Worklife, 27th April 2021

‘Japanese’ logic:
If somebody can do it, I can too.
If nobody could do it, I will.

‘Romanian’ logic:
If somebody can do it, let them do it!
If nobody could do it, why should I?

These two capture rather accurately the respective Weltanschauungs.

There are two things which bother me, though.

Once a Romanian determines that something must be done, they will find a way. No matter how unconventional…
It’s not any lack of individual self-confidence which keeps Romania back…

Secondly – but, to me, far more important,
who gets to determine whether ‘it’ is worth doing?
The doers themselves or somebody else?
And what governs the relationship between the two?
Is any mutual respect involved there?

For some reason, this whole thing made me remember Oscar Hoffman’s words.

‘Logical correctness isn’t enough. For a sentence to be actually true, it also has to make epistemological sense’.

Nature is made of atoms.

Same thing is valid for viruses. And for people.

Both viruses and people are atoms put together according to specific sets of rules.
Further more, the same sets of specific rules determine how each of them interact with the places where each of them happen to live.

I need to make a pause here.
And mention the fact that life alters, profoundly – if given enough time, the space where it ‘unfolds’.
For instance, the blue-green algae have transformed the Earth atmosphere into what it is today.

We balk at it today but blue-algae, also known as Cyanobacteria, is responsible for the Earth atmosphere having so much free oxygen.

Same thing is valid for viruses. And for people.

Viruses which kill too much of what they get in contact with do not survive for long.
They either peter out, like Ebola usually does, or have been wiped out. Like small pox was. And polio is close to be.

People who destroy too much around them… soon find out they no longer have a viable home.

And this is valid both for individuals and for the entire species.

Nature, on the other hand, doesn’t care.
It simply goes on.

Nu stiu la voi dar la mine a avut efect aproape instantaneu.

Eram programat la 8.
Am ajuns la 7:50. Mai erau vreo 3 oameni. Pe trotuar… În fața unui spital de urgență… În dreptul intrării pe care scrie UPU… intrare închisă și păzită de un portar!

În întreb. Pe portar:
– Care-i treaba cu vaccinarea?
– Aveți programare?
– Da.
– La 8 începe. Vă chem eu.

Bag și eu măinile în buzunare și aștept.
Mai apare un tip.
– Cine e ultima persoană?

Repet, pentru cine nu a reținut, cu tot cu el eram vreo 5.

Mai apar încă doi.
Portarul ne deschide ușa și ne spune unde să mergem. Adică exact la ușa care era sub „Unitate de Primiri Urgențe”
Intrăm. Și aflăm că „abia la 8 începe”. Ieșim. ‘La aer’.

Între timp, câte unul, câte doi, trecuserăm de 10 persoane. Dintre care două stăteau cu masca sub nas iar o a treia fuma o țigară. Unul dintre ‘veterani’ – cu masca sub nas, le indică noilor veniți ‘ordinea de bătaie’. Abia ce termină, apare o tânără care ne cere voie să ‘intre în față’, împreună cu soțul, pentru că n-au avut cu cine să lase copilul – sugar, așa că l-au luat cu ei. Toată lumea acceptă.

Apare un nene care ne împarte niște formulare.
Începe cu cei de lângă ușă. Când să treacă la cei mai depărtați, o parte dintre cei aflați la capătul cozii – între timp ne strânsesem vreo 15, trec pe lângă cei care așteptau și se înghesuie în jurul celui cu formularele. Bineînțeles, apar și proteste…
Iese o asistentă. Care ne roagă să … mai ales în ziua de Florii…

După ce s-au apucat de treabă, cei de la spital s-au dovedit a fi bine organizați.
Totul mergea uns, coada a dispărut în doi timpi și trei mișcări.

Doi dintre beneficiari au ridicat problema ștampilei…
– Adeverința asta (de vaccinare) n-are și ea o ștampilă? Poate să o falsifice oricine… Dacă ies din țară, o ia cineva în seamă?

Li se explică că degeaba o falsifici, e trecută într-un registru ‘online’ care este verificat de fiecare dată când cineva face uz de respectiva adeverință.

Am început prin a menționa că la mine a avut efect aproape instantaneu.

Cum stăteam eu acolo să treacă sfertul ăla de oră, au început să-mi treacă tot felul de întrebări. Prin cap, bineînțeles.

Programul celor care se ocupă de vaccinare începe la 8.
Înainte de prima injecție, personalul trebuie sa facă câteva pregătiri. N-are rost să intru în amănunte.
Și atunci? De ce primii vaccinabili sunt chemați tot la 8? Dacă vaccinarea efectivă nu are cum să înceapă înainte de 8 și-un-sfert?

De ce continuăm să ne comportăm ca pe vremea lui Ceașcă? Să ne ‘băgăm în față’?

De ce suntem în continuare fascinați de ștampilă? În epoca cloud-ului?
După aspect, cel puțin una dintre persoanele interesate de problemă ar fi trebuit să-și dea seama, citind adeverința, despre care-i treaba în propoziție…

E clar. Dacă după prima injecție am fost în stare să-mi pun atâtea întrebări, cred că după rapel…
Ăsta să fie efectul chipului?!?

Mă duc la cineva cu o problemă.
În centru. Printre ultimele blocuri construite de Ceaușescu. Atât de în centru încât are și ‘portar’.

Holul de la intrare era plin.
Cineva schimba o lampă, cocoțat pe-o scară.
Doi băieți tineri scoteau un frigider relativ vechi din lift.
Într-un colț era o gramada de polistiren și niste folie de plastic, probabil de la electrocasnicele noi care fuseseră deja duse sus. Alături așteptau o mașină de spălat uzată și un colet încă ambalat.

Stăteam în cumpănă. S-o iau pe scări, să-i aștept pe băieți să termine de cărat…

Dinspre etajul 1 începe să strige un tip:

– Băi nea… Ce se-ntâmplă cu liftul? Aștept de un sfert de oră!

Cineva, care pânâ atunci îl ajutase pe cel care schimba lampa, îi răspunde:

– Domnul Ionescu, de la 6, își schimbă electrocasnicele.
– Și nesimțiții aștia care le-au adus, de ce nu le cară pe scări?

Între timp, tipul coborâse suficient de mult încât să devină vizibil. Era în tricou, pantaloni de trening și papuci de casă.

N-am ce face și mă bag în seamă.

– Știți cât costă transportul unei mașini de spălat pe scări? Dacă blocul nu are lift?
– Ce mă interesează pe mine? Astea sunt ale lui Ionescu!
– Dar ale dumneavoastră? Cum au ajuns în apartament? Sau spălați cu mâna?

A luat-o pe scări în sus. N-avea de gând să plece nicăieri.

Îi întreb pe băieții de la livrări:

– Voi de ce n-ați spus nimic?
– Treaba noastră e să cărăm, nu să educăm lumea!

Portarul, ce să zică și el …
Electricianul râdea de mine de pe scară.

Cică nu-ți alegi vecinii …

Da’ nici să-i rabzi pe toți să ți se … în cap!

Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

My wife loves flowers. Cut, potted, our house is full of them.

She’s also very good at taking care of them.

I like playing with a camera.
I’m not as good as she is. None of my pictures convey the true beauty of her flowers…

Yesterday, when shooting some close-ups, something hit me.

We modestly cover up our bodies while with shameless naivety proudly display the sexual organs of the plants we grow for this very purpose.

“In politică e ca la șah. Când muți ai grijă și de atac și de apărare. Altfel te lovește în bot când nu te aștepți.”

Acesta fiind doar unul dintre comentariile apărute în urma recentelor ‘vânzoleli’ de pe scena politică Dâmbovițeană…

Și eu care, în naivitatea mea, credeam că politicienii au mai multă grijă de noi, și de destinul țării, decât de spatele propriu…

Da, știu, dacă nu ai grijă de tine, n-ai cum sa ai grija de alții…
E ca la spital. Dacă nu te păzești, iei primul virus, dai colțul și îi lași pe bolnavii tăi ‘cu ochii în soare’.

Doar că e o mică-mare diferență pe aici pe undeva.
În spital te aperi de dușmanul comun, în politică te aperi de colegii de breaslă.
Iar câte-odată… chiar de ‘prieteni’.

%d bloggers like this: