Archives for posts with tag: rationalizare

Situație în care se află cineva
care vrea să înșele buna-credință a altora.

Ne tot întrebăm „Cum de-a ajuns România în halul în care se află”?
Simplu.
Am fost duși de nas!
OK, aici avem de a face și cu ‘să-ți fie ție rușine dacă m-ai păcălit odată dar dacă ai reușit și a doua oară asta înseamnă că eu nu am priceput nimic din prima experiență’.

Am să le iau pe rând:

Răzvan Ioan predă la Casa Paleologu și este antreprenor în educație. A fondat MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. A studiat filosofie în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. La Universitatea din Leiden a predat câțiva ani în perioada doctoratului. S-a întors în România acum câțiva ani, spunând că “mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță.””

Odată întors în România, proaspătul doctor în filozofie s-a apucat de predat.
În salonul casei Paleologu:

Dacă aș fi fost bărbat adevărat – ați auzit de Big Balls, puștiul ăla angajat de Elon Musk să-i mai rărească pe bugetarii din SUA? – m-aș fi dus să-i dau replica la curs în loc să scriu o filipică pe internet…
Da, doar că e o mică problemă aici…


Marți sunt trei ceasuri rele!
Poate că cine știe… răgușesc și-mi pierd prestanța… Dau 270 de lei și poate că uit vre-unul dintre argumente. Ce să mai spun despre faptul că m-aș adresa unei audiențe auto-selectate. Niște oameni dispuși să sponsorizeze un doctor în filozofie care să le explice de ce e mai bine să trăiască într-o republică decât într-o democrație….

Dar cum tastatura suportă orice… iar internetul ține minte tot…

Găselnița cu republică sau democrație a fost inventată peste ocean. De băieții ăia care l-au ales pe Trump și acum nu știu cum să se spele pe cap cu el. De el… mă rog. Sub link e o postare din 2016. Au să reiau argumentele foarte pe scurt.

Republica este o formă de organizare a statului. În zilele noastre, avem republici și monarhii.
Democrația este o metodă de adoptare a deciziei. De către un colectiv/o comunitate/națiune. Și avem democrații autentice sau democrații de fațadă.

Pentru cei care nu-mi înțeleg scrisul:
Pe axa orizontală – adică pe abscisă, pentru Funeriu/bacalaureat – avem diferența dintre democrația asumată și dictatura pe față.
Pe axa verticală – adică pe ordonată, vezi mai sus – avem diferența dintre teorie și practică. Dintre vrabia din mână și cioara de pe gard. Dintre vopseaua gardului și leopardul care îi așteaptă pe fraieri!
Pe cealaltă axă orizontală, cea înclinată, avem diferența dintre monarhie și republică.

Pe vremuri – și încă în unele părți ale globului – monarhiile erau absolutiste. Sau absolute, dacă vă place mai mult termenul. Adică monarhul – sau împuterniciții acestuia – avea/are toată puterea de decizie. Pe românește, dictatură pe față! Cât se poate de autentică…
Între timp, și pe o din ce în ce mai mare proporție din suprafața Terrei, oamenii și-au cam dat seama – statistic/evoluționar vorbind – că dictaturile nu prea funcționează. Mai ales pe termen lung. Sunt niște postări mai în spate pe tema asta. Așa că… Republici și monarhii, laolaltă, care funcționează pe baza unor constituții cât se poate de democratice.
Doar că… dacă nu bagi bine de seamă, își bagă dracu’ coada! Și democrația începe să fie degradată. De la democrație autentică ajungem la democrație iliberală. Care e o contradicție în termeni dar asta doar dacă se prind oamenii… după care se poate ajunge chiar și la democrație populară… care e, de fapt, comunism în toată regula!

Nu mai țineți minte?
Da, știu. Ăsta este subiectul real al postării de astăzi.
Cum ne funcționează nouă mintea…

Undeva în străfundurile memoriei – dacă e să-i credem pe cei care se ocupă cu chestiile astea – sunt înmagazinate toate întâmplările cu care am venit în contact. Cu cât mai semnificative pentru noi, la momentul respectiv, cu atât mai adânc întipărite în memorie.
Ai zice și că ‘cu atât mai semnificative pentru fiecare dintre noi, cu atât mai ușor de recuperat din memorie.’
Ai zice dar nu e chiar atat de simplu.
„Cu cât mai semnificative pentru noi, LA MOMENTUL RESPECTIV, cu atât mai adânc întipărite în memorie.”
Da, adică cu atât mai adânci urmele lăsate în însăși firea noastră. Dar asta nu înseamnă, neapărat, că suntem în stare să ne aducem aminte și întâmplarea în sine. Rămânem cu cicatricele pe suflet dar uităm cum le-am căpătat. Nu e o alegere, conștientă, doar o măsură de auto-protecție. Ce rost are să ținem minte ce s-a întâmplat dacă tot ne-am învățat lecția? Nu vreau să intru acum/aici în amănunte.

Am tras ponoasele tâmpeniilor făcute de Băsescu.
Ținem minte că Antonescu a încercat să-l dea jos pe Băsescu.
Îl percepem pe Antonescu ca fiind bun… de încredere… ne dă speranță… Uităm că tot el a fost fraierul care l-a crezut pe Ponta!

Cam așa funcționeză lucrurile. Inclusiv pentru cei cărora le-a convenit ce s-a întâmplat pe vremea lui Băsescu. Ei, pur și simplu, privesc lucrurile din altă perspectivă.
Tot așa cei cărora le-au convenit măsurile luate de guvernarea Ciolacu.

Ezra Klein spunea pe undeva că ‘citim mai degrabă așa cum suntem decât ce e scris acolo’.

Tindem să ‘credem’ în funcție de experiențele prin care am trecut. De întâmplările care ne-au format. Facem lucrul ăsta în mod ‘instinctiv’. Mă rog, tocmai am spus o prostie. De fapt, viața ne-a dresat să credem anumite lucruri.
Când suntem puși în fața unor alegeri, suntem deja condiționați să alegem cu ‘inima’. Să ne uităm într-o anumită direcție și să căutăm în memorie toate argumentele care să valideze acea direcție. Adică să citim ce e acolo într-o lumină favorabilă hotărârii pe care am vrea să o luăm.
Facem toate astea fiind convinși că avem o atitudine rațională. Căutăm argumente, nu?!?

Ei bine, în realitate suntem raționalizatori!
Și e normal să fim așa.
Asta fiind motivele pentru care democrațiile autentice funcționează mai bine decât dictaturile.
Fiecare raționalizator scoate argumentele pe masă. Strigă, țipă, ceilalți îl bagă mai mult sau mai puțin în seamă… Mai spun și alții același lucru… Sau ceva care măcar seamănă
Adevărul își face cumva loc către lumină!
Dacă și atât timp cât democrația rămâne autentică.
Câtă vreme oamenii se mai ascultă unul pe celălalt. Câtă vreme oamenii se mai respectă unii pe ceilalți!

Cum se degradează democrațiile?
Impostorii ajung să se lase plătiți pentru a-i zăpăci de cap pe cei suficient de exasperați încât să pună botul!

Așa a ajuns Ungaria să fie condusă de Orban, Rusia de Putin, America de Trump…

Spuneam ceva despre ținerea de minte. Pe vremea lui Ceașcă, ni se tot vorbea despre Republica Socialistă România.
Și despre cât bine trăiam.
Într-o republică… Răzvan Ioan!

Dacă Putin își iubeste cu atâta pasiune poporul,
de ce Rușii o duc mai rău decât polonezii?
De ce îi trimite la moarte în Ucraina?
Dacă în UE e atât de rău, de ce se lasă Ucrainenii omorâți pe chestia asta?
Dacă în UE e atât de rău, de ce îi trimite Putin pe Ruși la moarte

ca să-i țină pe Ucraineni la adăpost?
La adăpost de lăcomia Bruxelles-ului

Pe vremea ‘aia’, totul era calculat. Adică ‘rațional’. Cineva, adică Comitetul Național al Planificării, calcula cât se poate de științific de câtă mâncare avea nevoie poporul. Specialiștii în nutriție determinau, pentru fiecare categorie de oameni ai muncii, cantitatea zilnic necesară iar planificatorii planificau aprovizionarea.

Într-o bună zi, Ceaușescu se duce în vizită la o fermă de porci.
Vede o purcea gestantă și își dă și el cu părerea: „Asta o să fete cel puțin 12 purcei.”
La soroc, scroafa face 3. Îngrijitorul era îngrozit. Cum să raporteze el că scroafa lui Nea Nicu a fătat doar 3?!? Așa că mai ia doi de la scroafa vecină și îl cheamă pe șeful de echipă să îi arate.
Ăsta, la rândul lui, era și mai îngrozit. Ingrijitorul… nu avea prea multe de pierdut. Dacă îl dădea afară, se muta la altă fermă. Pe șeful de echipă l-ar fi dat la munca de jos… în locul îngrijitorului… la lopătat rahat de porc… Așa îi raportează șefului de secție că purceaua ‘lui Șefu’ a fătat 7 purcei.
Șeful de secție raportează 9 către director, directorul 10 către direcția agricolă, ăia 11 către minister iar ministerul, cu sufletul împăcat – că doar nu mințeau prea mult – raportează 12 către CC. Adică către Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Cel care se ocupa de ‘problemă’ – adică îi ducea ‘mapa’ lui Ceaușescu – se gândește să facă și el o faptă bună așa că:
„Tovarășe Secretar General, ați remarcat dumneavoastră o scroafă când ați fost în vizită de lucru la… și ați preconizat că va făta 12 purcei. Ei bine, a fătat 13.
Bine, bine… trimiteți 3 la export și restul lăsați-i pentru consumul intern. Pentru oamenii muncii!”

Acesta este un exemplu perfect de raționalizare.
Împarți ceea ce ai conform convingerilor tale.
Ce ai sau ceea ce crezi că ai…

Dacă ești convins – sau dacă ți se spune – că este disponibilă atâta carne de porc pe cap de ‘vită furajată’ iar specialistul tău în nutriție îți spune că e suficient, tu – adică Ceaușescu – ești convins că poporul o duce bine.

‘Adică ce vrei să spui? Că Ceaușescu a fost nevinovat?!? Că doar cei care l-au mințit…’

Ăsta e alt exemplu perfect de raționalizare. Auzi doar ce vrei să auzi, atâta vreme cât ești convins de un anumit lucru.

Cine i-a ales pe cei care-i băgau limba-n ureche lui Ceașcă? Nu cumva el însuși? El și nevastă-sa?
Îi dădeau afară pe toți cei care aveau curaj să spună ceva și îi păstrau doar pe pupi-n-curiști…
Cine era de vină? Pupi-n-curiștii?
Dudul care face dude sau gradinarul care si-a pus un dud deasupra locului unde își parchează mașina?

Așa funcționează dictaturile. În mod rațional.
Pentru fiecare dintre cei care iau câte o decizie e rațional să facă un anumit lucru. Își apără pielea.
Doar că genul ăsta de raționalitate – fiecare pentru el, adică raționalizare – duce la prăbușirea întregului eșafodaj. Nu imediat. Nici măcar la prima criză.
Doar că prăbușirea este inevitabilă.
Atâta vreme cât nimeni nu spune nimic. Pentru că fiecare își vede doar interesul lui, personal.
Fără să înțeleagă – sau fără să-i pese – că satisfacerea genului asta de interes personal, extrem de îngust, este echivalentă cu tăierea crăcii de sub picioare.

Iar pentru cel în cauză nici măcar nu mai contează că pe craca aia mai stau și alții…

‘Mă doare undeva de ceilalți. Dar, în prostia mea – ca să-mi satisfac eu orgoliul, mi-am rupt singur gâtul… Pe-al meu și pe-al copiilor mei.
Și nu mă încălzește cu nimic că șeful meu, care a fost și el la fel de ‘ascultător’față de cei ‘de sus’, a scăpat.
Noi, cei care l-am rabdat – împreună cu toți cei de sub nivelul nostru, am ajuns în rahat.’

Marea majoritate consideră că abuzul, orice abuz, are două dimensiuni.
Că orice abuz are loc la întâlnirea a două variabile.

Ghinionul victimei: să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Și ‘pornirea nefirească’ a abuzatorului. Indiferent de ce natură ar fi aceasta!

Mai sunt câte unii care pun măcar o parte din vină și pe umerii victimei.
Ce căuta acolo, nu a făcut tot ar fi fost posibil pentru a evita abuzul, etc., etc.,…
Teoretic cel puțin, fenomenul acesta – mă refer acum la ‘victim blaming’, a fost deja disecat. E suficient de bine cunoscut și oamenii de bună credință reușesc să evite a se mai afla în astfel de situații. Adică reușesc să se abțină atunci când – dintr-o firească, din punct de vedere psihologic, încercare de a nu se încărca sufletește cu necazurile altora, au tendința de a ‘echilibra situația’. Adică de a găsi ‘o explicație’ pentru ce s-a ‘întâmplat’.

Am să fac o paranteză, pentru cei care nu s-au prins încă.
Foarte mulți cei care dau vina pe victimă fac acest lucru din nevoia de raționalizare.
Atunci când crezi că ai înțeles un lucru, el devine ‘predictibil’.

Crezi că știi ce trebuie să faci pentru a provoca repetarea acelui lucru – dacă și când dorești.
Și, în oglindă, crezi că știi ce trebuie să faci pentru a evita producerea acelui lucru!

Știi cum să te îmbraci pentru a evita să fii violată. Ce atitudine să adopți, pe unde să (nu) umbli, cu cine să (nu) ai de a face…
Știi cum să-ți educi copiii pentru a micșora șansele ca fata ta să treacă prin astfel de experiențe…
Știi chiar cum să-l înveți pe băiatul tău să ‘facă față situației’ atunci când ‘are de a face cu o provocatoare’. Dacă chiar nu se poate abține, să dea vina pe ea…

Toate considerațiile de mai sus sunt valabile și pentru barbați. Tați dar nu numai.

Toate considerațiile de mai sus sunt valabile pentru orice fel de abuz. Nu doar pentru cele de natură sexuală.
De la bullyingul din curtea școlii până obligarea unui subaltern, sau a oricărei persoane aflată în ‘deficit de protecție’ – real sau perceput, să facă orice fel de ‘nefăcute’. Sau să nu facă ceva ce ar fi fost firesc să facă în situația respectivă …

Nevoia de a raționaliza situații potențial periculoase apare în orice împrejurare, nu doar în cele în care pericolul este de natură fizică sau sexuală.
Credința că agresorul nu a fost chiar nebun dă potențialei victime senzația că ‘s-ar fi putut face ceva’, de către victimă, pentru evitarea pericolului.

Sfârșitul parantezei este marcat de un link către un articol foarte interesant, în limba engleză, despre diferența dintre vinovăția morală și responsabilitatea cauzală.
https://blog.practicalethics.ox.ac.uk/2021/10/responsibility-and-victim-blaming/

‘Ne spui și nouă despre ce e vorba în propoziție, dacă tot ai terminat paranteza?’

Actrița Viorica Vodă a vorbit, pe scena Premiilor Gopo, despre „hărțuirea sexuală din sistem, nu din afara lui” de care a avut parte după ce a înterpretat un rol în filmul Filantropica al lui Nae Caranfil.

O parte dintre spectatori au ales să reacționeze cel puțin nepotrivit. Cu manifestări din spectrul ‘raționalizării dusă la extrem’. Adică ‘dă vina pe victimă’ că ‘nu iese fum fără foc’.

‘Acuma ce faci? Ai zis că ai terminat cu ‘blamarea victimei’. Mergi în cerc?!?’

Nu. Doar voiam să vă introduc în problemă.
Ca să știți ‘ce m-a apucat’…

Ei bine, ‘cineva’, un cititor, a comentat ceva de genul ‘nu cred că Gala Gopo este locul unde să fie discutate chestii de genul ăsta’.

Extrem de revelator!
În momentul acela mi-am dat seama că orice abuz are, de fapt, trei ‘personaje’.

Acesta este locul în care am să fac a doua paranteză.
Cei care dau vina pe victimă sunt, de fapt, niște personaje tragice.
Victimele trec prin abuz și au șansa de a merge mai departe. Cu ajutor, prin forțe proprii…
Agresorii trec și ei prin abuz, la un moment dat își primesc pedeapsa – pământească sau divină, și pot, și ei, să meargă mai departe.
Cei care dau vina pe victime sunt ‘blocați în sistem’. În același timp victime și călăi, nu pot ieși din capcana pe care și-au săpat-o singuri. Încercând să găsească o explicație pe care să o poată înțelege…
Doar că încercarea lor de a găsi o explicație ‘logică’ îi împiedică, efectiv, să ‘iasă deasupra’. Să se ‘mântuie’…
Liniștea pe care o găsesc după ce au aruncat o parte din vină în cârca victimei este doar de suprafață!

‘Bine, bine. Și atunci, dacă ăștia cu victim-blaming-ul fac parte din categoria primelor două personaje, cine e al treilea?’

Măria Sa, spectatorul plictisit. Plictisit și indiferent!
Cel care, considerând că lui nu i se poate întâmpla așa ceva, nici măcar nu încearcă să înțeleagă.
Ce se întâmplă!
Spectatorul care resimte o oarecare neplăcere atunci când află despre un abuz.
Cam același fel de neplăcere pe care o are atunci când este bâzâit de muște.
Spectatorul care rezolvă problema trimițând ‘musca’ să bâzâie la altă masă!

Că el n-are chef de chestii d-astea!

Adică genul ăla de oameni care încep să aplaude atunci când proiecția filmului nu începe exact la timp.
Să-l trezească pe proiecționist…
„Bă! Noi am venit aici să vedem filmul, nu să te așteptăm pe tine!”

Genul ăla de oameni care trec mai departe.
Care trec pe partea ‘cealaltă’.
Care nu înțeleg, nici în ruptul capului, că ‘data viitoare va fi rândul lor’…

Și că, exact așa cum ei nu au făcut nimic – agresorul nestrâns de pe stradă rămânând astfel liber să mai agreseze odata – tot așa cei asemenea lor n-or să facă nici ei nimic atunci cand „ei” vor fi devenit victime.

Completare.
Am fost întrebat ‘care e faza cu aplaudacii’.
Termenul a fost inventat pentru a-i descrie pe cei care aplaudau frenetic la ședințele de partid.
Mai ales la cele televizate…
Nu din convingere, ci pentru ca sa se termine odată ședința. Să plece și ei acasă.
Aplaudau dorindu-și doar să scape de acolo.
Nici măcar nu îndrăzneau să-și imagineze cum ar fi să nu fie nevoie să facă așa ceva.
Așa cum noi nici măcar nu îndrăznim să visăm la o lume în care cei care abuzează pe alții să fie puși la colț.
La o lume în care opinia publică să fie fermă. Dreaptă și fermă!