Marea majoritate consideră că abuzul, orice abuz, are două dimensiuni.
Că orice abuz are loc la întâlnirea a două variabile.
Ghinionul victimei: să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Și ‘pornirea nefirească’ a abuzatorului. Indiferent de ce natură ar fi aceasta!
Mai sunt câte unii care pun măcar o parte din vină și pe umerii victimei.
Ce căuta acolo, nu a făcut tot ar fi fost posibil pentru a evita abuzul, etc., etc.,…
Teoretic cel puțin, fenomenul acesta – mă refer acum la ‘victim blaming’, a fost deja disecat. E suficient de bine cunoscut și oamenii de bună credință reușesc să evite a se mai afla în astfel de situații. Adică reușesc să se abțină atunci când – dintr-o firească, din punct de vedere psihologic, încercare de a nu se încărca sufletește cu necazurile altora, au tendința de a ‘echilibra situația’. Adică de a găsi ‘o explicație’ pentru ce s-a ‘întâmplat’.
Am să fac o paranteză, pentru cei care nu s-au prins încă.
Foarte mulți cei care dau vina pe victimă fac acest lucru din nevoia de raționalizare.
Atunci când crezi că ai înțeles un lucru, el devine ‘predictibil’.
Crezi că știi ce trebuie să faci pentru a provoca repetarea acelui lucru – dacă și când dorești.
Și, în oglindă, crezi că știi ce trebuie să faci pentru a evita producerea acelui lucru!
Știi cum să te îmbraci pentru a evita să fii violată. Ce atitudine să adopți, pe unde să (nu) umbli, cu cine să (nu) ai de a face…
Știi cum să-ți educi copiii pentru a micșora șansele ca fata ta să treacă prin astfel de experiențe…
Știi chiar cum să-l înveți pe băiatul tău să ‘facă față situației’ atunci când ‘are de a face cu o provocatoare’. Dacă chiar nu se poate abține, să dea vina pe ea…
Toate considerațiile de mai sus sunt valabile și pentru barbați. Tați dar nu numai.
Toate considerațiile de mai sus sunt valabile pentru orice fel de abuz. Nu doar pentru cele de natură sexuală.
De la bullyingul din curtea școlii până obligarea unui subaltern, sau a oricărei persoane aflată în ‘deficit de protecție’ – real sau perceput, să facă orice fel de ‘nefăcute’. Sau să nu facă ceva ce ar fi fost firesc să facă în situația respectivă …
Nevoia de a raționaliza situații potențial periculoase apare în orice împrejurare, nu doar în cele în care pericolul este de natură fizică sau sexuală.
Credința că agresorul nu a fost chiar nebun dă potențialei victime senzația că ‘s-ar fi putut face ceva’, de către victimă, pentru evitarea pericolului.
Sfârșitul parantezei este marcat de un link către un articol foarte interesant, în limba engleză, despre diferența dintre vinovăția morală și responsabilitatea cauzală.
https://blog.practicalethics.ox.ac.uk/2021/10/responsibility-and-victim-blaming/
‘Ne spui și nouă despre ce e vorba în propoziție, dacă tot ai terminat paranteza?’
‘Acuma ce faci? Ai zis că ai terminat cu ‘blamarea victimei’. Mergi în cerc?!?’
Nu. Doar voiam să vă introduc în problemă.
Ca să știți ‘ce m-a apucat’…
Ei bine, ‘cineva’, un cititor, a comentat ceva de genul ‘nu cred că Gala Gopo este locul unde să fie discutate chestii de genul ăsta’.
Extrem de revelator!
În momentul acela mi-am dat seama că orice abuz are, de fapt, trei ‘personaje’.
Acesta este locul în care am să fac a doua paranteză.
Cei care dau vina pe victimă sunt, de fapt, niște personaje tragice.
Victimele trec prin abuz și au șansa de a merge mai departe. Cu ajutor, prin forțe proprii…
Agresorii trec și ei prin abuz, la un moment dat își primesc pedeapsa – pământească sau divină, și pot, și ei, să meargă mai departe.
Cei care dau vina pe victime sunt ‘blocați în sistem’. În același timp victime și călăi, nu pot ieși din capcana pe care și-au săpat-o singuri. Încercând să găsească o explicație pe care să o poată înțelege…
Doar că încercarea lor de a găsi o explicație ‘logică’ îi împiedică, efectiv, să ‘iasă deasupra’. Să se ‘mântuie’…
Liniștea pe care o găsesc după ce au aruncat o parte din vină în cârca victimei este doar de suprafață!
‘Bine, bine. Și atunci, dacă ăștia cu victim-blaming-ul fac parte din categoria primelor două personaje, cine e al treilea?’
Măria Sa, spectatorul plictisit. Plictisit și indiferent!
Cel care, considerând că lui nu i se poate întâmpla așa ceva, nici măcar nu încearcă să înțeleagă.
Ce se întâmplă!
Spectatorul care resimte o oarecare neplăcere atunci când află despre un abuz.
Cam același fel de neplăcere pe care o are atunci când este bâzâit de muște.
Spectatorul care rezolvă problema trimițând ‘musca’ să bâzâie la altă masă!
Că el n-are chef de chestii d-astea!
Adică genul ăla de oameni care încep să aplaude atunci când proiecția filmului nu începe exact la timp.
Să-l trezească pe proiecționist…
„Bă! Noi am venit aici să vedem filmul, nu să te așteptăm pe tine!”
Genul ăla de oameni care trec mai departe.
Care trec pe partea ‘cealaltă’.
Care nu înțeleg, nici în ruptul capului, că ‘data viitoare va fi rândul lor’…
Și că, exact așa cum ei nu au făcut nimic – agresorul nestrâns de pe stradă rămânând astfel liber să mai agreseze odata – tot așa cei asemenea lor n-or să facă nici ei nimic atunci cand „ei” vor fi devenit victime.
Completare.
Am fost întrebat ‘care e faza cu aplaudacii’.
Termenul a fost inventat pentru a-i descrie pe cei care aplaudau frenetic la ședințele de partid.
Mai ales la cele televizate…
Nu din convingere, ci pentru ca sa se termine odată ședința. Să plece și ei acasă.
Aplaudau dorindu-și doar să scape de acolo.
Nici măcar nu îndrăzneau să-și imagineze cum ar fi să nu fie nevoie să facă așa ceva.
Așa cum noi nici măcar nu îndrăznim să visăm la o lume în care cei care abuzează pe alții să fie puși la colț.
La o lume în care opinia publică să fie fermă. Dreaptă și fermă!
nicichiarasa 