Acțiunea este făcută de subiectul gramatical
și tot el o suferă.

‘(conducerea) se interzice’…
„Mortul se transportă manual!”

Pe sine se…

Partea îngrijorătoare a întregii tărășenii este că genul ăsta de exprimare a devenit atât de uzual încât nu mai deranjează pe nimeni. Nu mai zgârie nici un timpan…
Da, limba este un organism viu. Care se mișcă în mod independent de voința individuală a celor care folosesc respectiva limbă.
Da, dar nu independent de voința colectivă a acelor oameni!
Poate să spună ce vrea ea academia care dezbate folosind o anumită limbă. Atâta vreme cât populația nu ‘pune botu’ ‘ la indicațiile respectivei academii… Și reciproc!
Degeaba protestează o academie. Dacă populația folosește limba într-un anumit fel, după o durată suficient de lungă de timp modalitatea respectivă va sfârși prin a fi adoptată și de ‘literați’!

Da, numai că fenomenul poate fi și analizat. Nu doar impus, refuzat, acceptat sau chiar toate la un loc.

Ei bine, genul ăsta de folosire a unei limbi – adică utilizarea ‘lemnoasă’ a modului lingvistic de exprimare – denotă o anumită detașare a clasei conducătoare de viața de zi cu zi. De viața de zi cu zi a oamenilor de rând.
Detașare care sugerează o viitoare instabilitate socială.
Tocmai pentru că detașarea de cotidian a conducătorilor denotă faptul că aceștia nu mai sunt la curent cu viața reală. Cu viața dusă de oamenii de rând. Cu viața dusă de către cei care se confruntă, zi după zi, cu consecințele deciziilor luate de către conducători.
Cu consecințele deciziilor luate de conducătorii detașati de realitate…

Și uite-așa ajunge conducerea să se ducă singură, pe sine, la groapă.

Cum era aia cu „Cronica unei morți anunțate”?

Nota bene!
Detașarea are loc din ambele direcții. Conducerii nu-i mai pasă de ce se întâmplă iar populimea nici nu mai este atentă la ce i se spune. Conducerea – mai ales zona intermediară, ‘cureaua de transmisie’ – nu-și mai asumă nici o răspundere iar oamenii de rând o mai bagă în seamă doar pentru a se păstra ‘în anonimat’.
Conducerea ‘intermediară’, lipsită de orice autonomie în urma centralizării excesive a puterii de decizie, își ascunde impotența în spatele limbii de lemn. Fenomen absolut echivalent cu modul în care oamenii de rând se fac nevăzuți printre faldurile realității de pe teren.
Și uite-așa dispar în ceață straturile societății atunci când oamenii nu se mai ascultă între ei.
Atunci când limbajul este folosit mai degrabă pentru a („se”?!?) ascunde decât pentru a spune lucrurilor pe nume!