”Căci rupti sunt ca din tare stâncă
Românii orișiunde cresc„

Versurile au fost scrise de Ioan S. Nenițescu, sublocotenent de dorobanți la Plevna in 1877, doctor în filozofie la Leipzig in 1886 si membru corespondent al Academiei în 1896. Tatăl său a fost negustor de pânzeturi fine la Galați.

După cum bine știm, în a doua jumatate a secolului XIX românii luaseră calea Occidentelui.
Cei mai mulți să învețe, cu toate că a fost vorba și despre un număr semnificativ de ardeleni care au plecat în America. Să facă bani.

Din 1990 încoace, de la căderea comunismului, românii au re-început să plece.
O primă tranșă după reprimarea brutală a Pieții Universității.
Au urmat cei pentru care granițele nu reprezintă un obstacol. Și care au fost acuzați, pe nedrept, că ar fi mâncat lebedele din Viena.
Apoi, încet-încet, au început să plece toți.
Muncitorii la muncă, studenții la școală și profesorii la catedre. Am constatat, cu stupoare, că cel mai comunist dintre profesorii pe care i-am avut la Politehnică ajunsese să predea la o universitate medie din America. Daca știa carte…

Da mă băieți, da’ pentru asta s-au războit oamenii ăia la Plevna?
Ca să avem noi de unde pleca?

„Românii orișiunde cresc”, în viziunea lui Nenițescu, înseamnă „românii sunt în stare să facă față la orice”.
Eventual oriunde…

Eventual, nu obligatoriu!