Acu’ vreo două săptămâni, ne fură unu’ căruțu’. La supermarket.
Aproape sub ochii noștri.
Nu că oi fi eu vre-un tinerel da’ pe el viața a lăsat niște urme mai adânci…

– Ce faci, tataie?
– Păi și mie mi-a furat cineva coșu’…
– N-o fi ăla de-acolo? În spatele lui era un căruț cu vreo două chestii în el.
– Nu, pe ăla mi l-a lăsat mie. Aveam cheile și telefonul în coș. Portofelul e la mine da’ cheile… bine că e nevastă-mea acasă și pot să intru!

Nevastă-mea, care e mai ageră decât mine la chestii din astea:

– Ce număr ai la telefon? Hai să-l sunăm!

‘Hoțul’ încurcase cărucioarele. A venit cu coada între picioare. Era și el la fel de împovărat de viață precum păgubitu’.
Iar eu am rămas cu o nedumerire. Dacă îi furase cineva coșu’ și îi lăsase altul în loc, de ce a simțit nevoia să fure un al treilea?!? În loc să-l golească pe cel rămas în urmă?

Să fi fost o formă involuntară de a cere ajutor?