Eu fiind, așa… un pic mai țăran, prefer să o fac ‘din mână’.
Cu cardul, într-adevăr, dar ‘din mână.’ ‘Față-n față’, care-vasăzică, nu pe internet.
Sau ‘prin’ internet?!?

Așa că m-am prezentat în fața ghișeului. Unde eram a cincea persoană la coadă.

‘Mișto. Scap repede.’

De obicei, chiar merge relativ repede.
Sunt două ghișee, la unul dai ‘nota de plată’ – pe care ai primit-o prin poștă, ai cerut-o de la un alt ghișeu sau, mai nou, ai calculat-o (estimat-o) singur.
La celălalt dai banii. Sau cardul.

După vreo cinci minute – timp în care am aflat, din afișe, că trebuie să anunți la primul ghișeu că ai de gând să plătești cu cardul și că între 12 și 12:30 casieria e în pauză, am început să reconsider situația.
Încă nu plecase nimeni. Și era deja 11:47.
Am încercat o glumă cu cel din față dar n-a mers. A râs, politicos, dar se vedea că nu are chef.
Așa că am continuat să mă uit în jur. Ajung acolo cam de două, trei ori pe an – în medie, și fac treaba asta de aproape 20. De fiecare dată descopăr chestii noi.

Situația s-a deblocat relativ repede și cel din fața mea a ajuns sa dea un teanc de hârtii la primul ghișeu.
‘Cât plătiți?’
‘Păi scrie acolo’.
‘Nu știți cât ați calculat?’
‘N-am calculat eu. O colegă de-a dumneavoastră a făcut impunerea.’
‘Trebuia să-mi dați doar ultima pagină!’

Într-un fel, chiar avea dreptate… și totuși… ‘colega’, poate într-un exces de zel, capsase la-olalta tot teancul de hârtii…

Mă rog… Îmi vine și mie rândul, spun repede că am de gând să plătesc cu cardul – toți cei din fața mea făcuseră la fel, și mă blochez.
Observ, cu stupoare, că după a nu știu câta modernizare a softului, operatoarea de la ghișeu e nevoită să introducă data la fiecare tranzacție!
10 caractere bătute aiurea la fiecare notă de plată! Chestia asta n-ar avea sens nici dacă ar fi vorba de două note de plată pe săptămână, da-poi-mite nu știu câte zeci pe oră…

‘E 12! Domnul e ultimul!’ observă, aproape triumfător, operatoarea de la primul ghișeu.
Și închide, rapid, cele două gemulețe opace care o separă de ‘lumea dezlănțuită’.
Fac un pas lateral spre stânga, pentru a ajunge să plătesc, și mă uit – cu o oarecare jenă, în spate.

Mai era o singură persoană!
O doamnă de vreo 50 și ceva de ani.
Care se uita, cu un fel de resemnare senină, la cele două gemulețe…

‘Da-ți-mi cardul!’
‘I-l arăt și gata!’
‘Aici nu merge!’
Îi dau cardul, continuând să mă uit lung la teminalul POS, pe care se vedea clar simbolul pentru contact-less.
‘Pinul!!!’

La prima vedere, atitudinea celor două casiere pare cel puțin ciudată.
Cum poți să-i închizi cuiva oblonul în nas – și să-l lași să aștepte încă o jumătate de oră, în condițiile în care putea-i să-l ‘rezolvi’ în mai puțin de un minut?
Din timpul tău, într-adevăr…
Și totuși… un minut din timpul tău față de jumătate de oră din timpul altuia…

În cele două secunde – sau cât mi-o fi trebuit să bag pinul, mi-au trecut prin cap toate schimbările pe care le observasem în ultimele cinci minute.
Aparatul cel nou de aer condiționat. Cu invertor! A cărui conexiune cu unitatea exterioară fusese trasă prin, efectiv, „prin” geam. Fusese spart colțul unui ochi de geam ca să treacă legătura de țevi și cordonul de alimentare. Gaura, ciobită, era cam de trei ori mai mare decât ar fi fost nevoie și, probabil, urmează să fie lipită cu scotch. La iarnă… Și, de fapt, oricum nu contează prea mult… Toată ‘vitrina’ e făcută din ochiuri de cornier ‘astupate’ cu câte o singură foaie de geam. Lipit cu chit din ăla roșu! Așa cum se închideau balcoanele pe vremuri…
Iar în vitrină, chiar lângă casierie, sunt câteva tomberoane de gunoi! Înăuntru!
Nu put, într-adevăr, dar au câțiva ani buni… Și își arată vârsta… cu prisosință… Am încercat să arunc o hârtie într-unul dintre ele și am rămas cu capacul în mână…

În condițiile astea… cele două casiere se poartă de-a dreptul civilizat…  cel puțin în comparație cu condițiile în care trebuie să muncească…

 

Advertisement