Cică poporul are întotdeauna dreptate!
Nu?!?

Teoria susține că democrația merge singură înainte.
Că democrația, spre deosebire de dictatură, nu are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă.
Cum să facă…
Că democrația – că poporul care se autoguvernează în mod democratic – e în stare să aibă grijă de propria sa soartă.

Istoria ne arată că da, dictaturile se prăbușesc în mod firesc. Asta e natura lor.
Modul dictatorial de conducere inhibă capacitatea unei societăți de a se adapta la schimbările din jurul ei.
Greșelile sunt băgate sub preș. Se acumulează acolo și constituie o piatră de moară.
Atunci când societatea – oricum anchilozată de dictatură – încearcă să facă față unei provocări neașteptate capacitatea ei de reacție este grav afectată de greșelile acumulate și nerezolvate la timp.
Democrația, atâta vreme cât ramâne autentică – adică funcțională, elimină elementele care o trag înapoi. Pe cei care bagă greșelile sub preș.
Democrațiile se prăbușesc și ele. Sunt nenumărate exemple. Dar abia după ce își îngăduie luxul de a renunța la ceea ce face posibil modul cu adevărat democratic de luare a deciziilor.

Funcționarea democratică a societății se bazează pe două condiții.
Fiind o strategie de supraviețuire – chiar dacă doar implicită – necesită ca cei care o aplică să aibă atenția focusată pe scopul comun.
Fiind o strategie de supraviețuire în grup – chiar dacă această caracteristică este doar implicită – funcționează doar atunci când măcar o majoritate a grupului acționează în comun. Dacă se respectă și se ajută unii pe alții.

Ați fost vreodată pe munte? Acolo sus, unde n-ai ce căuta dacă n-ai bocanci?
Acolo unde trebuie să fii nebun să te duci de unul singur?
Acolo unde vremea se poate schimba de la o oră la alta?
Ați asistat vreodată la o intervenție a Salvamontului?

Ce-i face pe oamenii ăia să-și riște viețile pentru a salva niște necunoscuți?
Credința că fiecare dintre semenii noștri merită să fie ajutați?
Credința că doar împreună – cu toate că nu ne cunoaștem între noi – putem merge mai departe?