incertitudine | nicichiarasa

‘Păi arată-ne bă și poza originală.
Ca să vedem și noi diferențele!‘

Diferența majoră este cea dintre ‘știu’ și ‘știm’. Cea evidentă.
Și mai este una, despre care aproape toată lumea se face că uită. Sau, mă rog, aproape toți cei care nu sunt psihologi de meserie.

Bine, nici eu nu sunt. Psiholog.
Eu sunt inginer. Și, ca atare, mă interesează consecințele. În primul rând, consecințele.
Când mă apuc să mă gândesc la ceva, o fac pentru a înțelege care sunt consecințele acelui ceva. Nu mă interesează cunoașterea ‘oarbă’. Să știu lucruri fără număr, doar de dragul de a le ști. Dacă mă apuc să învăț/descopăr ceva, vreau să am ceva concret în față. Cu ce se leagă noile mele cunoștințe? Care pot fi consecințele a ceea ce înțeleg eu acum?
A doua diferență între cele două desene/înțelegeri este diferența dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.

Știi când ți-e foame. Dacă ești sănătos și conștient, bineînțeles.
Și atunci când ți-e foame ție, crezi chestia asta. Tu te crezi pe tine atunci când ți-e foame.
Dacă ești mamă, primul lucru pe care îl crezi atunci când plânge bebe este „îi e foame copilului”. Și-l pui la sân. Nu ‘știi’ că-i e foame dar ești convinsă de acest lucru.
Știm, fiecare dintre noi, că tuturor ne este foame. Măcar din când în când. Dar câți dintre noi îi credem pe cerșetorii care stau cu mâna-ntinsă?

Pentru scopurile cursului de Teoria Deciziei, desenul de sus a fost suficient. În accepțiunea celui care a ținut cursul. Dacă nu ar fi fost suficient, măcar la acel moment, titularul de curs ar fi folosit un alt desen.
Și pentru mine a fost suficient. Suficient de incitant încât să mă facă să mă gândesc.

Punând cap la cap o parte dintre frânturile de înțelegere la care am ajuns – o parte din formele alea regulate din desenul de data trecută – am ajuns la concluzia că ceea ce știm, fiecare dintre noi, poate fi mai bine reprezentat de desenul pe care îl propun eu. Iar dacă ar fi să propun un desen care să reprezinte ceea ce știm împreună ar fi ceva din aceiași categorie. ‘Obiectele’ ar fi mai mari, mai dese și mai ‘încălecate’ dar tot ar mai rămâne niște spații libere între ele. ‘Locuri’, în mijlocul nostru, despre care nimeni nu știe nimic. Dar despre care suntem convinși – măcar unii dintre noi – că, la o adică, am putea afla ce ne (va) interesa. Știm noi ce se afla pe fundul mării? Nu, dar credem că – dacă ne-am propune – am putea trimite un submarin din ăla robotizat să aducă o piatră sau două din fundul oceanului…

Care submarin n-ar putea fi făcut de vre-unul dintre noi. De unul singur. Dar împreună… Am făcut nu știu câte submarine! De la cele care au semănat distrugere în cel de-al Doilea Război Mondial pănă la cele nucleare de acum. Care ne asigură că nimeni nu va ieși teafăr din următorul război cald purtat la scară majoră.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi știe mai puțin decât știm împreună.
Știm chestia asta cu toții. La nivel intelectual. Sau, chiar dacă unii dintre noi încă nu s-au gândit la asta, toți înțeleg acest lucru. Dacă vine vorba despre asta.
Dar câți dintre noi sunt convinși – și cred cu tărie – că le știu ei pe toate? Indiferent de nivelul de cunoștințe/educație!
Sau dacă nu chiar pe toate, câți dintre noi cred că ei sunt cei care știu destul?

Care sunt convinși că așa stau lucrurile, după cum cred ei…

https://bibliotecadesociologie.ro/en/download/zamfir-catalin-1990-incertitudinea-o-perspectiva-psiho-sociologica-bucuresti-stiintifica/

That was how an old friend of mine – thanks Oache – was treating anyone who complained too much.
And there were plenty reasons to complain about during Ceausescu’s communist rule over Romania.

Five minutes ago I found this in my inbox:

A young couple moves into a new neighborhood.
The next morning while they are eating breakfast,
The young woman sees her neighbor hanging the wash outside.

“That laundry is not very clean,” she said.
“She doesn’t know how to wash correctly.
Perhaps she needs better laundry soap.”
Her husband looked on, but remained silent.

Every time her neighbor would hang her wash to dry,
The young woman would make the same comments.

About one month later, the woman was surprised to see a
Nice clean wash on the line and said to her husband:
“Look, she has learned how to wash correctly.
I wonder who taught her this.”
The husband said, “I got up early this morning and
Cleaned our windows.”

And so it is with life. What we see when watching others
Depends on the purity of the window through which we look.

I’d go even further than that.
The way we perceive what’s going on around us depends heavily on the ‘filter’ each of us chooses to use when trying to make some sense of this world.

Catalin Zamfir, a Romanian sociologist with a keen interest in the decision making process, has studied how individuals try to assuage the feeling of acute/constant uncertainty experienced by each of them during the constant (social) encounters that constitute ‘daily life’. In one of his early books, unfortunately not yet translated in English, he explains that ‘ideology’ is not only a blue print for future action but also, and maybe even more important, the lens/filter through which we perceive what is going on around us. An interface that translates ‘reality’ into ideas that make sense for each of us.
The interesting thing about ‘ideology’ is that it isn’t fixed. Each of us can choose from whatever is available in his time or even ‘write’ his own.
Granted, the process of selection/rewriting incurs costs/risks. Some obvious, like adopting a contrarian stance, and others very well hidden in plain view, like the dangers that arise from indiscriminately following a herd.

And this is exactly why we should strive to keep our windows/ideological eyes as clean as possible.

„Incertitudinea”

Share this:

“Dirty eyes see nothing but dirt”

Share this: