Archives for posts with tag: Veblen

Classical economy sees the market as the place where demand meets supply and prices are born.

‘Relative’ economics, which hasn’t been written yet, sees the market as the place where people meet to offer their wares and to fulfill their needs. In order to meet this goal, people negotiate prices and adapt their behavior/attitude.

Classical economics sees the market as being either free or ‘non market’ – a.k.a. ” “planned” economy“: the one which “is heavily regulated or controlled by the government, most notably in socialist or communist countries.
As an aside, while I fully agree with the notion that communist countries – ‘popular democracies’, as their rulers used to describe them, had organized their economies around strictly centralized decision mechanisms, I cannot but wonder how would a classical economist describe Hitler’s economy? Or ‘crony capitalism’?

‘Relative’ economics, which – I repeat, hasn’t been written yet, sees the market as being either ‘free’, ‘un-free’ – a.k.a. ‘captured’ or ‘cornered’, or ‘obsessed’.
Of course, there never was such a thing as a completely free market, only functionally free ones. And I’m sure most of you fully understand what I mean.
Also, it is clear what ‘un-free’ means. Any situation where a small number of people call all the shots for an entire market. It doesn’t matter a bit whether those few people are directly involved in the market – over which they ‘enjoy’ monopolistic power, or they are involved with – read ‘control the’, government. The determining factor here is the scarcity of decision makers and the chock-hold they have over the entire decision making process.
The ‘obsessed’ market is the most interesting of all. For me, at least.


Remember “Tulip Mania”?

As with many interesting stories, there are at least two sides attached to this one also.
One version describes the whole thing as a generalized folly which had ended only after the government stepped in while the other paints a considerably duller picture.
Only nobody denies the fact.

That for whatever reasons, tulip bulbs had been – admittedly for a relatively short while, on a par with houses. Value-wise.

Did it make any sense? Then?
For those involved, yes! Otherwise…
Could they afford it? Had they been affected when the bubble burst?
That depends on whom you ask… and whom you believe…

Does it make any sense now? Can we make anything out of it?

We can certainly explain what had happened.
Holland’s was the most affluent economy of the continent and the wealth was sort of spread around.
A lot of money was ‘sloshing’, a lot of people were looking for a way to ‘show of’ and tulips were the ‘thing of the day’.
Does it make any sense now? Retrospectively, no. Not for me, anyway.
Do we have an explanation for what had happened? You’ve just read a very condensed one. If you need a more elaborate version, try Veblen’s ‘The Theory of the Leisure Class‘.

Anyway, that’s the perfect example of an ‘obsessed’ market.
Where the agents are free to do what they please but are obsessed enough to act in sync. As opposed to ‘in concert’.

‘Obsessed’ means that all present look in the same direction and react in the same way.
Which might be a good thing – when a group tries to escape a fire.
Or a bad one, when the same group is trying to gather food from a forest. If all of them are looking, exclusively, for a single type of mushroom, many other sources of food are neglected.

In a really – as in ‘functional’, free market, people display a variety of behaviors.
Some suppliers are greedier than others, some are diligent, some are sloppy and others are dedicated craftsmen.
Some buyers are more ‘relaxed’, others ‘stingier’. Some know their way around the market, others are ignorant.
On the whole, a dynamic equilibrium is constantly negotiated among all these ‘free’ agents. Simply because there is a variety of opinion.
When the market is ‘un-free’, the whole notion of negotiation and equilibrium disappears. The parameters are set by the ‘rulers’. And things go on only as long as the ‘rulers’ manage to maintain a modicum of normality.
When the market is ‘obsessed’, things become really interesting. The agents maintain their apparent liberty – at least for a while. Only they don’t actually use it. All of them act as if pre-programmed.

And somebody sooner or later notices what’s going on. And turns the whole thing to fit their own goal. Which is, almost always, not so different from the ‘general’ one.

Tulip Mania was relatively benign.
Nothing really bad had happened.

We’ve somehow managed to weather the recent financial melt down.
Which had been the consequence with our obsession with money as the ultimate goal.
Which obsession continues unabated.

De unde provine anticapitalismul intelectualilor?

http://www.revista22.ro/un-caz-o-tema-o-carte-mentalitatea-anticapitalista-13697.html

Pentru cei ce incearca sa inteleaga ce se intimpla in jurul lor aceasta este o intrebare a carui raspuns are o importanta deosebita si tocmai acest lucru face ca intrebarea sa fie foarte tentata.

Pentru ca orice tentativa de raspuns trebuie sa inceapa de undeva voi incepe cu o marturisire: inca nu am citit cartea lui Mises si ma simt ca un copil care il asteapta pe Mos Craciun: librarul din colt mi-a promis ca mi-o va aduce miine. Voi incerca totusi sa purced fara sa tin cont de acest handicap.

Asta nu inseamna ca voi refuza portiunea de drum deja destelenita si voi alege a doua varianta propusa de Nozick, cea care face apel la starea comuna de fapt in care se afla intelectualii unui ‘loc’ si care se obiectiveaza comportamental in functie de particularitatile fiecaruia dintre ei.

Ca sa mergem mai departe mi se pare esential sa fac o clarificare: ce inseamna pentru mine un intelectual. Am ramas cu aceasta nevoie de pe vremea cind am dat examen la Politehnica si am fost intrebat de un coleg de liceu care ‘dadea’ la Universitate daca stiu ca “in sfarsit numarul inginerilor l-a depasit pe cel al intelectualilor”.

O definitie foarte inclusiva ar fi ca un intelectual isi justifica, siesi, existenta prin aceea ca isi foloseste cu preponderenta, constient si pe cit de bine poate, facultatile cognitive si doar accesoriu pe cele fizice. Ca sa fiu mai explicit am sa va povestesc o intimplare. Prima mea slujba dupa terminarea facultatii a fost la o fabrica de utilaj minier. Tot felul de fierotenii mari care erau prelucrate, montate, incercate, demontate la loc, transprtate pina la gura minei, carate prin strafundurile pamintului in circa oamenilor si montate la loc acolo, pe intuneric, pentru ca altfel n-ar fi incaput prin galeriile si saritorile care alcatuiesc acel univers mirific unde cirtitele umane contribuie decisiv la civilizatia noastra tehnologica. In conditiile astea destul de dure a aparut zicala: “Daca nu merge nu forta, ia un ciocan mai mare”. Dupa ce au trecut primii trei ani de munca, stagiatura, m-am mutat de acolo si am inceput sa lucrez, in ‘meserie’, la un stand de proba pentru motoare. Cu totul si cu totul alta chestie. Halate albe, curatenie, scule de ultima generatie, ingineri si muncitori in proportie aproape egala, mai toti de aceeasi virsta: mincam impreuna in pauza, mergeam impreuna la bere in delegatii…Exact asa cum ar trebui sa fie. Dupa vreo trei luni aveam de montat o piesa mai mare si destul de grea. In timp ce ne straduiam cu totii sa o punem pe pozitie n-am eu ce face si arunc asa, din ‘off’: “Daca nu merge nu forta, ia un ciocan mai mare!” In timp ce toti ceilalti se tineau de burta din cauza risului Stelica, un muncitor foarte tinar, la 28 de ani, pentru categoria pe care o avea, a cincea, se intoarce spre mine, rizind si el: “Cu capu’ dom’ inginer, cu capu’, nu cu forta”.

In practica se pare ca aceast barem este considerat a fi prea ingaduitor si se foloseste mai degraba unul care permite accesul in aceasta tagma doar acelora care indeplinesc simultan doua criterii: sunt recunoscuti ca atare de suficient de multi dintre cei care se bucura deja de acest statut si sunt destul de convingatori in eforturile lor de a parea dezinteresati de ‘partea materiala a problemei’.

Prima definitie e atit de larga incit ii face pe puristi sa strimbe din nas iar a doua, la extrema opusa, e atit de restrictiva incit lasa pe dinafara categorii vaste: pe mine, ca resprezentant al ‘intelectualitatii tehnice’ (?!?), pe membrii profesiunilor liberale, pe functionari dar mai ales pe antreprenori adica exact pe cei care tin in functiune, prin forta gindurilor lor, economia.

Cu alte cuvinte e cam greu sa ne lamurim pe calea definitiilor.

Sa incercam altceva.

“Intelectualii sunt principalii agenţi prin care ideile intră în lume”. Aha! „Bune sau proaste, ideile dau direcţia şi ritmul istoriei”. Adica ideile sunt cele care schimba, treptat sau dintr-o data, lumea in care traim iar intelectualii sunt cei care pastoresc ideile.

Proverbiala Luminita a inceput sa pilpie la capatul tunelului.

Dar ca sa intelegem cu adevarat semnificatia din spatele umbrelor lasate (si) de aceasta luminita, precum si ca un inceput de raspuns la intrebarea complementara De ce in „Estul postcomunist, …, intelectualii – mai ales cei publici şi de calibru – sunt cu precădere procapitalişti?” sa facem observatia prealabila ca transformarile sociale declarat revolutionare din `89 au fost primele revolutii din istorie care au avut ca motor forte ‘banuite’ a fi de dreapta si ca frina tocmai segmentul de extrema stinga al societatii. Chiar si Hitler, daca il putem numi pe acesta revolutionar, a confiscat puterea pornind de pe o platforma politica declarata a fi de stinga – national socialismul de trista amintire.

Deci intelectualii sunt ‚pastori ai ideilor’ iar ideile sunt cele care aduc schimbarea. Pe cale de consecinta logica (precum luminita feroviara care se apropie de noi pe sine iar noi nu ne putem feri de ea pentru ca suntem in tunel) intelectualii, ca niste pastori profesionisti ce sunt, au menirea de a incerca sa mentina societatea permeabila la schimbare, adica sa o pastreze receptiva la idei, la nou.

Un scurt apel la istorie. Doctrinele politice au fost despartite la inceput, si au ramas inca asa in SUA, intre conservatoare si liberale. Iar cei ce se declarau a fi intelectuali au fost intotdeauna de partea liberalismului, indiferent daca acesta a fost de stinga – pina nu demult – sau de dreapta – acum de curind, de cind cei ce vor sa pastreze cu cerbicie status-quo-ul, si cu alte cuvinte sunt conservatori, se clameaza din toata puterile a fi de stinga.

Bine, bine, liberali. Dar de ce anticapitalisti?

Eh, n-am apucat eu sa citesc cartea lui Mises dar am citit despre el. „Mises extended Austrian marginal utility theory to money, which, noted Mises, is demanded for its usefulness in purchasing other goods rather than for its own sake”

http://www.econlib.org/library/Enc/bios/Mises.html. Cu alte cuvinte Mises e de parere ca oamenii acumuleaza bani doar pentru ca acestia le ofera posibilitatea de a cumpara diverse lucruri si nu pentru bucuria de a-i poseda. Parerea lui. Daca e sa il credem pe Max Weber (Etica Protestanta si Spiritul Capitalismului) situatia e chiar pe dos. Capitalismul ar fi luat cu adevarat avint abia cind oamenii ar fi incetat a mai arunca banii pe prostii – in sensul lui Veblen – si ar fi inceput sa ii stringa tocmai pentru ca numarul banilor agonisiti ar fi masurat ‚trecerea’ de care de care se bucura posesorul averii respective in fata lui Dumnezeu.

Ca de obicei nimic nou sub Soare. Ideea aceasta a fost, de fapt, ideea centrala a puritanismului englez si nu se deosebeste principial de credinta vechilor greci ca norocul la zaruri este dovada faptului ca norocosul se bucura de ocrotirea zeilor…

Deci facem degeaba apel la citate. Unul trage hais, altul cea…Dar mai exista o metoda. In loc sa stabilim daca ploua sau nu urmarind cit mai multe buletine meteorologice la TV si sa facem, eventual, media n-ar fi mai bine sa dam perdeaua la o parte si sa observam ce se petrece la noi in curte?

Pai ce sa se petreaca? O criza economica si sociala care se datoreaza incremenirii in proiect: in Occident goana dupa profit (vazut ca scop in sine si nu cu ca urmare fireasca a indeplinirii cu succes a unei nevoi sociale) a depasit orice inchipuire iar Estul Postcomunist nu poate depasi starea de spirit pacatoasa care imparte populatiile in doua – unii care s-au invatat sa asculte ce li se spune si altii care au convingerea ca le stiu ei pe toate si ca au dreptul de a le impune celorlalti convingerile lor.

Si uite asa intelegem ca ‚stingismul’ intelectualilor din Occident si ‘procapitalismul’ celor din Estul postcomunist sunt doar forme de manifestare a liberalismului inerent oricarui intelectual care se respecta si ca acest liberalism este mai mult decit explicabil si anume este firesc.

PS. Am scris asta cu mai mult de un an in urma. Intre timp am inteles ca adevaratii intelectuali de stanga din Occident nu sunt anticapitalisti ci sunt impotriva autoritarismului economic.
‘Capitalism’ a capatat foarte multe sensuri si este o diferenta enorma intre capitalismul de piata cu adevarat libera – cel care ofera posibilitati de dezvoltare pe termen lung – si corporatismul care poate bloca totul din cauza incercarii celor de sus de a-si conserva privilegiile dincolo de firesc.
S-a scris atita pe tema asta, de la ‘Selectia negativa’ a lui Eminescu pana la ‘Teoria clasei de lux‘ a Veblen si trecand prin mult mai recentele consideratii ale Laurei Tyson incat o data si o data tot ne va veni mintea la cap…

%d bloggers like this: