Archives for posts with tag: Morala in politica

 

 

Image

 

Si mai vorbim despre “globalizare”…”
“And we are still speaking about “globalization”…”

“- What’s your opinion about the food shortages in the rest of the world?
– What does ‘food’ mean?
– What’s that a ‘shortage’?
– What’s that ‘the rest of the world’?
– What’s that an ‘oppinion’?”

“- Ce parere aveti despre lipsa de alimente din restul lumii?
– Ce sunt alea ‘alimente’?
– Ce inseamna ‘restul lumii’?
– Ce este aceea ‘lipsa’?
– Ce este aceea ‘opinie’?”

Pai da, vorbim!
Si pe drept cuvant.
Din pacate ‘globalizare’-a asta inseamna deocamdata ca toti alergam ca disperatii dupa bani. In loc sa actionam firesc, sa reactionam la imprejurarile in care ne aflam, incercam, in disperare, sa folosim aceste imprejurari pentru a ne umfla conturile din banci.
Si dupa aceea ne miram de ce a iesit…

Yes we do!
And rightfully so!
Because, until now at least, ‘globalization’ only meant a planet wide treasure hunt. Instead of acting naturally – reacting to the circumstances in which any of us happens to find himself – we desperately/obsessively try to use those circumstances with the sole goal of inflating our bank accounts…
And then we are flabbergasted by the outcome…

Bine, inteleg ca pentru asta ar trebui sa intelegem odata (?) ca bogatia este doar o unealta, ca telul suprem ar trebui sa fie doar ‘supravietuirea’/capacitatea de a evolua si ca astea doua nu sunt chiar identice  … dar oare de cate argumente in acest sens mai avem nevoie?
OK, I understand we’d need to understand, once and for all (?) that wealth is nothing but a tool, that the sole reasonable goal is survival/ability to adapt and that these two are not exactly similar… but how many more proof do we still need?

Image

 

Sus : William, Ducele de Cambridge (viitorul rege al Angliei) și fratele său, Henry al Țării Galilor
Jos : …
Ambele inundații sunt din 2014

Fratii Windsor n-au functii executive asa ca pot face ce vor, inclusiv ceva folositor.
Ceilalti doi fac parte dintr-un intreg aparat politic astfel incat sunt la intersectia/discretia multor si conflictuale seturi de interese.
Ce ma intriga pe mine este insistenta cu care adversarii lor dau vina exclusiv pe ei, fara sa vorbeasca nici un moment despre faptul ca ei n-ar fi avut pe ce sa se aseze daca nu aducea cineva barcile alea si nici nu s-ar fi vazut la televizor (ca d-aia s-au dus acolo, sa-i vada lumea ca ‘le pasa’) daca televiziunile (atat cele prietene cat si cele dusmane) nu s-ar fi inghesuit si ele in acelasi model de barca…


Poate pentru ca singurul lucru care ii intereseaza pe adversarii lor este sa le ia locul iar pe televiziuni doar sa faca rating? In conditiile astea e normal ca nimeni sa nu vrea sa deschida cu adevarat ochii electoratului ci doar sa-l traga dintr-o parte in alta…

Si atunci cum sa nu te intrebi cum de l-a luat gura pe dinainte pe Basescu: ‘Nici un ministru sau mare mahar din administratia de stat n-ar putea sa-si faca mendrele daca n-ar fi ajutati de o parte din subalternii lor si daca restul nu ar inchide ochii!’?

PS. L-am auzit cu urechile mele la un ‘telejurnal’, cu vreo doi ani in urma.

Image

“Rusia a avertizat, vineri, România, pe tema unor declaraţii “antiruse” ale preşedintelui Traian Băsescu în legătură cu criza din Ucraina, Moscova subliniind că o deteriorare a relaţiilor nu este în folosul niciuneia dintre cele două părţi.”

 

Mai demult am citit o pilda din viata lui Socrate. Ca sa nu ma chinui sa o reproduc din memorie am imprumutat versiunea de aici. Multumesc Gabriel Pascal.

 

” “Socrate, trebuie sa-ti vorbesc despre unul dintre studentii tai.”

“Stai o clipa,” ii replica Socrate. “Inainte sa-mi spui, as vrea sa-mi raspunzi la 3 intrebari. Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?

“Nu” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”

“E-n regula” zise Socrate. “Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?

“Nu, dimpotriva…”

“Deci,” a continuat Socrate, “vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?”

Omul a dat din umeri, putin stanjenit. Socrate a continuat.

“Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba – testul Utilitatii. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?

“Nu, nu chiar…”

“Ei bine,” a conchis Socrate, “daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?”

Omul era invins si s-a rusinat. Si astfel Socrate nu a aflat niciodata ca nevasta-sa il insela cu studentul respectiv.

Nu pot opri vorbele celor care vorbesc despre mine (mai ales cand nu sunt de fata), dar daca nu pot sa-i protejez pe ceilalti de aceste vorbe, imi pot dezvolta un sistem de autoprotectie, de selectare a ce las sa ma influenteze:

1. Este Adevarat?
2. Este Util?
3. Este Bine? “

Eu am sa merg un pic mai departe decat a facut-o Socrate.
Suntem intr-o alianta? Are aceasta alianta un punct de vedere bine conturat si exprimat elocvent? Am participat la intalnirile acestei aliante atunci cand a fost adoptat si exprimat acest punct de vedere?  Este vre-un element de noutate in aceasta luare de pozitie?

Si atunci? Ce rost sa iesim din front? Ca sa devenim ‘tinta’?

Până la 10 ani Georgeta a fost un copil fericit. Amândoi părinții îi erau aproape într-o vreme în care foarte mulți tați erau deja pe frontul rusesc. Locuiau la țară, în Basarabia – părinții ei erau funcționari la primărie, trimiși din Regat după ce sovieticii se retrăseseră în grabă – și o duceau atât de bine încât ai ei își permiseseră să angajeze o fata din vecini să vina să aibă grija de ea și de fratele ei mai mic. Maria, fata din vecini, de 14 ani, era mai mult prietena ei decât servitoare-n casă. Făceau totul împreuna iar de gătit gatea mama Georgetei, Nela, atunci când venea de la serviciu.

La 12 ani Georgeta nu mai avea nimic. Frontul se întorsese, tatăl ei murise de cancer iar ea, fratele ei si cu mama lor erau refugiați într-un sat sărac din Oltenia – Maria rămăsese plângând în Basarabia, Nela nu avusese curaj să o ia in refugiu cu toate ca părinții Mariei s-ar fi despărțit bucuroși de fiica lor știind ce urma să li se întâmple fetelor tinere atunci când va trece din nou frontul prin orășelul aflat la răscruce de drumuri. Mâncau, de milă, din grădina țăranului unde fuseseră încartiruiți și primeau, din când in când, de la stat, câteva kile de faină, de ulei și de zahar precum și o infimă sumă de bani – asta pentru ca Nela era încă angajată în administrația de stat. Dacă n-ar fi fost așa probabil că Gheorghe, tatăl, ar fi rămas neîngropat: preotul din sat ceruse pentru înmormântare doi cozonaci, un kil de coliva, nu știu câte prosoape și o sumă de bani echivalenta cu mai mult de jumătate din leafa Nelei pe o luna așa ca mama ei se dusese, pe jos, până în satul vecin unde era încartiruita o unitate de pompieri și ceruse ajutorul comandantului acesteia pentru a-și putea îngropa bărbatul.

La 15 ani, reîntoarsă în Bucovina natală – partea rămasă în Romania – Georgeta a intrat la liceu. Asta se întâmpla in 1948 si lucrurile încă nu se schimbaseră aproape de loc in micile orașele de provincie așa ca colegele sale nu au avut nici o jena sa facă “mișto” de paltonul, vechi, al mamei ei, cu care se ducea la scoală si care fusese, in mod evident dar neprofesionist, strâmtat  sa i se potrivească.
Toate astea, preotul avar și cruzimea infantilă a colegelor ‘mic-burgheze’, au aruncat-o pe tânăra adolescentă în brațele ‘propagandiștilor de partid’ așa ca la 20 de ani, studenta în București, ajunsese în aparatul CC al UTC și ajuta la organizarea festivalului Tineretului din ’53. În apropierea celor care luau deciziile importante ‘din sistem’ a înțeles cum stau cu adevărat lucrurile și că oricât de frumoase ar fi idealurile promovate de comuniști acestea nu vor putea fi atinse niciodată tocmai din cauza caracterului dictatorial al ‘democrațiilor populare’.

Așa ca a lăsat-o mai moale cu politica – a ajuns foarte repede la nivelul de secretar de organizație de bază dar a refuzat cu obstinație să intre in rândul activiștilor plătiți – și s-a concentrat pe profesie – era un foarte bun inginer ‘de preparare’, cu expertiză in domeniul minereurilor de cupru.

La începutul anilor ’60 au început sa vină și motivele de bucurie. În 1961 m-am născut eu, unicul ei fiu, iar în 1965 eforturile echipei din care făcea parte au fost încununate de un brevet de invenție: reușiseră să găsească o metodă de preparare care făcea posibilă exploatarea unor minereuri cu conținut foarte scăzut de cupru. (Brevetul asta a fost pus în practica și prin ‘țările calde’, Romania primind câteva milioane bune, în „valută forte”, așa se spunea pe atunci, așa că fiecare dintre membrii echipei a fost premiat la un moment dat cu câte 10 mii de lei, suficienți pentru ca părinții mei să-și cumpere mobila din dormitor).

Invenția asta i-a schimbat de fapt viața.
Nu din punct de vedere material, probabil ca ar fi fost in stare sa își cumpere mobila aia și din leafă…
Datorita ei a fost invitată la un congres minier la Londra, de unde a venit cu o valiza de cărți, apoi a fost de doua ori in China și o dată sau de două ori in URSS. Asta într-o perioada în care extrem de puțini români aveau ocazia să iasă din țară și să ia contact cu alte culturi.

Cele două călătorii în China au avut loc la câțiva ani distanță una de cealaltă. Prima prin ’68 și a doua prin ’72 sau cam așa ceva.  Amândouă s-au întâmplat vara.
Pe a doua o țin minte mai bine dintr-o cauza destul de ‘egoistă’. Aveam de făcut un ierbar ca temă de vacanță și maică-mea știa asta când a plecat așa că mi-a adus de-acolo câteva zeci de frunze și de flori presate așa cum știe sa o facă cineva obișnuit cu munca de laborator. Va dați seama ce succes a putut avea  ierbarul ‘meu’…
Mai țin minte că în afară de a-mi relata despre obiceiurile culinare locale a încercat să mă facă sa înțeleg ceva din transformarea politică prin care trecea China, vestita Revoluție Culturala și reluarea relațiilor cu America. Cum  începuse și la noi să se strângă șurubul bineînțeles ca n-a intrat prea mult în amânunte – oricum nici ea nu știa foarte multe – dar un lucru ii era clar. I se confirmase faptul ca autoritarismul și dictatura duc la dezastru indiferent de cât de bune sau rele or fi fost intențiile/ideile dictatorului și asta doar din cauza centralismului din aparatul administrativ.
Abia după ce am mai crescut și putea avea încredere că n-am sa povestesc în stânga și-n dreapta mi-a făcut o relatare mai ampla. Trecuseră deja vreo 10 de ani și cu toate astea trăirile ei erau încă foarte puternice.
Acum, la alți 30 si ceva de ani – si la 15 ani de când Georgeta a murit, cred ca am înțeles cu adevărat ce încerca ea sa-mi spună.

In primul rând că nu ajunge ca o idee sa fie bună, ea mai trebuie sa poată fi aplicata in condițiile date. In al doilea rând ca degeaba mai încerci sa dregi busuiocul, mortul de la groapa nu se mai întoarce; dacă vrei să schimbi ceva atunci trebuie sa schimbi natura lucrurilor, a te margini sa le cosmetizezi înseamnă doar o amânare a crizei.

Maica-mea îmi povestea, repet, la începutul anilor ’80, cat de entuziasmata fusese de începutul Revoluției Culturale – prima vizita – si cat de îngrozita fusese de rezultatele ei – pe care le-a simțit în timpul celei de-a doua vizite.
In timpul primei înțelesese de la gazdele ei – care evident aveau si îndatoriri pe linie de propaganda dar care păreau convinși de ce spuneau – ca ideea de baza a Revoluției Culturale fusese reconectarea dintre conducători si viața reala. Teoria era ca pe măsura ce rangul unui conducător este mai înalt cu atât acesta înțelege din ce in ce mai puțin din ceea ce se întâmpla ‚la baza’ societății, tocmai pentru că informațiile pe care le primește sunt la ‘a doua mana’. Cu alte cuvinte că un conducător este de fapt la cheremul consilierilor săi. Până aici nimic nou, nu?
Ei bine, se pare ca ideea lui Mao era că situația asta ar fi putut fi remediata într-un mod extrem de simplu și anume  printr-un program de readucere a conducătorilor in sânul maselor. Aceștia ar fi urmat să își petreacă o anumita perioadă de timp – două trei săptămâni la fiecare trei luni – la ‘munca de jos’, adică ‘direct in producție’ – cei mai mulți dintre ei in agricultură pentru că pe vremea aia acolo erau cele mai multe locuri de munca. Și asta în provincii cât mai îndepărtate de cele unde erau ei ‘șefi’, tocmai pentru ca sa nu se bucure de vre-un statut special.
Partea ‘proasta’ (sau firească pentru un sistem dictatorial ?!?) a fost ca cei de sub Mao – care era deja bătrân și pierduse în mare măsură controlul – în loc sa pună în aplicare ideea în forma în care ‘emanase’ de la Marele Conducător – și, în afară de asta care satrap local s-ar fi trimis pe sine însuși la munca de jos, unde să vadă pe viu și pe propria piele cum trăiește ‘talpa țării’?!? – au transformat situația într-un prilej de a scăpa de toți cei care nu erau destul de obedienți pentru gusturile lor.

Seamănă cu poveștile despre ‘Ocaua lui Cuza’? Adică despre cum ar trebui sa poarte  ‘Domnul’ înțelept și binevoitor la care încă visează prea mulți dintre români? Poate.

De fapt se pare ca este vorba despre lucrul pe care nu reușim noi sa-l înțelegem.

Cert este ca amândoi, atât Cuza cat si Mao, demonstrează pe deplin – daca mai era nevoie – limitele conducerii centralizate. Autocratul se îndepărtează – tocmai din cauza cunoașterii mediate pe care o are orice conducător asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de imediata sa apropiere – din ce in ce mai tare de realitate și începe sa facă, din această cauză, greșeli din ce in ce mai mari. Iar dacă observăm și faptul că intervențiile conducătorului asupra sistemului condus de el sunt făcute tot indirect, adică tot prin intermediul unor oameni aleși de însuși conducătorul respectiv, lucrurile devin chiar evidente.
Acum am ajuns la o alta idee oarecum contemporana lui Cuza și anume la teoria selecției negative a lui Eminescu. Acesta susținea ca in anumite situații pozițiile de control dintr-o societate pot ajunge sa fie populate cu indivizi total nepotriviți pentru acele posturi și că acest lucru se întâmpla atunci când criteriile după care sunt evaluați membrii societății respective  nu sunt adecvate situației.
Ori exact acesta este fenomenul care se întâmpla in orice dictatură. Indivizii nu mai sunt apreciați in funcție de realizările lor ‘practice’ (verificate de ‘piața liberă) ci mai degrabă în funcție de imaginea pe care reușesc să și-o creeze în ochii superiorilor lor.
Veți spune ca este absolut rațional pentru orice individ să ‚se dea bine’ pe lângă șeful său după cum e la fel de rațional pentru șefi să-și aleagă niște colaboratori cu care sa le facă plăcere sa lucreze dar ce ne facem atunci când ‚colaboratorii’ ajung sa-i spună șefului doar lucrurile pe care acesta vrea sa le audă și asta pentru că ‚șefu-i șef și-n pielea goala’ și se comportă în așa fel încât îi convinge foarte repede de acest lucru pe toți cei din jurul său? Iar pe cei pe care nu-i convinge îi dă afară?
Poate ca acest lucru o fi într-adevăr rațional dar cât de sustenabil o fi el oare?

Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care democrațiile autentice au șanse mai mari de supraviețuire pe termen lung decât autoritarismele de orice fel? Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care piața liberă funcționează mai bine decât orice monopol? Nu cumva din acest motiv  țările sunt cu atât mai stabile cu cat respectă mai strict principiul separației puterilor în stat și au o economie de piața cât mai liberă?

Și dacă au existat oameni care au priceput chestiile astea și le-au pus în practică exact atunci când erau la apogeul puterii lor ce ne împiedica pe noi să facem în continuare același lucru, mai ales că avem la dispoziție exemplul lor?
Aproape oricare dintre conducătorii Angliei din ultimele cinci-șase secole ar fi putut încerca măcar instaurarea unei dictaturi personale și cu toate astea Anglia a ajuns sa fie considerată una dintre cele mai tradiționale democrații din lume. Cei care au croit statul American la sfârșitul secolului XVIII ar fi putut să-i dea orice forma și cu toate astea au ales democrația. Cei care au elaborat prima legislație anti-monopol din epoca moderna au fost republicanii americani de la sfârșitul secolului XIX, exact aceiași „robber barons” de la care te-ai fi așteptat să fie niște monopoliști feroci și care in realitate și-au cheltuit mare parte din averi înființând și înzestrând faimoasele universități americane, instituții culturale și organizații non-profit care exista și astăzi.

Ce au înțeles oamenii aia și de ce nu suntem în stare să înțelegem și noi același lucru astăzi?

Politica a fost o arta si ar trebui sa revina la acea stare.
Din pacate materialitatea vietii cotidiene a pervertit atat conceptul de arta cat si pe cel de politica.
Arta a inceput sa fie inteleasa ca o activitate umana generatoare de frumos iar politica ca pe o actiunea de a reusi intr-un fel sau altul sa ajungi in capul bucatelor pentru a le imparti dupa bunul tau plac.
Daca ne uitam cu mai multa atentie observam totusi ca adevaratii artisti sunt cei care reusesc sa aduca in spatiul public idei sau interpretari noi, care reusesc sa depaseasca obisnuitul pentru a gasi ceva diferit de ceea ce stiam pana atunci. Cu alte cuvinte arta consta in a a gasi o metoda acceptabila pentru a sparge limite considerate pana atunci a fi inexpugnabile.
Tot asa adevarata politica este arta de a pastra impreuna pe membrii unei comunitati, a asigura unui polis cadrul social in care acesta sa poata supravietui. De fapt treaba politicianului consta in a face in asa fel incat sa-i convinga pe locuitorii unui polis sau pe cetatenii unei tari ca le este mai bine daca se ajuta unul pe celalalt decat daca se lupta unul cu celalalt.
O alta formulare ar fi ca misiunea politicianului este sa puna la dispozitia locuitorilor unui polis/cetatenilor unei tari un spatiu social in care acestora sa le fie mai bine atunci cand colaboreaza decat atunci cand incearca sa se insele intre ei.
Iar latura artistica a politicii consta tocmai in faptul ca politicianul de adevarat succes este acela care lasa spatiul respectiv sa se organizeze singur, politicianul intervenind doar pentru a extrage/neutraliza pe cei care rup urzeala firii firii si abtinandu-se de fiecare data cand este tentat de a spune cuiva ce sa faca.

Sau cel putin asa interpretez eu citatul acesta din Lao-tzu :

“As restrictions and prohibitions are multiplied in the Empire, the people grow poorer and poorer. When the people are subjected to overmuch government, the land is thrown into confusion. When the people are skilled in many cunning arts, strange are the objects of luxury that appear.

The greater the number of laws and enactments, the more thieves and robbers there will be. Therefore the Sage says: “So long as I do nothing, the people will work out their own reformation. So long as I love calm, the people will right themselves. If only I keep from meddling, the people will grow rich. If only I am free from desire, the people will come naturally back to simplicity.”

If the government is sluggish and tolerant, the people will be honest and free from guile. If the government is prying and meddling, there will be constant infraction of the law. Is the government corrupt? Then uprightness becomes rare, and goodness becomes strange. Verily, mankind have been under delusion for many a day!”

Daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva sa te puna la locul tau.

Zilele astea am gasit in biblioteca “Ultimele 6 minute” de Alistair Maclean, aparuta in 1976 in colectia Enigma. Tineam minte ca am citit-o, aveam cam 15 ani pe vremea aia,
Intriga e relativ simpla, o gasca de infractori internationali doboara un avion incarcat cu aur si pietre pretioase deasupra Golfului Mexic si apoi incearca sa recupereze prada. Socotelile lor sunt incurcate de fratele pilotului care isi pierduse intreaga familie atunci cand avionul s-a prabusit.

Numai ca sub aparenta simplitate se ascunde o realitate pe care putini dintre noi o realizam, cu toate ca avem nenumarate ocazii de a intelege cum stau lucrurile. De cand suntem mici bunicii nostri ne povestesc basme cu Fat –Frumos care reuseste ‘cu regularitate’ sa-l infranga pe balaur pentru ca acesta este ‘rau’, si de aceea singur, in timp ce Fat – Frumos se intovaraseste intotdeauna cu victimele balaurului. Dupa aceea crestem mari, ajungem la scoala si invatam despre reguli, legi si ce este aceea morala.
Pricepem ceva? De obicei nu, ne dam seama ca am facut ceva rau abia cand cei din jurul nostru reactioneaza la faptele noastre si ne pedepsesc atunci cand ii deranjam. Din momentul acela alegem calea minimei rezistente adica adoptam un comportament de evitare a pedepselor in loc sa incercam sa intelegem care e treaba cu adevarat si sa actionam in cunostinta de cauza.

Daca am fi mai atenti in frageda noastra copilarie ne-am da seama ca Fat-Frumos isi construieste victoria tocmai avand grija sa se alieze cu cei din jurul sau. El nu evita nimic, cu atat mai putin confruntarile, dar are intotdeauna grija sa fie de partea fireasca a baricadei. Am evitat in mod intentionat sa spun ‘partea buna a baricadei’ pentru ca ce este bun pentru unul poate fi rau pentru altul in timp ce ‘firescul’, ‘naturalul’ sunt mult mai usor de recunoscut.

Am recitit cartea cu placere. Singurul lucru pe care mi-l mai aminteam era ca se termina cu bine asa ca a fost ca si cum as fi citit-o pentru prima oara. Aproape toate cartile politiste se termina cu bine , nu?
La sfarsit – povestea are happy-end doar in sensul ca personajele negative isi primesc pedeapsa, ‘eroul’ in schimb ramane fara insasi ratiunea de a trai si se afla in fata unui nou inceput dar cărând dupa el toate cicatricile si vanataile vietei de pana atunci – am recunoscut sentimentul pe care l-am trait cu 40 de ani in urma.

Uluirea ca  exista atat de multi indivizi pe lumea asta care nu pot intelege, nici in ruptul capului, ca ‘daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva care sa te puna la locul tau’, precum si mirarea ca oamenii obisnuiti rabda foarte mult ca degetele sa le fie strivite inainte de a face ceva cu adevarat semnificativ pe chestia asta.

“România are cea mai ridicată rată cumulată a contribuţiilor sociale plătite de angajatori şi angajaţi din regiune, de 55% din salariu, ceea ce poate favoriza munca la negru, cu efect negativ asupra veniturilor colectate, potrivit unui raport al Băncii Mondiale (BM).”

Stirea zilei din domeniul economic in Romania este ca platim cele mai mari contributii sociale din aceasta parte a Europei si ca rata mare a taxelor are un efect negativ asupra veniturilor colectate.
Aha, a descoperit si Banca Mondiala ca pe lumea asta exista apa calda. Mai are un pic si observa ca unii practica mersul pe jos…

Dar hai sa vedem partea plina a paharului. Daca ii incurajam poate inteleg si ce se intampla in jumatatea cealalta … care e adevarata problema a taxelor mari.

Cu cat acestea sunt mai mari SI consensul social cu privire la plata lor este mai slab cu atat existenta acestor taxe distorsioneaza extrem de grav intreaga viata sociala a unei tari.
Da, ati citit bine. Intreaga viata sociala este afectata, nu doar cea economica. Totul. Economia, politica, viata de zi cu zi a fiecaruia dintre cei care traiesc in acea societate.

E adevarat ca exista tari in care taxele sunt mari si unde oamenii sunt in general multumiti. Scandinavia, Germania, chiar si Franta pana nu de mult…
Chestia e ca in tarile alea cetateanul contribuie foarte mult la ‘bugetul tarii’ numai ca acolo primeste inapoi sub forma de servicii sociale aproape tot ce a platit ca taxe. Drumurile sunt ca in palma, politia functioneaza, invatamantul si sanatatea ofera servicii de calitate iar politicienii nu (prea) fura si in orice caz atunci cand sunt prinsi o incurca rau de tot. In conditiile astea cei mai multi dintre contribuabili isi platesc taxele relativ de buna voie iar cei care incearca sa insele sunt prinsi destul de repede. Aproape nimeni nu este avantajat in mod nejustificat.

In tarile in care serviciile sociale nu sunt de calitate dar unde taxele sunt mari – la noi de pilda – apare un cerc vicios. Contribuabilul de rand, care nu se simte aparat/ajutat de stat, are un dispret suveran fata de ideea de a plati ceva catre stat: ‘de ce, sa se ingrase aia?’. In conditiile astea fentarea fiscului devine un sport national si nimeni nu mai sesizeaza adevaratul pericol: cei care reusesc sa nu plateasca taxele si sa nu fie prinsi au un mare avantaj competitiv fata de ceilalti. Daca TVA-ul este de 24% si reusesti sa nu-l platesti atunci tu poti sa mergi cu o marja negativa de 14% si la sfarsitul anului sa ramai totusi cu un profit de 10% din cifra de afaceri…(bine, calculul nu este foarte exact dar ati priceput ce vreau sa spun) Nu e rau de loc, nu?
Si daca tot nu platesc TVA-ul ce rost mai are sa angajez muncitorii ‘cu carte de munca’? Ar insemna ca sunt tampit, nu? Daca n-am TVA de platit inseamna ca n-am produs nimic si atunci de ce as avea nevoie de muncitori?

In conditiile astea cum sa concureze cu mine cei care isi platesc toate taxele? Poate doar daca or fi de doua-trei ori mai eficienti decat mine… precum si un pic naivi… Iar eu o sa ma descurc daca vin niste controale… ca am de unde…iar angajatii de la stat au niste salarii de mizerie…  de unde bani la buget pentru lefuri daca nu-si plateste nimeni taxele?

Aveti impresia ca asta mai este economie de piata libera?

Ce nu inteleg eu e cat mai dureaza pana intelegem ca in conditiile astea absolut toti avem numai de pierdut. Inclusiv cei care, doar aparent, profita acum si isi umplu buzunarele de bani. Copii lor tot in scolile astea proaste invata, isi rup masinile in aceleasi gropi ca si ‘fraierii’ iar daca au nevoie de o operatie ceva trebuie sa se duca tocmai pana la Viena…

Ora 3:15 noaptea, in Bucuresti.
La ambasada Federatiei Ruse in Romania suna telefonul.
Ofiterul de serviciu se trezeste cu greu si raspunde:
– Alo, ambasada Rusiei, ofiter Karpov la telefon!
– Buna dimineata, domnule Karpov, puteti sa-mi spuneti cat este ceasul, va rog?, se aude vocea de la capatul celalalt al firului.
Karpov se uita la ceas si raspunde:
– Este ora 3 si 20 noaptea!
– Multumesc, spune interlocutorul si inchide.
“Ah, cati nebuni au voie sa dea telefon…” gandeste ofiterul Karpov si se culca la loc.
Dupa vreo 10 minute suna din nou telefonul.
 Karpov se trezeste din nou si, iritat, raspunde:
– Alo, ambasada Rusiei, ofiter Karpov la telefon!
– Buna dimineata, tot eu sunt, replica interlocutorul. Puteti sa-mi spuneti din nou cat este ceasul?
Karpov se uita din nou la ceas:
– Este ora 3 si jumatate dimineata…
– Bine, multumesc, spune celalalt si inchide.
“Ah, ce noapte infernala”, gandeste Karpov si se duce din nou in pat.
Dupa inca un sfert de ora, telefonul suna din nou, insistent.
De data asta, Karpov sare din pat, ridica nervos receptorul si urla:
– Alo, Ambasada Rusiei, Karpov la telefon!
– Buna dimineata, domnule Karpov, tot eu sunt! Mai spuneti-mi o data cat este ceasul!
– Este ora… Da’, stimate domn, lasa-ma odata in pace! Aici e am-ba-sa-da  Ru-si-ei!!! Suna, domnule, la robot!
– Da’ ce, robotul mi-a luat mie pendula in 1944?
 PS Multumesc din inima ‘creatorului anonim de bancuri’ care l-a facut precum si internetului care a l-a transportat pana in mailul meu.

“Este sigur ca se va pierde asamblarea de la Pitesti, la uzinele Dacia, pentru ca deja la Tanger sunt capacitati de preluare existente. S-a trecut la faza a doua de extindere a capacitatii uzinei Dacia din Maroc. Acolo pui masina direct in vapor, este portul la cativa kilometri de fabrica, nu ca in Romania, unde Guvernul poate gandi sa dea prioritatea la Bucuresti-Alexandria decat la Pitesti-Sibiu”, a mai spus Traian Basescu.”

Ca sa fie treaba oabla de la inceput parerea mea despre Basescu este ca: “Să pleci de la Cotroceni cu apăsarea unei afaceri de pe urma căreia ai putea fi anchetat că ţi-ai folosit funcţia, ca să devii agricultor, şi să te rogi la Dumnezeul procurorilor numiţi de tine să nu uite cui îşi datorează postul, asta e mai rău decît rezultatul referendumului după care ar fi trebuit să-ţi dai demisia. Te bagă la categoria politicienilor hulpavi care-şi închipuie că legile îi încurcă, fiindcă nu prevăd excepţii pentru ei şi te trimit, în cartea de istorie, în rîndul găinarilor care au avut o şansă, dar nu şi-au putut depăşi condiţia.” Sincer sa fiu n-as avea incredere in ‘presedintele nostru’ nici macar sa il intreb cat este ceasul.

Dar daca se intampla sa fie sub ceasul de la Universitate si sa strige in gura mare ca ora este exact atata cat arata ceasul ala n-am alta varianta decat sa il cred. Ca am tot dreptul sa ma intreb dupa aceea ‘dar ce interes are sa spuna asta tocmai acum’… asta e firesc. Dupa cum tot firesc este ca Basescu sa arate cu degetul orice greseala facuta de adversarii sai politici, mai ales atunci cand aceasta e flagranta.

Pe lumea asta increderea de care ne bucuram fiecare dintre noi este extrem de importanta. Se castiga greu si se pierde extrem de usor. Numai ca pentru doua categorii dintre noi increderea este mult mai importanta decat pentru restul. Daca un bucatar arde o oala de mancare se poate reabilita foarte repede. Face doua fripturi bune si gata. Un medic sau un avocat la fel. Chiar si inginerii sau constructorii care o dau in bara isi pot recapata macar o parte din renumele pierdut in urma unei greseli. Dar daca un politician sau un ziarist isi pierde increderea publicului sau…
Aici apare totusi si o problema de perceptie. In cazul ‘meseriasilor’ greselile sunt de natura practica. Sar in ochi, sunt usor de depistat si poate tocmai de aceea exista si posibilitatea de a fi remediate, de la inceput sau chiar si mai tarziu. In cazul ziaristilor si a politicienilor greselile devin aparente abia prin efectele lor, adica abia atunci cand greseala s-a ‘consumat’. Cei care asista la ‘comiterea’ lor sunt in general ‘orbiti ideologic’, Toate actiunile politicienilor si spusele ziaristilor par la inceput corecte votantilor si cititorilor care apartin aceluiasi curent de opinie cu cel ce savarseste greseala. ‘Bine i-a facut ca si el cand a fost pe val tot asa facea!’ Abia dupa ce efectele greselii se fac simtite incepe si publicul sa isi dea seama de ce s-a intamplat…

Sa revenim la Basescu. A spus-o. Si?

Pentru Ponta aceste afirmatii “reprezinta o “inconstienta sinistra, o tampenie” ” si a adaugat “ca a fost asigurat chiar de seful grupului Renault de continuarea investitiei”.

Ce avem aici?

Aparent doi politicieni aflati in tabere opuse care se incontreaza.
Nici nu mai contreaza motivul. Cel mai experimentat, mai ‘curvit’ in ale politicii si cel care a dovedit pana acum ca nu are nici un scrupul il provoaca pe cel mai tanar iar acesta “isi da drumul la gura”. (Unii ar putea spune chiar ca Ponta e indreptatit sa faca acest lucru avand in vedere cate a spus si Basescu despre el, nu am rabdare acum sa caut).

In realitate avem doua probleme majore.
1. Lupta politica nu se duce pe argumente de natura faptica ci pe ‘lovituri de imagine’. Basescu nu a spus ca Renault se retrage cu totul ci ‘doar’ ca pierdem “asamblarea de la Pitesti” – adica exact ce ii intereseaza pe oamenii ‘de rand’ care muncesc acolo – iar Ponta nu a promis ca acest lucru nu se va intampla ci doar ca ‘investitiile Renault vor continua in Romania’. Aha!
2. ‘Cainele de paza al democratiei’ face audienta bagand paie pe foc, fiecare trust de presa incercand sa traga spuza de partea sa, in loc sa ne ‘traduca’ ce spun unii si altii. Ca d-aia invita tot felul de analisti, nu?

Nu stiu de ce am asa o senzatie de ‘sfarsit de oranduire sociala’… tot mai multi oameni sunt extrem de scarbiti de clasa politica si de ‘spectacolul media’… oare cand isi vor da seama politicienii si ziaristii nostri ca asa nu se mai poate?
Nu spune nimeni ca actorii politici ar trebui sa se aibe ca fratii dar chiar sa se faca tampiti unii pe altii? Nu spune nimeni ca ziaristii ar trebui sa fie profesori de bune maniere dar parca ar putea sa le bata putin obrazul atunci cand sar calul…

Sau poate ca tocmai noi suntem de vina? Pana la urma chiar noi ii alegem pe politicieni – si ii alegem dintre noi, nu i-am importat de nicaieri – si tot noi ne uitam la emisiunile in care toti acesti politicieni se porcaiesc unii pe altii.

Alegerile pe care le facem fiecare dintre noi sunt extrem de importante.

Trei oameni au plecat de acasa din proprie initiativa si au facut mult mai mult decat cateva sute care se asteptau unii pe ceilalti.

“Cu trei ca ei faci breakingnews.
Cu trei sute ca ei n-am fi chiar fiii ploii.
Cu trei mii ca ei ar pâlpâi o speranţă.
Cu trei milioane ca ei am fi ce ne place să credem că suntem.”

Lelia Munteanu, Gandul

Cine ne opreste sa facem si noi ca ei?
Sa identificam problemele din jurul nostru si sa le rezolvam fara sa ne impinga cineva de la spate?
Tocmai pentru ca este vorba de chiar viata noastra, nu?

Orice incepator in ale managementului stie ca echipele sudate, ale caror membrii se cunosc si se respecta intre ei, fac fata mult mai bine provocarilor. Chiar si celor care apar pe neastaptate sau, mai degraba, in mod deosebit celor care apar pe neasteptate.
Cei trei, Gheorghe Trif, Gheorghe Giurgiu şi Argentin Toader, sunt membrii unei comunitati sudate, buni cunoscatori ai mediului in care isi desfasoara activitatea si animati de spiritul de autonomie specific celor invatati sa isi poarte singuri de grija; lor si comunitatii din care fac parte.
Faptul ca structurile care ar fi trebuit sa-i gaseasca rapid pe accidentati  nu au reusit acest lucru este un semnal ca cei care le populeaza nu constituie echipe cu adevarat functionale.
Sa fie aceasta oare o consecinta a faptului ca foarte multi dintre acestia au ajuns acolo ca urmare a unor ‘numiri politice’?

Acelasi manager incepator stie la fel de bine cat este de important ca informatia sa curga firesc intre cei implicati intr-o actiune comuna. Se pare ca nu a fost cazul.
Partea mult mai proasta este ca informatia nu circula firesc in interiorul intregii societati romanesti. ‘Clasa politica’ afla tarziu realitatile din teren iar populatia aproape niciodata tot ce se intampla. Cititi raportul asta al ActiveWatch si va lamuriti.
Poate credeti ca presa scrisa este de mai mult ajutor.
“Cei care au murit de frig în Munţii Apuseni sunt victime ale unui sistem politizat în care cei care ştiu să-şi facă bine meseria sunt daţi la o parte, pentru a le face loc celor care au rude sau prieteni în partidele aflate la putere. Nimic nu se cumpăra la voia întâmplării în instituţiile de stat din România, fiindcă toate contractele trebuie să aducă venituri şi la partid.”

Sabina Fati, Romania Libera

O radiografie cat se poate de exacta. Din pacate autoarea nu merge suficient de departe cu analiza sa. Citind restul articolului un cititor neavizat ramane cu impresia ca singurul lucru care ne mai ramane de facut este sa scapam cumva de ‘Ponta’ si gata, intram in Schengen, laptele si mierea incep sa curga pe strazi iar cainii cu covrigi in coada incep sa roiasca din nou printre noi.
Trebuie sa intelegem odata ca situatia cu care ne confruntam acum, cea descrisa atat de bine de Sabina Fati, se datoreaza faptului ca intreaga clasa politica s-a indepartat de restul societatii. Nu este ‘opera’ unui singur partid/coalitie si nu poate fi rezolvata doar prin simpla indepartare a cuiva/catorva de la putere si inlocuirea lui/lor cu altii ‘mai cinstiti’.
Atata timp cat “Preşedintele exercită funcţia de mediere…… între stat şi societate.”, adica cu alte cuvinte atita timp cat statul va fi vazut/inteles/conceput ca fiind separat de restul societatii si nu ca parte integranta din ea nu se va putea vorbi despre o colaborare fireasca intre toti membrii societatii.
Cei care fac parte din clasa politica sau din administratie se vor crede deasupra tuturor celorlalti iar oamenii ‘de rand’ ii vor percepe pe primii ca pe un fel de asupritori. Iar chestia asta are niste implicatii cat se poate de practice si de directe.
Taxele nu sunt intelese ca niste cotizatii la un fond comun ci ca niste biruri colectate de un stapan venetic. In conditiile astea platitorii incearca sa ii fenteze cat mai tare pe colectori iar cei care gestioneaza banii se comporta in modul descris de Sabina Fati.

Si uite asa revenim la importanta alegerilor individuale. Simpatiile politice sunt una, inregimentarea politica pana acolo unde discernamantul individual e pus in paranteze este cu totul si cu totul altceva. Mecanismele democratice nu vor fi cu adevarat deblocate pana cand nu ne vom asuma cu totii libertatea individuala. In primul rand pe cea de gandire.

Doar astfel vom putea intelege pe deplin discursul tinut de Traian Basescu la intalnirea cu delegatia AMCHAM in 2011:
“Şeful statului a continuat exemplele cu firmele de contrucţii care cer ministerelor facturi cu 50% mai mari decât în mod normal, cu complicitatea consultanţilor. „Sectorul privat să iasă din ipocrizie. Statul are un partener, nu poate fi corupt singur. Cel mai comod pentru sectorul privat este să critice statul, dar este esenţială asumarea de către ambele părţi”, a completat Băsescu.

Ar fi cazul sa ne lamurim o data ca daca o mai tinem mult asa ne vom taia de tot creanga de sub picioare si asta nu e bine de loc.
Vrancea atat asteapta.