Archives for posts with tag: Democracy

Image

Or none of the above…
I share my thoughts simply to encourage other people to think differently than anybody else!

Image

Furthermore, the bill clearly prevents an outside agency, such as the Kansas Bureau of Investigations, from opening an investigation into an allegation that the WPD has already ruled upon.”

I don’t know exactly how penal law works in Kansas but in general there are provisions against people who make malicious complaints which are made with the intent to harass, knowing exactly that those complaints are not really justified. Anyway such provisions should cover everybody, not just the policemen, and extending them to include all false complaints, even those made in good faith, is preposterous.
But even more dangerous is the fact that this law would transform WPD into a self governing agency shielded from outside scrutiny.
If that quote accurately describes the bill and the bill is passed into law then that’s it, the WPD agents will basically be able to do whatever they see fit without having to answer to anybody about their actions….

Istoria se repeta, chiar daca actorii isi mai schimba rolurile intre ei… si asta se intampla pana cand intreaga ‘sala’: distributie, spectatori si ‘tehnicieni’, inteleg cu adevarat ce s-a intamplat acolo.
Cu doua sute si ceva de ani in urma s-a rasculat un popor care se simtea oprimat de regele sau si care nu se putea exprima la adevarata sa valoare pentru ca era incorsetat intr-un set rigid de reguli. Pentru ca cei care conduceau statele din jurul acelui popor au incercat sa profite de situatia creata acel popor s-a asezat disciplinat in spatele celui mai competent conducator pe care l-a gasit, Napoleon Bonaparte, si a inceput ‘sa-si faca dreptate’.
Undeva pe parcurs lucrurile au degenerat fara ca nimeni sa isi dea seama, din ‘razboi de eliberare’ toata operatiunea s-a transformat intr-o enorma manifestare de vointa, cea a lui Napoleon I.
Pentru era un excelent tactician acesta a reusit, cel putin la inceput, sa profite de disensiunile celor pe care ii avea in fata si sa-i invinga unul cate unul. Totusi, pe masura ce Napoleon deranja pe din ce in ce mai multi, acestia au inteles la un moment dat ca ‘unirea face puterea’ si au pus disensiunile la o parte. Abia incepand cu acel moment coalitia anti-Napoleon a putut folosi la adevarata sa valoare ajutorul oferit de o putere oarecum exterioara Europei din acel moment si anume Anglia.
Restul poate fi citit in cartile de istorie.
Nu cred ca este nevoie sa transpun distributia si in cheie contemporana mai ales ca este a treia oara cand se joaca piesa asta.
Data trecuta in rolul lui Napoleon a fost Hitler.

Până la 10 ani Georgeta a fost un copil fericit. Amândoi părinții îi erau aproape într-o vreme în care foarte mulți tați erau deja pe frontul rusesc. Locuiau la țară, în Basarabia – părinții ei erau funcționari la primărie, trimiși din Regat după ce sovieticii se retrăseseră în grabă – și o duceau atât de bine încât ai ei își permiseseră să angajeze o fata din vecini să vina să aibă grija de ea și de fratele ei mai mic. Maria, fata din vecini, de 14 ani, era mai mult prietena ei decât servitoare-n casă. Făceau totul împreuna iar de gătit gatea mama Georgetei, Nela, atunci când venea de la serviciu.

La 12 ani Georgeta nu mai avea nimic. Frontul se întorsese, tatăl ei murise de cancer iar ea, fratele ei si cu mama lor erau refugiați într-un sat sărac din Oltenia – Maria rămăsese plângând în Basarabia, Nela nu avusese curaj să o ia in refugiu cu toate ca părinții Mariei s-ar fi despărțit bucuroși de fiica lor știind ce urma să li se întâmple fetelor tinere atunci când va trece din nou frontul prin orășelul aflat la răscruce de drumuri. Mâncau, de milă, din grădina țăranului unde fuseseră încartiruiți și primeau, din când in când, de la stat, câteva kile de faină, de ulei și de zahar precum și o infimă sumă de bani – asta pentru ca Nela era încă angajată în administrația de stat. Dacă n-ar fi fost așa probabil că Gheorghe, tatăl, ar fi rămas neîngropat: preotul din sat ceruse pentru înmormântare doi cozonaci, un kil de coliva, nu știu câte prosoape și o sumă de bani echivalenta cu mai mult de jumătate din leafa Nelei pe o luna așa ca mama ei se dusese, pe jos, până în satul vecin unde era încartiruita o unitate de pompieri și ceruse ajutorul comandantului acesteia pentru a-și putea îngropa bărbatul.

La 15 ani, reîntoarsă în Bucovina natală – partea rămasă în Romania – Georgeta a intrat la liceu. Asta se întâmpla in 1948 si lucrurile încă nu se schimbaseră aproape de loc in micile orașele de provincie așa ca colegele sale nu au avut nici o jena sa facă “mișto” de paltonul, vechi, al mamei ei, cu care se ducea la scoală si care fusese, in mod evident dar neprofesionist, strâmtat  sa i se potrivească.
Toate astea, preotul avar și cruzimea infantilă a colegelor ‘mic-burgheze’, au aruncat-o pe tânăra adolescentă în brațele ‘propagandiștilor de partid’ așa ca la 20 de ani, studenta în București, ajunsese în aparatul CC al UTC și ajuta la organizarea festivalului Tineretului din ’53. În apropierea celor care luau deciziile importante ‘din sistem’ a înțeles cum stau cu adevărat lucrurile și că oricât de frumoase ar fi idealurile promovate de comuniști acestea nu vor putea fi atinse niciodată tocmai din cauza caracterului dictatorial al ‘democrațiilor populare’.

Așa ca a lăsat-o mai moale cu politica – a ajuns foarte repede la nivelul de secretar de organizație de bază dar a refuzat cu obstinație să intre in rândul activiștilor plătiți – și s-a concentrat pe profesie – era un foarte bun inginer ‘de preparare’, cu expertiză in domeniul minereurilor de cupru.

La începutul anilor ’60 au început sa vină și motivele de bucurie. În 1961 m-am născut eu, unicul ei fiu, iar în 1965 eforturile echipei din care făcea parte au fost încununate de un brevet de invenție: reușiseră să găsească o metodă de preparare care făcea posibilă exploatarea unor minereuri cu conținut foarte scăzut de cupru. (Brevetul asta a fost pus în practica și prin ‘țările calde’, Romania primind câteva milioane bune, în „valută forte”, așa se spunea pe atunci, așa că fiecare dintre membrii echipei a fost premiat la un moment dat cu câte 10 mii de lei, suficienți pentru ca părinții mei să-și cumpere mobila din dormitor).

Invenția asta i-a schimbat de fapt viața.
Nu din punct de vedere material, probabil ca ar fi fost in stare sa își cumpere mobila aia și din leafă…
Datorita ei a fost invitată la un congres minier la Londra, de unde a venit cu o valiza de cărți, apoi a fost de doua ori in China și o dată sau de două ori in URSS. Asta într-o perioada în care extrem de puțini români aveau ocazia să iasă din țară și să ia contact cu alte culturi.

Cele două călătorii în China au avut loc la câțiva ani distanță una de cealaltă. Prima prin ’68 și a doua prin ’72 sau cam așa ceva.  Amândouă s-au întâmplat vara.
Pe a doua o țin minte mai bine dintr-o cauza destul de ‘egoistă’. Aveam de făcut un ierbar ca temă de vacanță și maică-mea știa asta când a plecat așa că mi-a adus de-acolo câteva zeci de frunze și de flori presate așa cum știe sa o facă cineva obișnuit cu munca de laborator. Va dați seama ce succes a putut avea  ierbarul ‘meu’…
Mai țin minte că în afară de a-mi relata despre obiceiurile culinare locale a încercat să mă facă sa înțeleg ceva din transformarea politică prin care trecea China, vestita Revoluție Culturala și reluarea relațiilor cu America. Cum  începuse și la noi să se strângă șurubul bineînțeles ca n-a intrat prea mult în amânunte – oricum nici ea nu știa foarte multe – dar un lucru ii era clar. I se confirmase faptul ca autoritarismul și dictatura duc la dezastru indiferent de cât de bune sau rele or fi fost intențiile/ideile dictatorului și asta doar din cauza centralismului din aparatul administrativ.
Abia după ce am mai crescut și putea avea încredere că n-am sa povestesc în stânga și-n dreapta mi-a făcut o relatare mai ampla. Trecuseră deja vreo 10 de ani și cu toate astea trăirile ei erau încă foarte puternice.
Acum, la alți 30 si ceva de ani – si la 15 ani de când Georgeta a murit, cred ca am înțeles cu adevărat ce încerca ea sa-mi spună.

In primul rând că nu ajunge ca o idee sa fie bună, ea mai trebuie sa poată fi aplicata in condițiile date. In al doilea rând ca degeaba mai încerci sa dregi busuiocul, mortul de la groapa nu se mai întoarce; dacă vrei să schimbi ceva atunci trebuie sa schimbi natura lucrurilor, a te margini sa le cosmetizezi înseamnă doar o amânare a crizei.

Maica-mea îmi povestea, repet, la începutul anilor ’80, cat de entuziasmata fusese de începutul Revoluției Culturale – prima vizita – si cat de îngrozita fusese de rezultatele ei – pe care le-a simțit în timpul celei de-a doua vizite.
In timpul primei înțelesese de la gazdele ei – care evident aveau si îndatoriri pe linie de propaganda dar care păreau convinși de ce spuneau – ca ideea de baza a Revoluției Culturale fusese reconectarea dintre conducători si viața reala. Teoria era ca pe măsura ce rangul unui conducător este mai înalt cu atât acesta înțelege din ce in ce mai puțin din ceea ce se întâmpla ‚la baza’ societății, tocmai pentru că informațiile pe care le primește sunt la ‘a doua mana’. Cu alte cuvinte că un conducător este de fapt la cheremul consilierilor săi. Până aici nimic nou, nu?
Ei bine, se pare ca ideea lui Mao era că situația asta ar fi putut fi remediata într-un mod extrem de simplu și anume  printr-un program de readucere a conducătorilor in sânul maselor. Aceștia ar fi urmat să își petreacă o anumita perioadă de timp – două trei săptămâni la fiecare trei luni – la ‘munca de jos’, adică ‘direct in producție’ – cei mai mulți dintre ei in agricultură pentru că pe vremea aia acolo erau cele mai multe locuri de munca. Și asta în provincii cât mai îndepărtate de cele unde erau ei ‘șefi’, tocmai pentru ca sa nu se bucure de vre-un statut special.
Partea ‘proasta’ (sau firească pentru un sistem dictatorial ?!?) a fost ca cei de sub Mao – care era deja bătrân și pierduse în mare măsură controlul – în loc sa pună în aplicare ideea în forma în care ‘emanase’ de la Marele Conducător – și, în afară de asta care satrap local s-ar fi trimis pe sine însuși la munca de jos, unde să vadă pe viu și pe propria piele cum trăiește ‘talpa țării’?!? – au transformat situația într-un prilej de a scăpa de toți cei care nu erau destul de obedienți pentru gusturile lor.

Seamănă cu poveștile despre ‘Ocaua lui Cuza’? Adică despre cum ar trebui sa poarte  ‘Domnul’ înțelept și binevoitor la care încă visează prea mulți dintre români? Poate.

De fapt se pare ca este vorba despre lucrul pe care nu reușim noi sa-l înțelegem.

Cert este ca amândoi, atât Cuza cat si Mao, demonstrează pe deplin – daca mai era nevoie – limitele conducerii centralizate. Autocratul se îndepărtează – tocmai din cauza cunoașterii mediate pe care o are orice conducător asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de imediata sa apropiere – din ce in ce mai tare de realitate și începe sa facă, din această cauză, greșeli din ce in ce mai mari. Iar dacă observăm și faptul că intervențiile conducătorului asupra sistemului condus de el sunt făcute tot indirect, adică tot prin intermediul unor oameni aleși de însuși conducătorul respectiv, lucrurile devin chiar evidente.
Acum am ajuns la o alta idee oarecum contemporana lui Cuza și anume la teoria selecției negative a lui Eminescu. Acesta susținea ca in anumite situații pozițiile de control dintr-o societate pot ajunge sa fie populate cu indivizi total nepotriviți pentru acele posturi și că acest lucru se întâmpla atunci când criteriile după care sunt evaluați membrii societății respective  nu sunt adecvate situației.
Ori exact acesta este fenomenul care se întâmpla in orice dictatură. Indivizii nu mai sunt apreciați in funcție de realizările lor ‘practice’ (verificate de ‘piața liberă) ci mai degrabă în funcție de imaginea pe care reușesc să și-o creeze în ochii superiorilor lor.
Veți spune ca este absolut rațional pentru orice individ să ‚se dea bine’ pe lângă șeful său după cum e la fel de rațional pentru șefi să-și aleagă niște colaboratori cu care sa le facă plăcere sa lucreze dar ce ne facem atunci când ‚colaboratorii’ ajung sa-i spună șefului doar lucrurile pe care acesta vrea sa le audă și asta pentru că ‚șefu-i șef și-n pielea goala’ și se comportă în așa fel încât îi convinge foarte repede de acest lucru pe toți cei din jurul său? Iar pe cei pe care nu-i convinge îi dă afară?
Poate ca acest lucru o fi într-adevăr rațional dar cât de sustenabil o fi el oare?

Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care democrațiile autentice au șanse mai mari de supraviețuire pe termen lung decât autoritarismele de orice fel? Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care piața liberă funcționează mai bine decât orice monopol? Nu cumva din acest motiv  țările sunt cu atât mai stabile cu cat respectă mai strict principiul separației puterilor în stat și au o economie de piața cât mai liberă?

Și dacă au existat oameni care au priceput chestiile astea și le-au pus în practică exact atunci când erau la apogeul puterii lor ce ne împiedica pe noi să facem în continuare același lucru, mai ales că avem la dispoziție exemplul lor?
Aproape oricare dintre conducătorii Angliei din ultimele cinci-șase secole ar fi putut încerca măcar instaurarea unei dictaturi personale și cu toate astea Anglia a ajuns sa fie considerată una dintre cele mai tradiționale democrații din lume. Cei care au croit statul American la sfârșitul secolului XVIII ar fi putut să-i dea orice forma și cu toate astea au ales democrația. Cei care au elaborat prima legislație anti-monopol din epoca moderna au fost republicanii americani de la sfârșitul secolului XIX, exact aceiași „robber barons” de la care te-ai fi așteptat să fie niște monopoliști feroci și care in realitate și-au cheltuit mare parte din averi înființând și înzestrând faimoasele universități americane, instituții culturale și organizații non-profit care exista și astăzi.

Ce au înțeles oamenii aia și de ce nu suntem în stare să înțelegem și noi același lucru astăzi?

Politica a fost o arta si ar trebui sa revina la acea stare.
Din pacate materialitatea vietii cotidiene a pervertit atat conceptul de arta cat si pe cel de politica.
Arta a inceput sa fie inteleasa ca o activitate umana generatoare de frumos iar politica ca pe o actiunea de a reusi intr-un fel sau altul sa ajungi in capul bucatelor pentru a le imparti dupa bunul tau plac.
Daca ne uitam cu mai multa atentie observam totusi ca adevaratii artisti sunt cei care reusesc sa aduca in spatiul public idei sau interpretari noi, care reusesc sa depaseasca obisnuitul pentru a gasi ceva diferit de ceea ce stiam pana atunci. Cu alte cuvinte arta consta in a a gasi o metoda acceptabila pentru a sparge limite considerate pana atunci a fi inexpugnabile.
Tot asa adevarata politica este arta de a pastra impreuna pe membrii unei comunitati, a asigura unui polis cadrul social in care acesta sa poata supravietui. De fapt treaba politicianului consta in a face in asa fel incat sa-i convinga pe locuitorii unui polis sau pe cetatenii unei tari ca le este mai bine daca se ajuta unul pe celalalt decat daca se lupta unul cu celalalt.
O alta formulare ar fi ca misiunea politicianului este sa puna la dispozitia locuitorilor unui polis/cetatenilor unei tari un spatiu social in care acestora sa le fie mai bine atunci cand colaboreaza decat atunci cand incearca sa se insele intre ei.
Iar latura artistica a politicii consta tocmai in faptul ca politicianul de adevarat succes este acela care lasa spatiul respectiv sa se organizeze singur, politicianul intervenind doar pentru a extrage/neutraliza pe cei care rup urzeala firii firii si abtinandu-se de fiecare data cand este tentat de a spune cuiva ce sa faca.

Sau cel putin asa interpretez eu citatul acesta din Lao-tzu :

“As restrictions and prohibitions are multiplied in the Empire, the people grow poorer and poorer. When the people are subjected to overmuch government, the land is thrown into confusion. When the people are skilled in many cunning arts, strange are the objects of luxury that appear.

The greater the number of laws and enactments, the more thieves and robbers there will be. Therefore the Sage says: “So long as I do nothing, the people will work out their own reformation. So long as I love calm, the people will right themselves. If only I keep from meddling, the people will grow rich. If only I am free from desire, the people will come naturally back to simplicity.”

If the government is sluggish and tolerant, the people will be honest and free from guile. If the government is prying and meddling, there will be constant infraction of the law. Is the government corrupt? Then uprightness becomes rare, and goodness becomes strange. Verily, mankind have been under delusion for many a day!”

The importance of the middle class relies in the fact that people who feel they belong here have a certain degree of autonomy without being entirely detached.
They have enough ‘substance’ as not to be in abject dependence on their ‘masters’ but  they don’t consider themselves  so wealthy as to be impervious to anything.
In fact the ‘middle class’ are the only people who really care about the day after tomorrow, the dirt poor are too focused on surviving till tomorrow while the ‘filthy’ rich are not concerned with such mundane things…

PSD= 40% intentie de vot. In realitate USD are cam tot atat, daca PC ar fi fost in stare sa mobilizeze ceva electorat ar fi candidat singur la europarlamentare iar UNPR…
Raman 60%.
Vorbim, deocamdata, despre alegeri europarlamentare si prezidentiale.
La euro… e fiecare pentru el. Orice vot rupt de PNL de la ceilalti dinspre dreapta e un bun castigat.
La prezidentiale UDMR nu conteaza deci in turul doi Antonescu are posibilitatea sa ajunga lejer la 55%, bineinteles daca nu se intampla manarii majore. (Doamne fereste! – vorba marxistului.)
Costuri?
Iesirea de la guvernare inseamna pierdere de putere in teritoriu si indepartarea de robinetul bugetar. Liberalii sunt cei care au beneficiat cel mai putin de astea doua pana acum, sunt invatati sa se descurce pe picioarele lor. Iar mesajul lui Antonescu chiar asta a fost de la inceput: nu mai tine cu furatul, e nevoie de o schimbare majora de paradigma.
Bonus?
PNL scapa de erodarea electorala produsa de actul de guvernare. Iar zilele astea o sa inceapa sa vina facturile alea mari de la intretinere, scrisorelele de la fisc cu impozitele locale majorate, CAS la chirii, acciza la combustibil, puseul de inflatie datorat noului mod de calcul al accizelor exprimate in Euro – smecheria cu cursul de schimb care nu numai ca nu poate scadea dar mai este si indexat cu inflatia daca s-a intamplat sa nu creasca….

PS.
Iar daca Ponta se lasa cumva aruncat in lupta pentru prezidentiale si pierde… atunci sa vezi satisfactie pe fețele sforarilor din vechea garda!

Alegerile pe care le facem fiecare dintre noi sunt extrem de importante.

Trei oameni au plecat de acasa din proprie initiativa si au facut mult mai mult decat cateva sute care se asteptau unii pe ceilalti.

“Cu trei ca ei faci breakingnews.
Cu trei sute ca ei n-am fi chiar fiii ploii.
Cu trei mii ca ei ar pâlpâi o speranţă.
Cu trei milioane ca ei am fi ce ne place să credem că suntem.”

Lelia Munteanu, Gandul

Cine ne opreste sa facem si noi ca ei?
Sa identificam problemele din jurul nostru si sa le rezolvam fara sa ne impinga cineva de la spate?
Tocmai pentru ca este vorba de chiar viata noastra, nu?

Orice incepator in ale managementului stie ca echipele sudate, ale caror membrii se cunosc si se respecta intre ei, fac fata mult mai bine provocarilor. Chiar si celor care apar pe neastaptate sau, mai degraba, in mod deosebit celor care apar pe neasteptate.
Cei trei, Gheorghe Trif, Gheorghe Giurgiu şi Argentin Toader, sunt membrii unei comunitati sudate, buni cunoscatori ai mediului in care isi desfasoara activitatea si animati de spiritul de autonomie specific celor invatati sa isi poarte singuri de grija; lor si comunitatii din care fac parte.
Faptul ca structurile care ar fi trebuit sa-i gaseasca rapid pe accidentati  nu au reusit acest lucru este un semnal ca cei care le populeaza nu constituie echipe cu adevarat functionale.
Sa fie aceasta oare o consecinta a faptului ca foarte multi dintre acestia au ajuns acolo ca urmare a unor ‘numiri politice’?

Acelasi manager incepator stie la fel de bine cat este de important ca informatia sa curga firesc intre cei implicati intr-o actiune comuna. Se pare ca nu a fost cazul.
Partea mult mai proasta este ca informatia nu circula firesc in interiorul intregii societati romanesti. ‘Clasa politica’ afla tarziu realitatile din teren iar populatia aproape niciodata tot ce se intampla. Cititi raportul asta al ActiveWatch si va lamuriti.
Poate credeti ca presa scrisa este de mai mult ajutor.
“Cei care au murit de frig în Munţii Apuseni sunt victime ale unui sistem politizat în care cei care ştiu să-şi facă bine meseria sunt daţi la o parte, pentru a le face loc celor care au rude sau prieteni în partidele aflate la putere. Nimic nu se cumpăra la voia întâmplării în instituţiile de stat din România, fiindcă toate contractele trebuie să aducă venituri şi la partid.”

Sabina Fati, Romania Libera

O radiografie cat se poate de exacta. Din pacate autoarea nu merge suficient de departe cu analiza sa. Citind restul articolului un cititor neavizat ramane cu impresia ca singurul lucru care ne mai ramane de facut este sa scapam cumva de ‘Ponta’ si gata, intram in Schengen, laptele si mierea incep sa curga pe strazi iar cainii cu covrigi in coada incep sa roiasca din nou printre noi.
Trebuie sa intelegem odata ca situatia cu care ne confruntam acum, cea descrisa atat de bine de Sabina Fati, se datoreaza faptului ca intreaga clasa politica s-a indepartat de restul societatii. Nu este ‘opera’ unui singur partid/coalitie si nu poate fi rezolvata doar prin simpla indepartare a cuiva/catorva de la putere si inlocuirea lui/lor cu altii ‘mai cinstiti’.
Atata timp cat “Preşedintele exercită funcţia de mediere…… între stat şi societate.”, adica cu alte cuvinte atita timp cat statul va fi vazut/inteles/conceput ca fiind separat de restul societatii si nu ca parte integranta din ea nu se va putea vorbi despre o colaborare fireasca intre toti membrii societatii.
Cei care fac parte din clasa politica sau din administratie se vor crede deasupra tuturor celorlalti iar oamenii ‘de rand’ ii vor percepe pe primii ca pe un fel de asupritori. Iar chestia asta are niste implicatii cat se poate de practice si de directe.
Taxele nu sunt intelese ca niste cotizatii la un fond comun ci ca niste biruri colectate de un stapan venetic. In conditiile astea platitorii incearca sa ii fenteze cat mai tare pe colectori iar cei care gestioneaza banii se comporta in modul descris de Sabina Fati.

Si uite asa revenim la importanta alegerilor individuale. Simpatiile politice sunt una, inregimentarea politica pana acolo unde discernamantul individual e pus in paranteze este cu totul si cu totul altceva. Mecanismele democratice nu vor fi cu adevarat deblocate pana cand nu ne vom asuma cu totii libertatea individuala. In primul rand pe cea de gandire.

Doar astfel vom putea intelege pe deplin discursul tinut de Traian Basescu la intalnirea cu delegatia AMCHAM in 2011:
“Şeful statului a continuat exemplele cu firmele de contrucţii care cer ministerelor facturi cu 50% mai mari decât în mod normal, cu complicitatea consultanţilor. „Sectorul privat să iasă din ipocrizie. Statul are un partener, nu poate fi corupt singur. Cel mai comod pentru sectorul privat este să critice statul, dar este esenţială asumarea de către ambele părţi”, a completat Băsescu.

Ar fi cazul sa ne lamurim o data ca daca o mai tinem mult asa ne vom taia de tot creanga de sub picioare si asta nu e bine de loc.
Vrancea atat asteapta.

De fapt a spune ca ‘politica este o curva’ e echivalent cu a spune ca a face sex e tot una cu prostitutia.

Am formulat asa tocmai pentru a sublinia ca expresia consacrata cu privire la politica e deficienta si din punct de vedere al exprimarii, o activitate – politica – nu poate fi ‘curva’ ci cel mult ‘curvasarie’. Partea proasta este ca expresia ne-a fost fluturata atat de mult prin fata ochilor incat ne-am obisnuit cu ea si am inceput sa o consideram a fi adevarata.
Nu, nu este intotdeauna asa ci doar in masura in care ii permitem noi sa fie.
Atunci cand facem sex (ma rog, eu unul prefer sa fac dragoste, nu sex, asta este expresia consacrata) ne alegem partenerul dupa preferinta si comoditate. Preferam o noapte salbatica dar fara batai de cap? Ne ducem la curve. Preferam o relatie stabila dar care implica responsabilitati? …

Cam asa e si cu politica. E o activitate esentiala, la fel ca sexul, fara de care comunitatile umane nu ar putea supravietui, si care poate fi incredintata unor oameni seriosi sau unor ‘curvari’.
Iar asta nu e totul.
Nici curvasaria si nici politica nu pot fi practicate de unul singur.
Dupa cum bine spunea Basescu: “Statul nu poate fi necompetitiv sau corupt fara un partener – mediul privat. Responsabilitatea trebuie asumata de ambele parti” tot asa politicienii nu ar putea sa-si bata joc de noi daca noi ne-am purta cu mai multa responsabilitate, pentru noi si pentru copii nostri.
Si inca ceva.
Cele mai multe curve ajung sa faca trotuarul de nevoie sau fortate de altii, nu de placere iar odata ajunse acolo nu mai pot scapa din cercul vicios. Am impresia ca tot cam asa se intampla si cu politicienii, odata ajunsi in hora nu mai pot da inapoi. Si hora se invarte din ce in ce mai tare…

Bine, si ce facem?
Legalizam prostitutia?
Se spune ca dupa ce ‘se potolesc’ curvele devin neveste foarte bune. Pare plauzibil. Dupa ce au trait in infern cele care au fost suficient de puternice si de inteligente incat sa supravietuiasca si sa iasa de acolo ar trebui sa fie tampite sa vrea sa se mai intoarca acolo.
Pe de alta parte orice om normal nu intra intr-o relatie pe termen lung cu altcineva fara sa afle ce a facut celalalt inainte.
Iar dupa aceea, indiferent de cata incredere are in partenerul sau, este atent sa vada ce face – exista si posibilitatea ca acesta sa innebuneasca la un moment dat si sa dea foc la casa, nu?
Primul si cel mai important lucru pe care il avem de facut este sa nu mai credem ca politica este neaparat curvasarie.
Conceptul asta a fost pus pe tapet tocmai de cei care vor sa ne obisnuiasca cu ideea ca nu mai este nimic de facut si ca trebuie sa ne obisnuim cu situatia. Iar partea si mai proasta este ca repetand-o nu facem decat sa ii descurajam pe oamenii cinstiti care ar vrea sa intre in politica: ‘pai daca acolo sunt numai curve eu de ce sa ma duc, ca sa se spuna si despre mine tot asa?’
Iar al doilea lucru este sa nu mai acceptam genul asta de comportament. Tin minte ca l-am auzit o data pe Basescu la un ‘telejurnal’ si nu reusesc sa gasesc undeva citatul ca: ‘nici un ministru sau director n-ar putea face nimic fara unii care sa-l ajute si fara ca cei din jurul lui sa inchida ochii’.
Pana la urma si politicienii sunt conectati la viata reala. Pe vremuri, cand politica era apanajul capetelor incoronate, lucrurile erau mai simple dar mult mai brutale. Daca cel care detinea controlul situatiei (suveranul, singurul care avea autonomie fata de ceilalti) o dadea in bara tara era atat de slabita incat cei din jur incepeau sa profite de situatie: mai luau o bucata de pamant, cateodata o ocupau cu totul…si uite asa se incheia domnia celor nepriceputi.
Acum teoretic e mai simplu, ne alegem conducatorii. Chestia e ca daca nu-i alegem cu grija, si mai ales daca nu stam cu ochii pe ei, ajung sa faca ce le trece lor prin cap si nu ce ar trebui sa faca pentru ca lucrurile sa functioneze cat mai bine. Asa ca nu mai este cazul sa asteptam sa ne cada sandramaua in cap si abia dupa aceea sa luam masuri.
De fapt scandalul care ia amploare in invatamant, cel cu banii din care urmau sa fie luate cadouri pentru profesori, este inca un semn ca oamenii s-au saturat sa mai rabde.

Image

” “Fiat justitia ruat caelum” is a Latin legal phrase which means “let justice be done though the heavens fall.” It signifies the belief that justice must be realized regardless of the consequences.”

Really?
Since when (rational) human beings do something (willingly and knowingly) without being interested in the outcome of their actions?

Let’s find a better interpretation!

I’ll start with Humboldt’s observation that the inner workings of a language are in strong connection with the way the native users of that language relate themselves to the world at large, observation that was later developed into the Sapir-Whorf hypothesis. I find this important because it perfectly explains the fact that a translation will hardly ever be as explicit as the original, precisely because the interpreter needs to translate both the meaning of the text and the frame-mind of the writer.

Back to the Latin phrase.
The Romans were warriors, not literates, so they favored direct talk even if it was sometimes so direct as to become a puzzle. After all they were familiar with their own way of talking!
Take for instance ‘Ubi bene, ibi patria!’
Apparently it’s an immigrant’s motto: “Where there is good (prosperity), there is my fatherland (country), Wherever I prosper, there is my fatherland.”
Now what if there is a lot more to it?
Let’s remember first that the Romans, like the early Americans, were not immigrants but colonists. Quite a difference between these two notions, isn’t it?
So what if ‘Ubi bene, ibi patria’ has a slighter different meaning than the generally accepted one, like ‘if we arrived this far let’s make this place our home’? As in ‘if we’re stuck here at least let’s make this place comfortable’!

I think you already have a fair idea about what I’m trying to suggest but I’d like to explore the concept of ‘justice’ before going any further.
The English term “Justice” is related to two Latin words:
– “Jus” = 1. Law; 2. Right
 “Justitia”= 1. Equity, 2. Justice
In these conditions it is safe to say that ‘justice’ is not only about the rule of law but also about the congruence between the behavior of an individual and his social status. Simply by having said that I got a lot nearer to ‘why on Earth do we care so much about justice?’.

Without justice the social fabric, the spider’s net that keeps us from wandering aimlessly through time, would simply disappear. Direct interactions between (no longer human) individuals would be governed exclusively by brute force and indirect relations would no longer exist.

And this was common knowledge since the dawn of time. Shortly after learning how to speak people have started to teach their children: “Don’t do unto others what you don’t want others to do unto you”. And one of the reasons people invented writing was for them to be able to pass that rule over and over across generations.

About the same time justice started to be ‘administered’. People no longer relied solely on their muscles to defend themselves, if they felt they had been mistreated they could raise the problem before the common gathering of the tribe or before the ruler of the place. And both of these instances would take swift action since none of them had any interest in things escalating any further, friends or relatives of those involved to take sides and the situation to degenerate into open conflict between sections of the community.

In order for a ‘sentence’ to be effective it has to be both just (according to the rules) and pertinent (according to the reality).
In practical terms before punishing somebody for stealing you need to have in place a rule stating clearly what constitutes an ‘act of stealing’, the penalty for purporting such an act, to have sufficient proof that the act has been committed and by whom; otherwise the whole enterprise would defeat its purpose since it would be perceived as arbitrary: a proof that the rule of law no longer operates, the new rule is ‘free for all’ and that individuals are no longer members of a society but hapless constituents of a mob.

I find it extremely significant that some of the most democratic nations had, for long periods of time and quite a few of them still have it, something called ‘judgement by peers’. This way not only the accused doesn’t find himself at the mercy of the ruler of the land, or one of its ‘henchmen’, but also the general public is assured that no monkey business is taking place during the final stage of the judicial process. (NB, judges might have had their powers ‘vested in them by God’ but they were, and still are, vetted by those in power at a given moment).

But the main difference between a jury trial and a bench trial is that while jurors receive strict orders from the judge that they have to be convinced ‘beyond any reasonable doubt’ before passing a ‘guilty’ decision, it is in the very nature of a judge’s job to interpret the law. And it is here where ‘fiat justitia, ruat caelum’ comes into play.
The classic ‘translation’ of this is that “justice must be realized regardless of the consequences” and this interpretation may ‘help’ a judge to pass a verdict one way or another just because he, personally, is ‘satisfied’ with the evidence presented to him and he feels that he has reached the just decision.
Maybe a more useful interpretation would be ‘be careful when dispensing justice otherwise the heavens will fall upon your head’.
Not in the mundane sense that you, personally, would have to suffer the consequences of your decisions but that you, the judge, have contributed – by twisting the due course of justice – to the weakening of the entire society. And by doing so you have brought great danger upon us all.

PS.

Here is another thing about ‘justice’ that is not exactly as conventional wisdom has it.
The blindfold that sometimes adorns the representations of Lady Justice is not so much a symbol of its impartiality and more a sign that she is going to (or at least should) ignore the ‘bribes’ being offered to her.

I, personally, prefer a ‘justice’ that is fully aware of what is going around her so that she might have as much pertinent information as possible at her disposal when reaching a decision.