Prietenii mei sunt mai deștepți decât ai lor.
Iar ăsta este meritul lor!
Ei au fost cei suficient de deștepți încât să mă accepte printre ei.
Cu toate ciudățeniile mele…

Pâna la urmă, diferența dintre noi și ei e simplă.
Noi ne acceptăm, între noi – așa cum suntem, până la un punct, iar ei se aleg singuri.

Deșteptăciune/inteligență, educație, caracteristici psihologice individuale? Care să fie explicația?

Din punctul meu de vedere, este vorba despre noroc.
Asta în timp ce inteligența are cel mai puțin de a face cu toată treaba asta. Ba, de prea multe ori, este un factor agravant…

Ai noroc de niște circumstanțe sociale propice? Și de o structură psihologică favorabilă? Care oricum va fi pusă în valoare de către circumstanțe? Atunci l-ai prins pe dumnezeu de-un picior!
Ai ghinion? Te naști într-un loc nașpa? Nepotrivit pentru ‘matricea ta interioară’? Atunci doar dumnezeu te mai salvează!

‘Păi da… numai că ‘circumstanțele alea sociale’ despre care vorbești tu sunt chiar consecința faptelor noastre! Moștenirea pe care o lăsăm noi generațiilor ulterioare. „Copiilor copiilor noștri”’

Corect.
Noi înșine suntem cei care, prin interacțiunea dintre noi, dăm naștere circumstanțelor sociale care devin locul în care urmează să ne continuăm viețile. Noi și urmașii noștri.
Ai intuit perfect. La exact asta mă refeream atunci când spuneam că prietenii mei sunt mai deștepți decât prietenii lor. Prietenii mei gândesc cu capetele lor. Nu le spune nimeni ce să creadă.

Bine, nici ‘lor’ nu le spune nimeni, direct, ce să creadă.
‘Prietenii’ lor flutură niște idei prin spațiul public. Iar ‘ei’, excedați de ceea ce au ajuns să simtă și lăsându-se convinși că ‘acolo’ e salvarea, se încolonează disciplinați…

‘Adică sunt proști!
Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi proști.
Și, până la urmă, ce mă intereseză pe mine dacă ‘ei’ chiar sunt sau doar fac pe proștii…? Singurul lucru cert este că eu, noi toți, tragem ponoasele prostiei lor! Manifestă, indiferent dacă e reală sau doar inchipuită.’

Rabinic vorbind, ai dreptate.
De comportat, se comportă ca și cum ar fi proști. Din punctul nostru de vedere…
Din punctul lor de vedere, noi suntem proștii! Pentru că nu vedem/acceptăm ‘adevărul’. Adevărul lor…

Și abia aici începe diferența dintre noi!
Circumstanțele, diferite, în care ne-am dezvoltat au dus la rezultatele cărora trebuie să le facem față.
Noi putem face față acceptând că nu există un singur adevăr în timp ce ei au nevoie de un Adevăr pentru a se putea da jos din pat în fiecare dimineață.

Situația este chiar atât de simplă.

Și care-i treaba cu „schimbarea la față”?
‘Ei’ se simt în sfârșit ‘bine’. Au primit răspunsul. Știu ce au de făcut. Îl urmează pe Guru și toate problemele lor vor fi rezolvate. La un moment dat…
Noi avem o problemă. Știm că drumul ales de ei este o fundătură. Mai știm că nu ne permitem să experimentăm, încă o dată, încă o fundătură. Cum facem să nu ajungem acolo?
Îi înjurăm în continuare pe ‘ei’, aruncându-i și mai adânc în brațele lui Guru? Sau găsim o cale? Pe care să ieșim cu toții? Afară din rahat?

Doar că ar trebui, mai întăi, să înțelegem cum am ajuns acolo!
Acolo, în rahat…
Adică aici.