Istoria se repeta, chiar daca actorii isi mai schimba rolurile intre ei… si asta se intampla pana cand intreaga ‘sala’: distributie, spectatori si ‘tehnicieni’, inteleg cu adevarat ce s-a intamplat acolo.
Cu doua sute si ceva de ani in urma s-a rasculat un popor care se simtea oprimat de regele sau si care nu se putea exprima la adevarata sa valoare pentru ca era incorsetat intr-un set rigid de reguli. Pentru ca cei care conduceau statele din jurul acelui popor au incercat sa profite de situatia creata acel popor s-a asezat disciplinat in spatele celui mai competent conducator pe care l-a gasit, Napoleon Bonaparte, si a inceput ‘sa-si faca dreptate’.
Undeva pe parcurs lucrurile au degenerat fara ca nimeni sa isi dea seama, din ‘razboi de eliberare’ toata operatiunea s-a transformat intr-o enorma manifestare de vointa, cea a lui Napoleon I.
Pentru era un excelent tactician acesta a reusit, cel putin la inceput, sa profite de disensiunile celor pe care ii avea in fata si sa-i invinga unul cate unul. Totusi, pe masura ce Napoleon deranja pe din ce in ce mai multi, acestia au inteles la un moment dat ca ‘unirea face puterea’ si au pus disensiunile la o parte. Abia incepand cu acel moment coalitia anti-Napoleon a putut folosi la adevarata sa valoare ajutorul oferit de o putere oarecum exterioara Europei din acel moment si anume Anglia.
Restul poate fi citit in cartile de istorie.
Nu cred ca este nevoie sa transpun distributia si in cheie contemporana mai ales ca este a treia oara cand se joaca piesa asta.
Data trecuta in rolul lui Napoleon a fost Hitler.

Până la 10 ani Georgeta a fost un copil fericit. Amândoi părinții îi erau aproape într-o vreme în care foarte mulți tați erau deja pe frontul rusesc. Locuiau la țară, în Basarabia – părinții ei erau funcționari la primărie, trimiși din Regat după ce sovieticii se retrăseseră în grabă – și o duceau atât de bine încât ai ei își permiseseră să angajeze o fata din vecini să vina să aibă grija de ea și de fratele ei mai mic. Maria, fata din vecini, de 14 ani, era mai mult prietena ei decât servitoare-n casă. Făceau totul împreuna iar de gătit gatea mama Georgetei, Nela, atunci când venea de la serviciu.

La 12 ani Georgeta nu mai avea nimic. Frontul se întorsese, tatăl ei murise de cancer iar ea, fratele ei si cu mama lor erau refugiați într-un sat sărac din Oltenia – Maria rămăsese plângând în Basarabia, Nela nu avusese curaj să o ia in refugiu cu toate ca părinții Mariei s-ar fi despărțit bucuroși de fiica lor știind ce urma să li se întâmple fetelor tinere atunci când va trece din nou frontul prin orășelul aflat la răscruce de drumuri. Mâncau, de milă, din grădina țăranului unde fuseseră încartiruiți și primeau, din când in când, de la stat, câteva kile de faină, de ulei și de zahar precum și o infimă sumă de bani – asta pentru ca Nela era încă angajată în administrația de stat. Dacă n-ar fi fost așa probabil că Gheorghe, tatăl, ar fi rămas neîngropat: preotul din sat ceruse pentru înmormântare doi cozonaci, un kil de coliva, nu știu câte prosoape și o sumă de bani echivalenta cu mai mult de jumătate din leafa Nelei pe o luna așa ca mama ei se dusese, pe jos, până în satul vecin unde era încartiruita o unitate de pompieri și ceruse ajutorul comandantului acesteia pentru a-și putea îngropa bărbatul.

La 15 ani, reîntoarsă în Bucovina natală – partea rămasă în Romania – Georgeta a intrat la liceu. Asta se întâmpla in 1948 si lucrurile încă nu se schimbaseră aproape de loc in micile orașele de provincie așa ca colegele sale nu au avut nici o jena sa facă “mișto” de paltonul, vechi, al mamei ei, cu care se ducea la scoală si care fusese, in mod evident dar neprofesionist, strâmtat  sa i se potrivească.
Toate astea, preotul avar și cruzimea infantilă a colegelor ‘mic-burgheze’, au aruncat-o pe tânăra adolescentă în brațele ‘propagandiștilor de partid’ așa ca la 20 de ani, studenta în București, ajunsese în aparatul CC al UTC și ajuta la organizarea festivalului Tineretului din ’53. În apropierea celor care luau deciziile importante ‘din sistem’ a înțeles cum stau cu adevărat lucrurile și că oricât de frumoase ar fi idealurile promovate de comuniști acestea nu vor putea fi atinse niciodată tocmai din cauza caracterului dictatorial al ‘democrațiilor populare’.

Așa ca a lăsat-o mai moale cu politica – a ajuns foarte repede la nivelul de secretar de organizație de bază dar a refuzat cu obstinație să intre in rândul activiștilor plătiți – și s-a concentrat pe profesie – era un foarte bun inginer ‘de preparare’, cu expertiză in domeniul minereurilor de cupru.

La începutul anilor ’60 au început sa vină și motivele de bucurie. În 1961 m-am născut eu, unicul ei fiu, iar în 1965 eforturile echipei din care făcea parte au fost încununate de un brevet de invenție: reușiseră să găsească o metodă de preparare care făcea posibilă exploatarea unor minereuri cu conținut foarte scăzut de cupru. (Brevetul asta a fost pus în practica și prin ‘țările calde’, Romania primind câteva milioane bune, în „valută forte”, așa se spunea pe atunci, așa că fiecare dintre membrii echipei a fost premiat la un moment dat cu câte 10 mii de lei, suficienți pentru ca părinții mei să-și cumpere mobila din dormitor).

Invenția asta i-a schimbat de fapt viața.
Nu din punct de vedere material, probabil ca ar fi fost in stare sa își cumpere mobila aia și din leafă…
Datorita ei a fost invitată la un congres minier la Londra, de unde a venit cu o valiza de cărți, apoi a fost de doua ori in China și o dată sau de două ori in URSS. Asta într-o perioada în care extrem de puțini români aveau ocazia să iasă din țară și să ia contact cu alte culturi.

Cele două călătorii în China au avut loc la câțiva ani distanță una de cealaltă. Prima prin ’68 și a doua prin ’72 sau cam așa ceva.  Amândouă s-au întâmplat vara.
Pe a doua o țin minte mai bine dintr-o cauza destul de ‘egoistă’. Aveam de făcut un ierbar ca temă de vacanță și maică-mea știa asta când a plecat așa că mi-a adus de-acolo câteva zeci de frunze și de flori presate așa cum știe sa o facă cineva obișnuit cu munca de laborator. Va dați seama ce succes a putut avea  ierbarul ‘meu’…
Mai țin minte că în afară de a-mi relata despre obiceiurile culinare locale a încercat să mă facă sa înțeleg ceva din transformarea politică prin care trecea China, vestita Revoluție Culturala și reluarea relațiilor cu America. Cum  începuse și la noi să se strângă șurubul bineînțeles ca n-a intrat prea mult în amânunte – oricum nici ea nu știa foarte multe – dar un lucru ii era clar. I se confirmase faptul ca autoritarismul și dictatura duc la dezastru indiferent de cât de bune sau rele or fi fost intențiile/ideile dictatorului și asta doar din cauza centralismului din aparatul administrativ.
Abia după ce am mai crescut și putea avea încredere că n-am sa povestesc în stânga și-n dreapta mi-a făcut o relatare mai ampla. Trecuseră deja vreo 10 de ani și cu toate astea trăirile ei erau încă foarte puternice.
Acum, la alți 30 si ceva de ani – si la 15 ani de când Georgeta a murit, cred ca am înțeles cu adevărat ce încerca ea sa-mi spună.

In primul rând că nu ajunge ca o idee sa fie bună, ea mai trebuie sa poată fi aplicata in condițiile date. In al doilea rând ca degeaba mai încerci sa dregi busuiocul, mortul de la groapa nu se mai întoarce; dacă vrei să schimbi ceva atunci trebuie sa schimbi natura lucrurilor, a te margini sa le cosmetizezi înseamnă doar o amânare a crizei.

Maica-mea îmi povestea, repet, la începutul anilor ’80, cat de entuziasmata fusese de începutul Revoluției Culturale – prima vizita – si cat de îngrozita fusese de rezultatele ei – pe care le-a simțit în timpul celei de-a doua vizite.
In timpul primei înțelesese de la gazdele ei – care evident aveau si îndatoriri pe linie de propaganda dar care păreau convinși de ce spuneau – ca ideea de baza a Revoluției Culturale fusese reconectarea dintre conducători si viața reala. Teoria era ca pe măsura ce rangul unui conducător este mai înalt cu atât acesta înțelege din ce in ce mai puțin din ceea ce se întâmpla ‚la baza’ societății, tocmai pentru că informațiile pe care le primește sunt la ‘a doua mana’. Cu alte cuvinte că un conducător este de fapt la cheremul consilierilor săi. Până aici nimic nou, nu?
Ei bine, se pare ca ideea lui Mao era că situația asta ar fi putut fi remediata într-un mod extrem de simplu și anume  printr-un program de readucere a conducătorilor in sânul maselor. Aceștia ar fi urmat să își petreacă o anumita perioadă de timp – două trei săptămâni la fiecare trei luni – la ‘munca de jos’, adică ‘direct in producție’ – cei mai mulți dintre ei in agricultură pentru că pe vremea aia acolo erau cele mai multe locuri de munca. Și asta în provincii cât mai îndepărtate de cele unde erau ei ‘șefi’, tocmai pentru ca sa nu se bucure de vre-un statut special.
Partea ‘proasta’ (sau firească pentru un sistem dictatorial ?!?) a fost ca cei de sub Mao – care era deja bătrân și pierduse în mare măsură controlul – în loc sa pună în aplicare ideea în forma în care ‘emanase’ de la Marele Conducător – și, în afară de asta care satrap local s-ar fi trimis pe sine însuși la munca de jos, unde să vadă pe viu și pe propria piele cum trăiește ‘talpa țării’?!? – au transformat situația într-un prilej de a scăpa de toți cei care nu erau destul de obedienți pentru gusturile lor.

Seamănă cu poveștile despre ‘Ocaua lui Cuza’? Adică despre cum ar trebui sa poarte  ‘Domnul’ înțelept și binevoitor la care încă visează prea mulți dintre români? Poate.

De fapt se pare ca este vorba despre lucrul pe care nu reușim noi sa-l înțelegem.

Cert este ca amândoi, atât Cuza cat si Mao, demonstrează pe deplin – daca mai era nevoie – limitele conducerii centralizate. Autocratul se îndepărtează – tocmai din cauza cunoașterii mediate pe care o are orice conducător asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de imediata sa apropiere – din ce in ce mai tare de realitate și începe sa facă, din această cauză, greșeli din ce in ce mai mari. Iar dacă observăm și faptul că intervențiile conducătorului asupra sistemului condus de el sunt făcute tot indirect, adică tot prin intermediul unor oameni aleși de însuși conducătorul respectiv, lucrurile devin chiar evidente.
Acum am ajuns la o alta idee oarecum contemporana lui Cuza și anume la teoria selecției negative a lui Eminescu. Acesta susținea ca in anumite situații pozițiile de control dintr-o societate pot ajunge sa fie populate cu indivizi total nepotriviți pentru acele posturi și că acest lucru se întâmpla atunci când criteriile după care sunt evaluați membrii societății respective  nu sunt adecvate situației.
Ori exact acesta este fenomenul care se întâmpla in orice dictatură. Indivizii nu mai sunt apreciați in funcție de realizările lor ‘practice’ (verificate de ‘piața liberă) ci mai degrabă în funcție de imaginea pe care reușesc să și-o creeze în ochii superiorilor lor.
Veți spune ca este absolut rațional pentru orice individ să ‚se dea bine’ pe lângă șeful său după cum e la fel de rațional pentru șefi să-și aleagă niște colaboratori cu care sa le facă plăcere sa lucreze dar ce ne facem atunci când ‚colaboratorii’ ajung sa-i spună șefului doar lucrurile pe care acesta vrea sa le audă și asta pentru că ‚șefu-i șef și-n pielea goala’ și se comportă în așa fel încât îi convinge foarte repede de acest lucru pe toți cei din jurul său? Iar pe cei pe care nu-i convinge îi dă afară?
Poate ca acest lucru o fi într-adevăr rațional dar cât de sustenabil o fi el oare?

Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care democrațiile autentice au șanse mai mari de supraviețuire pe termen lung decât autoritarismele de orice fel? Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care piața liberă funcționează mai bine decât orice monopol? Nu cumva din acest motiv  țările sunt cu atât mai stabile cu cat respectă mai strict principiul separației puterilor în stat și au o economie de piața cât mai liberă?

Și dacă au existat oameni care au priceput chestiile astea și le-au pus în practică exact atunci când erau la apogeul puterii lor ce ne împiedica pe noi să facem în continuare același lucru, mai ales că avem la dispoziție exemplul lor?
Aproape oricare dintre conducătorii Angliei din ultimele cinci-șase secole ar fi putut încerca măcar instaurarea unei dictaturi personale și cu toate astea Anglia a ajuns sa fie considerată una dintre cele mai tradiționale democrații din lume. Cei care au croit statul American la sfârșitul secolului XVIII ar fi putut să-i dea orice forma și cu toate astea au ales democrația. Cei care au elaborat prima legislație anti-monopol din epoca moderna au fost republicanii americani de la sfârșitul secolului XIX, exact aceiași „robber barons” de la care te-ai fi așteptat să fie niște monopoliști feroci și care in realitate și-au cheltuit mare parte din averi înființând și înzestrând faimoasele universități americane, instituții culturale și organizații non-profit care exista și astăzi.

Ce au înțeles oamenii aia și de ce nu suntem în stare să înțelegem și noi același lucru astăzi?

Politica a fost o arta si ar trebui sa revina la acea stare.
Din pacate materialitatea vietii cotidiene a pervertit atat conceptul de arta cat si pe cel de politica.
Arta a inceput sa fie inteleasa ca o activitate umana generatoare de frumos iar politica ca pe o actiunea de a reusi intr-un fel sau altul sa ajungi in capul bucatelor pentru a le imparti dupa bunul tau plac.
Daca ne uitam cu mai multa atentie observam totusi ca adevaratii artisti sunt cei care reusesc sa aduca in spatiul public idei sau interpretari noi, care reusesc sa depaseasca obisnuitul pentru a gasi ceva diferit de ceea ce stiam pana atunci. Cu alte cuvinte arta consta in a a gasi o metoda acceptabila pentru a sparge limite considerate pana atunci a fi inexpugnabile.
Tot asa adevarata politica este arta de a pastra impreuna pe membrii unei comunitati, a asigura unui polis cadrul social in care acesta sa poata supravietui. De fapt treaba politicianului consta in a face in asa fel incat sa-i convinga pe locuitorii unui polis sau pe cetatenii unei tari ca le este mai bine daca se ajuta unul pe celalalt decat daca se lupta unul cu celalalt.
O alta formulare ar fi ca misiunea politicianului este sa puna la dispozitia locuitorilor unui polis/cetatenilor unei tari un spatiu social in care acestora sa le fie mai bine atunci cand colaboreaza decat atunci cand incearca sa se insele intre ei.
Iar latura artistica a politicii consta tocmai in faptul ca politicianul de adevarat succes este acela care lasa spatiul respectiv sa se organizeze singur, politicianul intervenind doar pentru a extrage/neutraliza pe cei care rup urzeala firii firii si abtinandu-se de fiecare data cand este tentat de a spune cuiva ce sa faca.

Sau cel putin asa interpretez eu citatul acesta din Lao-tzu :

“As restrictions and prohibitions are multiplied in the Empire, the people grow poorer and poorer. When the people are subjected to overmuch government, the land is thrown into confusion. When the people are skilled in many cunning arts, strange are the objects of luxury that appear.

The greater the number of laws and enactments, the more thieves and robbers there will be. Therefore the Sage says: “So long as I do nothing, the people will work out their own reformation. So long as I love calm, the people will right themselves. If only I keep from meddling, the people will grow rich. If only I am free from desire, the people will come naturally back to simplicity.”

If the government is sluggish and tolerant, the people will be honest and free from guile. If the government is prying and meddling, there will be constant infraction of the law. Is the government corrupt? Then uprightness becomes rare, and goodness becomes strange. Verily, mankind have been under delusion for many a day!”

 

Image

 

Just a reminder of what biting more than one can chew comfortably really means

“Human beings naturally pursue their own interests; however, self-centredness is very limiting. When you’re concerned about others, bullying and exploitation cease. There are two levels of compassion, one a biological instinct, the other the result of awareness. Just wishing to be compassionate, or saying that God or the Buddha wants us to be compassionate is not very effective. What we need is education and training.”

Dalai Lama

A wife asks her husband, “Could you please go shopping for me and buy one carton of milk and if they have avocados, get 6.”
A short time later the husband comes back with 6 cartons of milk.
The wife asks him, “Why did you buy 6 cartons of milk?”
He replied, “They had avocados.”

If you’re a woman, I’m sure you’re going back to read it again! Men will get it the first time.

HE MUST PAY
Husband and wife had a tiff.
Wife called up her mum and said, “He fought with me again, I am coming to live with you.”
Mom said, “No darling, he must pay for his mistake. I am coming to live with you.”

Today’s Short Reading from the Bible…
From Genesis: “And God promised men that good and obedient wives would be found in all corners of the earth.”
Then He made the earth round…and He laughed and laughed and laughed!…

 

PS.
The only purpose of this post is to show the obvious. If you don’t see it go back and read again the first joke.

Cineva a comentat, pe mail, cu privire la postarea despre Marx si Platon.
Cica: “Prea multa filozofie, si pe deasupra si complicata, in special privind ce este REAL si ce NU, sau cand devine Realul Real ???”

Evident ca am raspuns, bucuros, provocarii:

Dupa cum ne-au invatat filozofii materialisti, de la vechii greci pana la urmasii lui Marx, lucrurile exista independent de vointa noastra.
Au existat inainte ca noi sa ne nastem si unele dintre ele vor supravietui chiar si dupa ce noi nu vom mai fi pe aici sa vorbim despre ele.
La un moment dat au aparut niste alcatuiri care nu numai ca reactionau la ceea ce li se intampla ba chiar au inceput sa reflecteze (sa se gandeasca) la ce ar fi mai bine de facut intr-o anumita situatie. Cu alte cuvinte unele dintre fiinte au inceput sa fie constiente de constiinta lor.
Definitii:
Plantele si animalele sunt fiinte.
‘A fiinta’ inseamna a exista dupa niste legi proprii, pe care le cari dupa tine codificate in ADN, si care se suprapun peste legile generale ale fizicii si chimiei.
Pentru ca si cele mai primitive dintre fiinte controleaza ce intra in ele si ce iese din ele ba chiar unele dintre ele reactioneaza la ce se intampla in jurul lor – se misca pe sine, isi misca frunzele si/sau membrele, inghit, excreta, respira, etc, etc, – inseamna ca ele, toate, sunt ‘constiente’ (adica iau ‘decizii’, chiar si involuntar – in virtutea unor instructiuni inscrise in ADN-ul lor, in functie de anumiti parametrii ai unor variabile din jurul lor. Plantele, cele mai ‘tampite’ dintre fiinte, incep sa traga mai multa seva primavara si sa imboboceasca cand se lungeste ziua. Bacteriile stiu sa se transforme in spori atunci cand conditiile din jurul lor nu le mai sunt prielnice. Chiar si virusii, aia despre care multa lume nu crede ca sunt vii cu adevarat, sunt in stare ca o data intrati in celulele potrivite – oare de unde or sti care sunt alea? – se ‘desfac’ si apoi preiau controlul celulei respective si o obliga sa produca alti virusi.)
Fiintele suficient de evoluate au inceput sa gandeasca. Adica au devenit constiente de faptul ca sunt constiente si in loc sa reactioneze au inceput sa actioneze.
Orice alcatuire vie care are o cat de cata capacitate de a se misca se indeparteaza de sursa unui pericol, daca e in stare sa il perceapa. O planta isi strange frunzele daca o bate prea tare soarele, orice animal se indeparteaza de obiectele fierbinti atunci cand le este prea cald iar oamenii sunt instare sa tina in mana, o perioada destul de lunga de timp, o tigaie cu ulei incins daca sub tigaie se afla piciorul propriu sau vreun copil. Tot oamenii sunt in stare sa isi evalueze destul de bine sansele de a duce la bun sfarsit sarcini destul de complicate.
Pentru a face toate astea oamenii au nevoie sa ‘stie pe ce lume traiesc’. Pentru asta au inceput ‘sa se uite in jurul lor.’ Sa atribuie calitatea de ‘real’ unora dintre lucrurile pe care le intalnesc (de obicei pe cele pe care le inteleg sau pe cele a caror evidenta nu poate fi negata) si de ireal unora pe care le observa dar pe a caror existenta le vine greu sa o accepte).
Cateva exemple.
Antarctica exista si inainte de a fi descoperita dar a devenit cu adevarat ‘reala’ abia dupa ce povestirile despre ea au inceput sa fie crezute. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Africa. Chiar si pe hartile desenate de romani, cei care au cucerit o buna bucata din nordul ‘continentului negru’, portiunea de dincolo de provinciile lor era descrisa cu mentiunea ‘hic sunt leones’ – ‘aici se afla lei’.
Sotului naiv ii vine greu sa accepte ca nevasta-sa il inseala – cu toate ca prietenii il avertizeaza asupra acestui lucru – si va fi convins cu adevarat abia cand o prinde ‘in fapt’. Abia atunci inselatoria devine ‘reala’, pentru el.
In schimb pentru sotul gelos realitatea este cu totul si cu totul alta. El este convins ca sotia sa il inseala chiar inainte ca aceasteia sa ii treaca prin cap asa ceva. Si tocmai atitudinea lui o va convinge pe nevastă sa transforme in fapt o realitate care pana atunci fusese doar virtuala.
Simplu, nu?