Imi propusesem sa revin la preocuparile mele de natura mai mult teoretica decat practica dar se pare ca nu sunt in stare sa rezist tentatiei.

In seara asta, dupa multe pertractari, s-a intamplat.
Marea confruntare care urma sa aleaga apele.

Nu cred ca s-a intamplat acest lucru.
Mie unuia nu mi s-a parut ca aceasta ora si jumatate a adus ceva nou in ceea ce ii priveste pe cei doi competitori, fiecare dintre ei doar a confirmat ceea ce toti stiam deja despre ei.
Tocmai de aceea nu intentionez sa vorbesc de la inceput despre ce s-a intamplat acolo.

Foarte interesant a fost ceea ce s-a intamplat dupa aceea.
Comentariile.

Tocmai pentru ca nu s-a intamplat nimic nou, nici macar in ceea ce priveste difuzarea acestei confruntari – doar televiziunile de stiri au preluat aceasta emisiune, cel putin din cate am observat eu – comentatorii au inceput sa disece mai ales prestatiile ‘artistice’ ale celor doi si, intr-o mai mica masura, modul in care au fost ajutati, sau nu, de staffurile de campanie.
Foarte interesant, intr-adevar, dar poate un pic pe langa problema.

USL-ul ne-a promis ca ne va scapa de Basescu. N-a reusit. Basescu mai are un pic si ne va scapa el singur de el insusi – i se va termina mandatul in mod natural.

Aritmetic – daca ne gandim la faptul ca aproape 9 milioane de oameni au votat pentru demiterea lui – foarte multi alegatori romani se cam saturasera de el de vreo doi ani incoace. Nu stim precis daca de persoana lui sau de rolul jucat de acesta: presedinte-jucator pana la limita regulamentului si cateodata chiar dincolo de ea. Putem doar sa presupunem ca de ambele. N-a fost sa fie. Pe de o parte n-au fost destui cei care au votat pentru demitere iar pe de alta ‘sistemul’ a hotarat ca mai bine sa o lase asa cum a cazut decat sa-si asume riscuri – daca poporul nu stie ce vrea n-o sa ne apucam noi acum sa facem valuri.

Reintorcandu-ne la cei doi, de data asta chiar a sarit in ochi – pentru cine a vrut sa vada – deosebirea fundamentala dintre ei.
Ponta s-a desfasurat: activ, pregatit, cu date, cu initiativa. Pana la urma este nu doar mai tanar ci si in plina viteza – conduce de doi ani o tara intreaga din functia executiva de prim ministru si se pare ca ii si place.
Despre Iohannis nu se poate spune ca doar s-a aparat, a lovit si el – cateodata chiar puternic. Dar a fost mult mai calm, nu s-a agatat de amanunte si chiar s-a ferit cu abilitate de capcane garnisite cu cifrele precise pe care un prim ministru in exercitiu le are la degetul mic.

Cu alte cuvinte Ponta a fost jucatorul activ – rol pe care il exerseaza deja de doi ani si care se potriveste de minune varstei sale – pe cand Iohannis a fost elementul reactiv al intalnirii – ajutat atat de temperament cat si de experienta sa mai lunga de viata.

“(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

Si acum vine intrebarea la care trebuie sa raspundem duminica:
Ce fel de presedinte vrem?

Jucator activ sau mediator reactiv?

Noi trebuie sa facem aceasta alegere, nu mai este nimeni altcineva care sa o faca.

Da, in mod evident rezultatele pe care le va obtine cel care va fi ales vor depinde, in mare masura, de echipa pe care alesul va sti sa o coaguleze in jurul său. Iar acea echipa sunt sigur ca va tine cont de mesajul pe care il vom trimite noi, adica de genul de om pe care il vom alege. Si aici intram intr-un fel de rationament circular. Sunt convins ca fiecare dintre cele doua staffuri de campanie a analizat cat a putut de bine toata aceasta actiune inainte de a face o recomandare.
Din pacate singura metoda realista de a determina care dintre cele doua staffuri a ‘avut dreptate’ este de a astepta rezultatul votului. Staffurile n-au avut – sau cel putin n-ar fi trebuit sa aibe – ca țintă obtinerea unei prestatii artistice cat mai ridicata din partea candidatului sfatuit ci una care sa ii creasca acestuia sansele de a fi ales. Adica un mod de comportament care sa se potriveasca cat mai bine cu ce ne dorim noi, alegatorii, de la viitorul presedinte.

Si atunci? Sa alegem dupa prestatia artistica sau dupa ce fel de tip de presedinte ne dorim?

Iesirea din acest rationament circular ne apartine tot noua.

An autumn stroll through the oldest and one of the most famous public gardens in Bucharest.

DSC_9778

frustrare

Teoria metodologica sustine ca o cercetare, de orice fel pana la urma, poate fi facuta in doua feluri.

‘Cercetatorul’ poate iesi ‘pe teren’ sa stranga datele de care are nevoie pentru a ‘masura’ fenomenul care i-a starnit interesul sau poate folosi niste date deja stranse – de altii si eventual pentru cu totul si cu totul alte scopuri.
(Analiza secundara a datelor)

Cand suntem pusi fata in fata cu asemenea ‘creatii artistice’ precum cea a BUG Mafia fiecare dintre noi reactioneaza in felul lui.
Unii se oripileaza din cauza limbajului extrem de frust si intorc scarbiti spatele.
Altii se amuza si recunosc, in sinea lor sau pe fața, ca in spatele fatadei pornofonice isi itesc capetele cateva adevaruri incomode.
Pe mine m-a izbit intrebarea ‘cat de frustrati trebuie sa fie cei mai mult de 4 milioane de ascultatori pentru a asculta asa ceva’?

Sa ma explic.
Simpla aparitia a unui cantec de genul asta nu este mare scofala.
Mai ales in conditiile zilei de astazi aproape oricine poate compune si inregistra un astfel de video clip. Si sunt destul de multi nemultumiti pe lumea asta care sa faca asa ceva.
Mai mult. Exista un public pentru care simpla prezenta a ‘termenilor tehnici’ presarati din belsug aici reprezinta o atractie irezistibila numai ca in conditii normale genul asta de public este relativ putin numeros.

Ori noi avem aici mai mult de 4 milioane de vizualizari.
Popularitatea cantecului asta este de fapt expresia unei cantitati considerabile de frustrare, mai ales ca ‘spatiul cultural’ despre care vorbim acopera nu mai mult de 20 milioane de oameni.

incepe un nou ciclu

“Toate televiziunile sunt in delir ca au iesit 2000 de insi in strada. Asa si? Maine suntem capabili sa strangem 20 000, fara probleme, doar la Craiova. O facem si noi? Facem razboi civil sau il convinge cineva pe mutu ala sa iasa la dezbatere, sa il vada lumea ce are in cap?”

In decembrie ’89 o mana de tineri – ca doar atatia au fost – au ridicat o baricada la Inter.
Folosindu-se de energia lor cativa ‘batrani’ priceputi l-au debarcat pe Ceausescu si s-au instalat ei la putere.

Sesizand ce se intampla tinerii au iesit din nou in strada, in Piata Universitatii de data asta.
Din pacate doar in Bucuresti.
‘Batranii’ priceputi au reusit sa faca fata situatiei.

Starea in care suntem acum este consecinta directa a modului in care au stiut acei ‘batrani’ sa faca fata provocarilor.

Foarte multi isi doresc schimbarea.
Din pacate ‘ceața’ (artificiala de altfel) este atat de deasa incat e greu de vazut incotro trebuie sa mergem.
Cativa tineri, din nou, si-au dat seama cat de artificiala este aceasta ceața si au iesit iar in strada.

Nu in favoarea unuia sau altuia ci doar pentru a fi siguri ca singura modalitate prin care cetateanul de rand isi poate manifesta vointa – votul liber – ramane cu adevarat deschisa.

Din pacate din nou foarte putini. Asta e singurul motiv pentru care unii si altii isi pot permite sa faca misto de ei.
Din fericire de data asta n-au mai iesit doar in Bucuresti.

Sa vedem, vor intelege in sfarsit si ‘batranii’ ca ‘asa nu se mai poate’?

un nou inceput

modern triad

 

I’m afraid things are a tad more complicated than that.
There is us, government and banks/corporations.
None of these three can survive, at the present level of ‘sophistication’, without the other two.
Unfortunately people tend to forget that and to concentrate on their own personae/interests. In hot pursuit of those interests some of these people ‘bend’ the normal interactions between ‘us’, government and banks/corporations.
Those ‘bends’ make life easier for the benders but only on the short run. After ‘power’ becomes too concentrated the system becomes fragile, exactly as Nassim Nicholas Taleb has amply demonstrated and Vilfredo Parreto suggested more than 100 years ago.

Inainte de decembrie ’89 oamenii ‘votau cu picioarele’, intr-un singur sens.

In ’89, pentru ca se adunasera destul de multi, au votat cu ‘pumnul’.

In Duminica Orbului, 20 Mai 1990, si apoi in 1992, au fost primele doua dati cand am votat ‘rational’: ‘Ne-a dat Iliescu pamantul inapoi?’ ‘Ne-a dat!’ ‘Partile sociale?’ ‘Ni le-a dat si pe alea’. ‘Banane si portocale?’ ‘Da, nu mai vazusem de mult!’ ‘Ne-a lasat sa iesim mai devreme la pensie?’ ‘Da!’
Pai si atunci cum sa nu-l votam?
Oricat ne-am da acum cu pumnii in cap nu putem reprosa unei populatii neobisnuite cu exercitiul democratic si cu functionarea unei economii de piata ca a votat ‘primitv’, ca s-a lasat cumparata cu maruntis.
Ii putem intr-adevar reprosa lui Iliescu ca a irosit un bun prilej de a intrepta tara catre o cu totul si cu totul alta directie dar…’cine a stat cinci ani la rusi nu poate gandi ca Bush’ … asa ca …

In orice caz in ’96 ne cam lamurisem ca nu mergeam chiar in directia cea buna asa ca iar am votat ‘contra’.
Unii ar spune ca atunci am votat cu Emil Constantinescu si ca acesta ne-a dezamagit.
Eu unul nu sunt de acord cu asta. Noi suntem cei care am gresit fundamental. Am crezut ca Milica era tot un fel de Iliescu. Ca dupa ce va ajunge la putere se va ocupa el de tot.
Ar fi putut face asa ceva? In primul rand fotoliul de presedinte al Romaniei nu confera ocupantului suficienta putere pentru a face asa ceva daca nu se bucura si de colaborarea unei majoritati parlamentare functionale. In al doilea rand Constantinescu era exact opusul lui Iliescu. Un democrat convins ca rolul unui politician este acela de a asigura cetatenilor un spatiu in care acestia sa isi poata folosi cat mai bine calitatile si nu un ‘tatuc’ care se crede dator sa-si duca ‘con-cetatenii’ – momindu-i daca se poate, cu forta daca nu se lasa – acolo unde crede el ca trebuie sa ajunga.
Ori, dupa ce l-am ales, noi insine l-am lasat pe Constantinescu de unul singur. Cei 15000 de specialisti erau acolo, asa cum ni se promisese, numai ca au preferat sa intre in afaceri in loc sa intre in administratia publica. Si, de fapt, de ce ar fi facut-o? Erau tineri, capabili, de ce sa se ingroape singuri cand in fata lor se desfasura, virgina, economia de piata?!?

In 2000 am fost atat de scarbiti de ceea ce se intamplase incat iar ne-am sucit. Atat de scarbiti incat pe locul doi a iesit Vadim. Iar in turul doi scarba de scarba ne-a orbit atat de tare incat am fost in stare sa votam cu Iliescu incat sa nu iasa CVT-ul!

Si apoi iar, in 2004 am votat cu Basescu de frica lui Nastase, nu pentru ca am fi inteles ceva din proiectul lui Basescu. Noroc de Tariceanu ca nu si-a pierdut capul si a stiut sa-i faca fata.

In 2008 si 2009 parca ne-a luat cineva mintile. Dupa ce Tariceanu si PNL-ul – tocmai pentru ca nu s-au bagat unde nu le fierbea oala, in mațele economiei – permisesera Romaniei sa ia parte la cresterea economica mondiala – asa fortata cum fusese ea – i-am aruncat la alegeri tocmai pe locul 3. PDL-ul care nu facuse nimic 4 ani a luat de doua ori mai multe mandate decat PNL iar PSD-ul, care nu facuse nimic altceva decat sa sprijine din umbra PNL-ul, a iesit pe locul doi. Si ne mai miram acum de ce Tariceanu se comporta asa cum o face in zilele astea si de ce PNL-ul a stat pe bara in turul I de la prezidentialele de acum? Si dupa aceea sa-l reconfirmam pe Basescu pentru inca 5 ani?!? Doar pentru ca ni se paruse Geoana prea moale?!? Ne-a invatat Basescu minte ce inseamna un lider puternic…

2012, in schimb, promite sa fie inceputul schimbarii. Pentru prima oara am votat un ‘proiect’. S-au adunat unii, au facut un program cu cap si coada, au parut ca se inteleg si bine am facut ca i-am ales. Dupa aceea s-au certat intre ei…

Acum avem ocazia sa terminam schimbarea. N-am sa va spun cu cine am de gand sa votez, din posturile mele anterioare rezulta foarte clar ca sunt de parerea lui Lao-Tzi ca datoria conducatorului este sa stea deoparte si sa vegheze, nu sa se bage in toate cele. (Recitind imi dau seama ca s-ar putea intelege ca ma compar pe mine cu Lao-Tzi… ma refeream la conducatorul pe care urmeaza sa-l alegem! Nu vreau sa iau, acum, pe fata, partea nici unuia dintre ei pentru ca imi doresc ca mesajul meu sa ajunga la cat mai multi dintre voi, indiferent de simpatiile voastre politice.)
Am sa fac in schimb remarca ca situatia de extrema polarizare in care se afla Romania se datoreaza in foarte mare masura exact acestui ‘vot negativ’.
Polarizare politica, adica imparirea populatiei in TREI tabere care aproape ca nu vorbesc intre ele – o masa imensa de scarbiti pe care nu-i mai intereseaza nimic, iar alaturi de ei o ‘stanga’ si o ‘dreapta’ care au in comun doar autoritarismul, nu si vre-un proiect de tara – si polarizare economica – o mare masa de saraci, cativa indivizi extrem de bogati si o mana de oameni despre care ei cred ca fac parte din clasa mijlocie numai ca sunt atat de departe de cei saraci incat acestia din urma nu-si pot da seama pe unde or fi ajuns aia acolo.

Ce legatura are votul negativ cu polarizarea?

Simplu.
In situatia in care populatia este scarbita este nevoie de masini puternice de partid pentru a fi scoasa la vot. De unde si tendinta ca partidele bine organizate – PSD si PDL, in realitate amandoua urmase ale FSN-ului – sa se transforma in partide-stat. Iar aceste doua lucruri – o populatie scarbita si dezabuzata si niste masinarii puternice de partid, organizate aproape militareste – fara prea mare libertate interna, imping inexorabil inapoi catre campanii negative. Un cerc vicios. Este mult mai usor sa starnesti o populatie nemultumita provocandu-i emotii negative decat sa o aduni in jurul unui proiect si e mult mai usor sa raspandesti ‘zvonuri’ decat sa convingi atunci cand ai la dispozitie ‘soldati’ disciplinati dar pe care nu i-ai incurajat niciodata sa gandeasca de unii singuri – tocmai ca sa nu intre la idei.
Acest cerc vicios ii prinde pe unii si ii arunca pe alti afara. Afara de tot, adica afara din tara, sau la periferia jocului. De unde, in aparenta linistiti dar in realitate mereu la panda,  vaneaza oportunitatile. Unii ii acuza de venalitate, altii ii scuza – ‘pai ce sa faca si ei, saracii?’. O fi bine? O fi rau? Cert este ca la fiecare dintre schimbarile de macaz/guvern o parte dintre acestia cad victima schimbarii. Unii se prabusesc de tot, altii se inregimenteza in cate o masinarie de partid. In felul acesta polarizarea se adanceste si mai tare.
La varful piramidei, in zona rarefiata a atmosferei, ajung doar cativa, sa-i numeri pe degete. Tocmai din cauza acestui razboi continuu in care nimeni nu iarta pe nimeni. Iar problema nu este ca sunt extrem de bogati – nu ma intereseaza cum au ajuns sa fie asa – ci extrem de putini. Fiind putini fiecare dintre ei este foarte puternic – destinele a extrem de multi oameni depind, direct sau indirect, de deciziile pe care le ia fiecare dintre ei. Situatia este valabila atat in ceea priveste clasa politica cat si pe ‘oamenii de afaceri’. Iar in conditiile in care foarte multa putere este concentrata in foarte putine maini ori de cate ori oricare dintre aceste maini tremura efectele sunt dezastruase. Acest lucru este valabil chiar in conditiile in care detinatorii puterii sunt bine intentionati, cu cat acestia sunt mai putini cu atat creste probabilitatea ca greselile comise de unii ei, involuntar sau chiar cu buna credinta, sa treaca neobservate de ceilalti – tocmai datorita numarului lor insuficient. Reteta clasica pentru dezastru si explicatia pentru prabusirea inevitabila a tuturor imperiilor cunoscute in istorie si a tuturor companiilor care au ajuns vreodata sa domine autoritar o anumita piata.

Ce facem in situatia asta?
Cu cat stam mai multi acasa cu atat hotarasc ‘ceilalti’ pentru noi si se adanceste polarizarea dintre noi.
Macar sa iesim, masiv, la vot. Eu, unul, stiu cu cine voi vota. Cu toate ca sunt sigur de optiunea mea nu va pot cere si voua sa faceti aceiasi alegere. Cred ca intelegeti de ce.
Ce pot face insa este sa va rog sa ma ‘urmati’ catre sectiile de votare. Doar in felul acesta le putem transmite ‘lor’ ca ‘ne pasa’. Ca am inteles. Ca nu mai suntem dispusi sa ne lasam purtati de vant incolo si incoace.

confruntare electorala

Confruntarea, directa sau indirecta, este o forma de negociere.

Specialistii in PR si/sau marketing politic pot intra in amanante extrem de interesante pe aceasta tema.

Am sa incerc sa analizez ce se intampla din postura celui interesat mai degraba de modul de gandire al oamenilor – si de maniera in care gandirea este tradusa in practica – decat de orice altceva.

Situatia curenta:
– Ponta a primit in turul I mai multe voturi decat Iohannis. Ca atare este interesat in pastrarea status-quo-ului. Are nevoie ca in turul doi sa se prezinte toti cei care l-au votat in turul I, eventual mai multi, si sa faca in asa fel incat toti ceilalti sa devina descurajati, eventual chiar scarbiti.

– Iohannis a reusit sa iasa pe locul doi dar la distanta destul de mare. Are nevoie sa-i re-mobilizeze pe toti cei care l-au votat in turul I si sa atraga pe cat mai multi dintre nehotariti si dintre cei care au votat cu alti candidati de ‘dreapta’.

Deci in timp pe pe Ponta il intereseaza mai degraba sa-si conserve alegatorii (teoretic nu prea mai are de unde sa atraga foarte multi votanti noi) Iohannis are nevoie de a aduna foarte multe voturi ‘proaspete’ – atat de la unii dintre cei care au votat deja in turul I cat si de a aduce cat mai multi votanti noi care sa-l sprijine.

Privind situatia in felul acesta devine clar de ce Ponta isi doreste 4 confruntari iar Iohannis doar una si de ce Ponta vrea la televiziuni de stiri in timp ce Iohannis are nevoie de un teren neutru.

– Daca sunt mai multe intalniri, cu tematica bine stabilita si cu moderatori din televiziuni totul se transforma intr-un spectacol bine regizat. Dupa fiecare dintre ele ‘stafful de campanie’ poate analiza efectul obtinut si calibra raspunsurile de la urmatoarele intalniri. Acelasi lucru poate fi facut si cu intrebarile ce urmeaza a fi adresate. Daca este vorba despre o singura intalnire lucrurile pot scapa mult mai usor de sub control, mai ales ca tematica nu mai poate fi atat de stricta.

– Televiziuni de stiri versus teren neutru si emisiune preluata de toate televiziunile care isi doresc acest lucru.
Cele 4 televiziuni care au lansat invitatii sunt percepute de public ca fiind inregimentate politic. Doua intr-o tabara, doua in cealalta tabara.
Telespectatorii, la randul lor, sunt impartiti in trei. Unii, din pacate cei mai multi, nu se uita la ‘politica’. Unii de scarba, altii pentru ca pur si simplu, si-au pierdut interesul – daca l-au avut vreodata. Ceilalti, cei cu ‘opinii ferme’, tind sa fie de acord cu mesajele transmise de televiziunile care sunt in aceiasi tabara cu ei si extrem de critici cu mesajele venite din tabara cealalta.

Daca contruntarea ar avea loc la televiziuni lucrurile s-ar intampla cam asa:
– Cei mai multi, cei neinteresati, ar schimba canalul dupa primele 5 minute pentru ca incepe ‘Las Fierbinti’ sau alt serial foarte popular.
– Cei care au incredere in televiziunea care transmite emisiunea din seara respectiva isi vor intari convingerea in ‘valoarea’ candidatului ‘lor’.
– Cei care n-au incredere in televiziunea respectiva vor gasi nenumarate prilejuri de a se enerva – ‘uite cum i-au taiat vorba/nu l-au lasat’ – pe modul cum este tratat canditatul ‘celalalt’ si vor sfarsi prin a schimba si ei canalul, scarbiti.

Cu alte cuvinte exact ce are nevoie candidatul care isi doreste sa conserve cat mai mult din situatia actuala.

Celalalt, Iohannis, are nevoie sa-i scoata din amortire exact pe cei indeobste neinteresati de ce se intampla in studiourile televiziunilor de stiri – printre altele si pentru ca nu au o parere foarte buna despre aceste televiziuni. De unde insistenta sa ca intalnirea sa aiba loc pe teren neutru, moderata de cineva care nu are mare legatura cu peisajul media si transmisa simultan pe cat mai multe canale – astfel incat telespectatorii sa nu aiba unde ‘fugi’.

Cica nu e bine sa dai sfaturi, mai ales daca nu ti se cer.
De aceea voi margini in a ura ‘succes’.
Nu, nu candidatilor!
Alegatorilor.
Succes in a alege pe cel mai potrivit dintre candidati.

PS. Am inceput postul prin a face referire la ‘negociere’ si dupa aceea am vorbit despre orice numai despre ‘negociere’ nu.
De cele mai multe ori negocierile sunt ‘castigate’ inca inainte de a avea loc, de cel care reuseste sa impuna agenda si locul care ii convine lui – si care este ales astfel incat sa-l incomodeze la maxim pe adversarul sau.
Si abia acum am ajuns la partea care ma doare pe mine.
In principiu o negociere ‘adevarata’, care se incheie cu un succes durabil, este o negociere din care amandoua partile ies suficient de multumite incat sa continue relatia.
Nu asa ar trebui sa fie facuta ‘politica’?
Cu respect si nu cu aroganta?
Si cine ar trebui sa ceara, ba chiar sa impuna acest lucru, daca nu exact cei in capul carora se sparg oalele?
Adica noi, alegatorii? ….

Cred ca trebuie sa scriu ceva si in ‘corpul’ postarii, nu?

A, de exeplu ca la dreapta si la stanga lui Basescu se vor afla, bineinteles, Boc si Udrea.

Ce mi-a venit?
Pai e extrem de simplu.

Tariceanu a fost un excelent prim ministru. Atat ca premier cat si ca barbat politic. A fost suficient de priceput incat sa nu ‘strice’ nimic, din punct de vedere economic, cat a fost la Palatul Victoria si in acelasi timp suficient de barbat incat sa ii tina piept lui Basescu.
Si la ce i-a folosit? In 2008, dupa cei mai buni patru ani pe care i-a avut Romania, noi, poporul, i-am dat cele mai multe voturi lui Basescu. Probabil ca sa compenseze perioada de suspendare. De parca Basescu ar fi guvernat Romania si nu Tariceanu… Pentru cei care nu mai tin minte: in 2008 au votat cam 40% dintre cei care aveau dreptul iar PNL a iesit pe locul trei, cu jumatate de mandate fata de PDL. Pai cum sa te mai miri ca Tariceanu s-a acrit rau de tot?!?

In orice caz in situatia asta, dupa ce a acceptat postul de Presedinte al Senatului din partea PSD nu mai poate aspira la pozitia, chiar onorifica, de ‘comandant al dreptei’.
Iohannis, daca pierde alegerile, va fi obligat sa faca un pas inapoi.

Si atunci cu cine ramanem?
Mai vedeti pe altcineva in afara de Basescu care sa poata pretinde aceste galoane?
Pana revine Antonescu pe prima scena s-ar putea ca PSD-ul (sau o alianta PSD-PLR) sa castige si alegerile din 2016.

Daca va convine situatia asta…

PS.
In 2000 am votat pentru prima si ultima oara cu Iliescu ca sa nu iasa Vadim.
Acum 10 minute a anuntat ca il sprijina pe Ponta pentru turul doi.
Nationalism de stanga?!?

vadim turul 2

 

treziti-va ma!

A vous de jouer

I shared a video clip on FB a couple of days ago, I’ll post the link at the end of this entry.

It was about a homeless artist in Edmonton, Canada, who taught himself to play the piano and I was wondering where did he find a piano on the streets to do that.

This is how I found out that: “There’s a public piano on the sidewalk in downtown Fargo (North Dakota . It’s in front of an art gallery and is free for anyone to play. (It’s covered during rain and taken indoors for winter, of course.) The plan is to acquire and “sprinkle” more of them around downtown. It’s very popular.”

I was very glad but my happiness was both short-lived and and quickly born again: “The first piano placed on the corner of First Ave. and Broadway in Fargo was vandalized within 10 days. When it comes to public art, our biggest challenge lies in defining the type of behavior our community will tolerate. We must hold each other accountable for our actions. I am working with the local police and with business owners to create ways to reduce the potential for future vandalism.”  
What’s going on there is way bigger than a lonely enthusiast sharing his piano with the passersby. It’s an entire project and the guys aren’t going to give up so easily.

Even more important is that the project is supported by the community: the pianos are donated by the general public and expenses are covered by private sponsors (Kickstarter “helped” a lot) while the big heart behind all this is Susanne Williams.

On this side of the Atlantic, or more specifically in Paris, pianos have found another way to get in touch with the general public. They have somehow convinced the managers of most rail-stations to have one installed near the platforms used by the commuters, as can be seen in the picture that opens my post. Click on it if you want to find out more.

While searching the internet to find out more about ‘street pianos’ I discovered Luke Jerram, the artist who in 2008 had the idea to launch “Play me, I’m yours” : ”

‘The idea for Play Me, I’m Yours came from visiting my local launderette. I saw the same people there each weekend and yet no one talked to one another. I suddenly realised that within a city, there must be hundreds of these invisible communities, regularly spending time with one another in silence. Placing a piano into the space was my solution to this problem, acting as a catalyst for conversation and changing the dynamics of a space.’
Luke Jerram, International artist and creator of ‘Play Me, I’m Yours’

Now I wonder if Luke Jerram and Ryan know about each other.
Ryan playing the piano

Thanks Maria Flieth and Paul Wehage for providing me the initial information for this post.

Me and my limited vision. I consider myself to be a person who is relatively well connected to the world at large yet I could never conceive of somebody not only dreaming about but actually bringing pianos out on the boardwalk for everyone to play.
Maybe it is high time for the rest of us to unleash their dreams.
And to start working on them!

“”We have not merely stumbled upon truth in spite of error and illusion, which is odd, but because of error and illusion, which is even odder.” Balfour”, courtesy of Philip F. Crenshaw who shared this on his Facebook wall.

“The good thing is that after only god knows how many times we have stumbled upon a truthful thing, we finally recognized it for what it was: a gem lying in mud for us to pick it up!” Me