Archives for category: Tara din care traim

Image

Cititi povestea.

Apoi comentariile:

“Azi aveți ocazia să vă delectați cu un nou text din manualul de clasa a treia

În afara finalului (de un profund umanism și intens antiutilitarist) – personajul principal e ucis, dar criminalii nu-i consumă cadavrul din cauza remușcărilor, chiar dacă îs leșinați de foame – suntem răvășiți și de câteva întrebări nevinovate:
– cum iese pe poartă o văduvă? 
– ce a muncit mama în ziua aia de s-a întors cu un iepure? autorul, după cum vedeți știe, dar preferă să se întrebe doar “cât?”
– e oare înțelept să-ți alungi neamurile pe câmp sperând că se vor înmulți ?

După ce mi-a ascultat nelămuririle Ilinca mi le-a spus și ea pe ale ei:

– Tati, ce au făcut cu friptura dacă nu au mâncat-o?
– Or fi dat-o la câini.
– N-aveau câini.
– Atunci cred că au îngropat-o.
După vreo oră, timp în care terminaserăm tema la mate, Ilinca a mai dat glas unui gând care o sâcâia:
– Tati, dar pe cruce ce i-au scris?
– Cum adică ce i-au scris pe cruce?
– Adică au scris “iepure” sau “friptura de iepure”?” “

Iar la final iata si gandurile mele:

Intrebarile Ilincai sunt de nota 10.
Textul intr-adevar nu prea are mari valente literare, nu pot intelege schematismul unora dintre cei care scriu pentru copii, dar reprosurile care i se aduc cu privire la logica interna nu stau in picioare.
De exemplu femeia nu iesea pe poarta intr-un anume fel specific vaduvelor, iesea pe poarta cu furca in spinare PENTRU ca era vaduva. Daca ar fi avut barbat se ducea el sa faca fanul iar ea ramanea acasa sa vada de curte si de copii.
Asta era diviziunea muncii pe vremea aia…
E adevarat ca se simte o oarecare contradictie intre stilul foarte simplist, aproape didactic, al exprimarii – care sugereaza ca povestea se va termina cu o morala clara – si finalul deschis…
Poate ca mesajul este de fapt asta: ‘asculta sfaturile celor din jur dar fa dupa capul tau’!
Cumpaneste bine inainte de a face ceva – ca sa nu ai remuscari, sa nu auzi labele iepurasului batand in cosul sobei – si dupa aceea asuma-ti consecintele – daca tot l-ai facut friptura atunci mananca-l ca e pacat de el.
Judecand dupa intrebarile Ilincai, se pare ca ea a priceput despre ce e vorba.

Image

A incercat sa construiasca capitalismul in Romania si n-a reusit dupa cum nici parintii sai n-au reusit sa construiasca socialismul.
N-a mai rezistat asa ca a plecat pe alte meleaguri.

Dar nu s-a scarbit atat de tare incat sa nu-i mai pese si sa nu se mai uite inapoi.
Ne-a lasat mostenire o radiografie foarte exacta.
Iar acum, la ceva mai mult de patru ani distanta, radiografia asta este inca si mai actuala, daca se poate asa ceva, decat atunci cand a fost facuta.

Cum procedam?
Plecam cu totii? Si atunci cine mai stinge lumina?

Sau intelegem o data pentru totdeauna ca ‘Batrinii’, ‘Pamantul’ si ‘Credinta’ nu pot face totul. Ei s-au straduit si ne-au pus la dispozitie roadele muncii lor. Atata au putut! De acum incolo e treaba noastra. Degeaba ne vaicarim sau dam vina pe celalalt.

“Rostul” nu este ceva care poate fi mostenit la nesfarsit. El trebuie luat cu grija de la ‘Batrani’ si reconstruit de fiecare data folosind cu ‘Credinta’ toate resursele pe care ‘Pamantul’ acesta generos ni le pune la dispozitie.

Ne uitam in jur sa vedem pe ce putem pune mana ca sa ne apucam de treaba si pe cine ne putem bizui? Daca da atunci primul pas, adica cel mai greu, catre iesirea din rahat este ca si facut.
Ii chemam inapoi si pe cei care au plecat dar carora inca le mai pasa si care au invatat cate ceva pe acolo pe unde au fost? Ce bine ar fi, in cazul asta am iesi si mai repede la liman.

Ne opreste cineva?
Adica altcineva in afara de temerile noastre?

Se spune ca ‘banii rai ii gonesc de pe piata pe cei buni’.
Expresia e mai veche (de pe vremea cand monezile de aur nu aveau zimti si fiecare pilea din ele dupa voia inimii) si semnifica faptul ca daca cineva pune pe piata marfa ‘proasta’ si ieftina toti ceilalti comercianti sunt nevoiti sa faca si ei acelasi lucru, ATATA TIMP CAT CONSUMATORII ACCEPTA ACEST LUCRU. (Daca nu ar fi suficient de multi cei care sa accepte varianta mai putin performanta a marfii respective, adica daca nu ar fi existat piata pentru ea, acea marfa nu ar mai fi fost propusa deloc, nu?)

Aici este intr-adevar o problema. Consumatorii, cel putin la inceput, s-ar putea sa nu aibe cum sa isi dea seama ca marfa e ‘proasta’. In cazul ‘galbenilor’, de exemplu, aveai nevoie de o balanta pentru a-ti da seama daca au fost piliti sau nu, nimeni nu era atat de nebun incat sa-i pileasca astfel incat sa lase urme vizibile cu ochiul liber…

Dar piata reactioneaza pana la urma.
Fie marea majoritate a comerciantilor se aliniaza si se aprovizioneaza si cu marfa mai ieftina fie marfa respectiva este atat de proasta incat cumparatorii isi dau seama ca in realitate e prea scumpa si incep sa o refuze.

Sa vedem acum ce se intampla pe piata asigurarilor din Romania.

Încrederea în companiile de asigurări este la un nivel minim, recunosc managerii din domeniu. Ca să facă uitate scandalurile, reprezentanţii companiilor s-au plimbat joi cu bicicletele împodobite cu baloane, prin centrul Bucureştiului. Brokerii şi asiguratorii au ieşit printre şoferi pentru a mai spăla puţin din imaginea stricată de unele companii de asigurări certate cu legea.Încrederea în companiile de asigurări este la un nivel minim, recunosc managerii din domeniu. Ca să facă uitate scandalurile, reprezentanţii companiilor s-au plimbat joi cu bicicletele împodobite cu baloane, prin centrul Bucureştiului. Brokerii şi asiguratorii au ieşit printre şoferi pentru a mai spăla puţin din imaginea stricată de unele companii de asigurări certate cu legea.

Cu alte cuvinte comerciantii au inteles in sfarsit ca macar o parte dintre clienti au inteles ca li se vindeau, cam de multisor, galbeni piliti atat de tare incat nu prea mai valorau mare lucru.

Si cam ce urmeaza sa se intample?

“„Astra îşi va repoziţiona produsul pe piaţă la un preţ mai ridicat şi va trage şi piaţa, sigur. La RCA o creştere de 10-20% ar putea fi absorbită foarte uşor şi la locuinţe o creştere de 50%”, spune Bogdan Andriescu, de la Uniunea Brokerilor în Asigurare.”

Ce spune omul asta aici poate fi interpretat in doua feluri.

Fie ca Astra ar putea sa majoreze preturile sale cu 10-20% si respectiv cu 50%, bineinteles daca campania sa de rebranduire,  ar avea succes fie ca primele de asigurare ar putea creste pe intreaga piata cu aceste procente tocmai pentru ca Astra, si alte companii, nu vor mai propune polite ‘ieftine’ (si proaste).

Aceasta a doua varianta ridica o problema.
De ce ar majora celelalte companii primele atat de mult?
Doar pentru ca pot? Asta inseamna comportament monopolist si exact genul asta de atitudine a marilor jucatori permite aparitia pe piata a unora care promit marea cu sarea fara sa fie in stare sa isi acopere promisiunile.
Sau nici macar ele, ‘companiile serioase’ nu faceau o calculatie corecta de pret, adica isi asumau si ele riscuri prea mari?!? Si de ce ar fi facut asta? Doar pentru a ramane pe piata?

Ambele variante ridica o problema majora.
De ce firmele serioase si asociatia patronala in domeniu nu si-au avertizat mai devreme clientii?
Si daca au facut-o atunci noi, consumatorii, de ce am dormit in cizme?

Sau poate ca piata asta nu este cu adevarat libera?
Adica una in care informatia sa circule liber, pentru ca pana la urma asta este definitia unei piete libere, nu?

Până la 10 ani Georgeta a fost un copil fericit. Amândoi părinții îi erau aproape într-o vreme în care foarte mulți tați erau deja pe frontul rusesc. Locuiau la țară, în Basarabia – părinții ei erau funcționari la primărie, trimiși din Regat după ce sovieticii se retrăseseră în grabă – și o duceau atât de bine încât ai ei își permiseseră să angajeze o fata din vecini să vina să aibă grija de ea și de fratele ei mai mic. Maria, fata din vecini, de 14 ani, era mai mult prietena ei decât servitoare-n casă. Făceau totul împreuna iar de gătit gatea mama Georgetei, Nela, atunci când venea de la serviciu.

La 12 ani Georgeta nu mai avea nimic. Frontul se întorsese, tatăl ei murise de cancer iar ea, fratele ei si cu mama lor erau refugiați într-un sat sărac din Oltenia – Maria rămăsese plângând în Basarabia, Nela nu avusese curaj să o ia in refugiu cu toate ca părinții Mariei s-ar fi despărțit bucuroși de fiica lor știind ce urma să li se întâmple fetelor tinere atunci când va trece din nou frontul prin orășelul aflat la răscruce de drumuri. Mâncau, de milă, din grădina țăranului unde fuseseră încartiruiți și primeau, din când in când, de la stat, câteva kile de faină, de ulei și de zahar precum și o infimă sumă de bani – asta pentru ca Nela era încă angajată în administrația de stat. Dacă n-ar fi fost așa probabil că Gheorghe, tatăl, ar fi rămas neîngropat: preotul din sat ceruse pentru înmormântare doi cozonaci, un kil de coliva, nu știu câte prosoape și o sumă de bani echivalenta cu mai mult de jumătate din leafa Nelei pe o luna așa ca mama ei se dusese, pe jos, până în satul vecin unde era încartiruita o unitate de pompieri și ceruse ajutorul comandantului acesteia pentru a-și putea îngropa bărbatul.

La 15 ani, reîntoarsă în Bucovina natală – partea rămasă în Romania – Georgeta a intrat la liceu. Asta se întâmpla in 1948 si lucrurile încă nu se schimbaseră aproape de loc in micile orașele de provincie așa ca colegele sale nu au avut nici o jena sa facă “mișto” de paltonul, vechi, al mamei ei, cu care se ducea la scoală si care fusese, in mod evident dar neprofesionist, strâmtat  sa i se potrivească.
Toate astea, preotul avar și cruzimea infantilă a colegelor ‘mic-burgheze’, au aruncat-o pe tânăra adolescentă în brațele ‘propagandiștilor de partid’ așa ca la 20 de ani, studenta în București, ajunsese în aparatul CC al UTC și ajuta la organizarea festivalului Tineretului din ’53. În apropierea celor care luau deciziile importante ‘din sistem’ a înțeles cum stau cu adevărat lucrurile și că oricât de frumoase ar fi idealurile promovate de comuniști acestea nu vor putea fi atinse niciodată tocmai din cauza caracterului dictatorial al ‘democrațiilor populare’.

Așa ca a lăsat-o mai moale cu politica – a ajuns foarte repede la nivelul de secretar de organizație de bază dar a refuzat cu obstinație să intre in rândul activiștilor plătiți – și s-a concentrat pe profesie – era un foarte bun inginer ‘de preparare’, cu expertiză in domeniul minereurilor de cupru.

La începutul anilor ’60 au început sa vină și motivele de bucurie. În 1961 m-am născut eu, unicul ei fiu, iar în 1965 eforturile echipei din care făcea parte au fost încununate de un brevet de invenție: reușiseră să găsească o metodă de preparare care făcea posibilă exploatarea unor minereuri cu conținut foarte scăzut de cupru. (Brevetul asta a fost pus în practica și prin ‘țările calde’, Romania primind câteva milioane bune, în „valută forte”, așa se spunea pe atunci, așa că fiecare dintre membrii echipei a fost premiat la un moment dat cu câte 10 mii de lei, suficienți pentru ca părinții mei să-și cumpere mobila din dormitor).

Invenția asta i-a schimbat de fapt viața.
Nu din punct de vedere material, probabil ca ar fi fost in stare sa își cumpere mobila aia și din leafă…
Datorita ei a fost invitată la un congres minier la Londra, de unde a venit cu o valiza de cărți, apoi a fost de doua ori in China și o dată sau de două ori in URSS. Asta într-o perioada în care extrem de puțini români aveau ocazia să iasă din țară și să ia contact cu alte culturi.

Cele două călătorii în China au avut loc la câțiva ani distanță una de cealaltă. Prima prin ’68 și a doua prin ’72 sau cam așa ceva.  Amândouă s-au întâmplat vara.
Pe a doua o țin minte mai bine dintr-o cauza destul de ‘egoistă’. Aveam de făcut un ierbar ca temă de vacanță și maică-mea știa asta când a plecat așa că mi-a adus de-acolo câteva zeci de frunze și de flori presate așa cum știe sa o facă cineva obișnuit cu munca de laborator. Va dați seama ce succes a putut avea  ierbarul ‘meu’…
Mai țin minte că în afară de a-mi relata despre obiceiurile culinare locale a încercat să mă facă sa înțeleg ceva din transformarea politică prin care trecea China, vestita Revoluție Culturala și reluarea relațiilor cu America. Cum  începuse și la noi să se strângă șurubul bineînțeles ca n-a intrat prea mult în amânunte – oricum nici ea nu știa foarte multe – dar un lucru ii era clar. I se confirmase faptul ca autoritarismul și dictatura duc la dezastru indiferent de cât de bune sau rele or fi fost intențiile/ideile dictatorului și asta doar din cauza centralismului din aparatul administrativ.
Abia după ce am mai crescut și putea avea încredere că n-am sa povestesc în stânga și-n dreapta mi-a făcut o relatare mai ampla. Trecuseră deja vreo 10 de ani și cu toate astea trăirile ei erau încă foarte puternice.
Acum, la alți 30 si ceva de ani – si la 15 ani de când Georgeta a murit, cred ca am înțeles cu adevărat ce încerca ea sa-mi spună.

In primul rând că nu ajunge ca o idee sa fie bună, ea mai trebuie sa poată fi aplicata in condițiile date. In al doilea rând ca degeaba mai încerci sa dregi busuiocul, mortul de la groapa nu se mai întoarce; dacă vrei să schimbi ceva atunci trebuie sa schimbi natura lucrurilor, a te margini sa le cosmetizezi înseamnă doar o amânare a crizei.

Maica-mea îmi povestea, repet, la începutul anilor ’80, cat de entuziasmata fusese de începutul Revoluției Culturale – prima vizita – si cat de îngrozita fusese de rezultatele ei – pe care le-a simțit în timpul celei de-a doua vizite.
In timpul primei înțelesese de la gazdele ei – care evident aveau si îndatoriri pe linie de propaganda dar care păreau convinși de ce spuneau – ca ideea de baza a Revoluției Culturale fusese reconectarea dintre conducători si viața reala. Teoria era ca pe măsura ce rangul unui conducător este mai înalt cu atât acesta înțelege din ce in ce mai puțin din ceea ce se întâmpla ‚la baza’ societății, tocmai pentru că informațiile pe care le primește sunt la ‘a doua mana’. Cu alte cuvinte că un conducător este de fapt la cheremul consilierilor săi. Până aici nimic nou, nu?
Ei bine, se pare ca ideea lui Mao era că situația asta ar fi putut fi remediata într-un mod extrem de simplu și anume  printr-un program de readucere a conducătorilor in sânul maselor. Aceștia ar fi urmat să își petreacă o anumita perioadă de timp – două trei săptămâni la fiecare trei luni – la ‘munca de jos’, adică ‘direct in producție’ – cei mai mulți dintre ei in agricultură pentru că pe vremea aia acolo erau cele mai multe locuri de munca. Și asta în provincii cât mai îndepărtate de cele unde erau ei ‘șefi’, tocmai pentru ca sa nu se bucure de vre-un statut special.
Partea ‘proasta’ (sau firească pentru un sistem dictatorial ?!?) a fost ca cei de sub Mao – care era deja bătrân și pierduse în mare măsură controlul – în loc sa pună în aplicare ideea în forma în care ‘emanase’ de la Marele Conducător – și, în afară de asta care satrap local s-ar fi trimis pe sine însuși la munca de jos, unde să vadă pe viu și pe propria piele cum trăiește ‘talpa țării’?!? – au transformat situația într-un prilej de a scăpa de toți cei care nu erau destul de obedienți pentru gusturile lor.

Seamănă cu poveștile despre ‘Ocaua lui Cuza’? Adică despre cum ar trebui sa poarte  ‘Domnul’ înțelept și binevoitor la care încă visează prea mulți dintre români? Poate.

De fapt se pare ca este vorba despre lucrul pe care nu reușim noi sa-l înțelegem.

Cert este ca amândoi, atât Cuza cat si Mao, demonstrează pe deplin – daca mai era nevoie – limitele conducerii centralizate. Autocratul se îndepărtează – tocmai din cauza cunoașterii mediate pe care o are orice conducător asupra a ceea ce se întâmpla dincolo de imediata sa apropiere – din ce in ce mai tare de realitate și începe sa facă, din această cauză, greșeli din ce in ce mai mari. Iar dacă observăm și faptul că intervențiile conducătorului asupra sistemului condus de el sunt făcute tot indirect, adică tot prin intermediul unor oameni aleși de însuși conducătorul respectiv, lucrurile devin chiar evidente.
Acum am ajuns la o alta idee oarecum contemporana lui Cuza și anume la teoria selecției negative a lui Eminescu. Acesta susținea ca in anumite situații pozițiile de control dintr-o societate pot ajunge sa fie populate cu indivizi total nepotriviți pentru acele posturi și că acest lucru se întâmpla atunci când criteriile după care sunt evaluați membrii societății respective  nu sunt adecvate situației.
Ori exact acesta este fenomenul care se întâmpla in orice dictatură. Indivizii nu mai sunt apreciați in funcție de realizările lor ‘practice’ (verificate de ‘piața liberă) ci mai degrabă în funcție de imaginea pe care reușesc să și-o creeze în ochii superiorilor lor.
Veți spune ca este absolut rațional pentru orice individ să ‚se dea bine’ pe lângă șeful său după cum e la fel de rațional pentru șefi să-și aleagă niște colaboratori cu care sa le facă plăcere sa lucreze dar ce ne facem atunci când ‚colaboratorii’ ajung sa-i spună șefului doar lucrurile pe care acesta vrea sa le audă și asta pentru că ‚șefu-i șef și-n pielea goala’ și se comportă în așa fel încât îi convinge foarte repede de acest lucru pe toți cei din jurul său? Iar pe cei pe care nu-i convinge îi dă afară?
Poate ca acest lucru o fi într-adevăr rațional dar cât de sustenabil o fi el oare?

Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care democrațiile autentice au șanse mai mari de supraviețuire pe termen lung decât autoritarismele de orice fel? Nu cumva ăsta o fi motivul pentru care piața liberă funcționează mai bine decât orice monopol? Nu cumva din acest motiv  țările sunt cu atât mai stabile cu cat respectă mai strict principiul separației puterilor în stat și au o economie de piața cât mai liberă?

Și dacă au existat oameni care au priceput chestiile astea și le-au pus în practică exact atunci când erau la apogeul puterii lor ce ne împiedica pe noi să facem în continuare același lucru, mai ales că avem la dispoziție exemplul lor?
Aproape oricare dintre conducătorii Angliei din ultimele cinci-șase secole ar fi putut încerca măcar instaurarea unei dictaturi personale și cu toate astea Anglia a ajuns sa fie considerată una dintre cele mai tradiționale democrații din lume. Cei care au croit statul American la sfârșitul secolului XVIII ar fi putut să-i dea orice forma și cu toate astea au ales democrația. Cei care au elaborat prima legislație anti-monopol din epoca moderna au fost republicanii americani de la sfârșitul secolului XIX, exact aceiași „robber barons” de la care te-ai fi așteptat să fie niște monopoliști feroci și care in realitate și-au cheltuit mare parte din averi înființând și înzestrând faimoasele universități americane, instituții culturale și organizații non-profit care exista și astăzi.

Ce au înțeles oamenii aia și de ce nu suntem în stare să înțelegem și noi același lucru astăzi?

Politica a fost o arta si ar trebui sa revina la acea stare.
Din pacate materialitatea vietii cotidiene a pervertit atat conceptul de arta cat si pe cel de politica.
Arta a inceput sa fie inteleasa ca o activitate umana generatoare de frumos iar politica ca pe o actiunea de a reusi intr-un fel sau altul sa ajungi in capul bucatelor pentru a le imparti dupa bunul tau plac.
Daca ne uitam cu mai multa atentie observam totusi ca adevaratii artisti sunt cei care reusesc sa aduca in spatiul public idei sau interpretari noi, care reusesc sa depaseasca obisnuitul pentru a gasi ceva diferit de ceea ce stiam pana atunci. Cu alte cuvinte arta consta in a a gasi o metoda acceptabila pentru a sparge limite considerate pana atunci a fi inexpugnabile.
Tot asa adevarata politica este arta de a pastra impreuna pe membrii unei comunitati, a asigura unui polis cadrul social in care acesta sa poata supravietui. De fapt treaba politicianului consta in a face in asa fel incat sa-i convinga pe locuitorii unui polis sau pe cetatenii unei tari ca le este mai bine daca se ajuta unul pe celalalt decat daca se lupta unul cu celalalt.
O alta formulare ar fi ca misiunea politicianului este sa puna la dispozitia locuitorilor unui polis/cetatenilor unei tari un spatiu social in care acestora sa le fie mai bine atunci cand colaboreaza decat atunci cand incearca sa se insele intre ei.
Iar latura artistica a politicii consta tocmai in faptul ca politicianul de adevarat succes este acela care lasa spatiul respectiv sa se organizeze singur, politicianul intervenind doar pentru a extrage/neutraliza pe cei care rup urzeala firii firii si abtinandu-se de fiecare data cand este tentat de a spune cuiva ce sa faca.

Sau cel putin asa interpretez eu citatul acesta din Lao-tzu :

“As restrictions and prohibitions are multiplied in the Empire, the people grow poorer and poorer. When the people are subjected to overmuch government, the land is thrown into confusion. When the people are skilled in many cunning arts, strange are the objects of luxury that appear.

The greater the number of laws and enactments, the more thieves and robbers there will be. Therefore the Sage says: “So long as I do nothing, the people will work out their own reformation. So long as I love calm, the people will right themselves. If only I keep from meddling, the people will grow rich. If only I am free from desire, the people will come naturally back to simplicity.”

If the government is sluggish and tolerant, the people will be honest and free from guile. If the government is prying and meddling, there will be constant infraction of the law. Is the government corrupt? Then uprightness becomes rare, and goodness becomes strange. Verily, mankind have been under delusion for many a day!”

Cititi articolul asta: http://printreranduri.eu/2014/03/despre-efectele-internetului-asupra-copiilor

Apoi ganditi-va cine porneste televizorul cand ajunge acasa, cine sta logat tot timpul la internet si cam cat timp mai petrecem noi, parintii,  interactionand semnificativ cu copii nostri!

Daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva sa te puna la locul tau.

Zilele astea am gasit in biblioteca “Ultimele 6 minute” de Alistair Maclean, aparuta in 1976 in colectia Enigma. Tineam minte ca am citit-o, aveam cam 15 ani pe vremea aia,
Intriga e relativ simpla, o gasca de infractori internationali doboara un avion incarcat cu aur si pietre pretioase deasupra Golfului Mexic si apoi incearca sa recupereze prada. Socotelile lor sunt incurcate de fratele pilotului care isi pierduse intreaga familie atunci cand avionul s-a prabusit.

Numai ca sub aparenta simplitate se ascunde o realitate pe care putini dintre noi o realizam, cu toate ca avem nenumarate ocazii de a intelege cum stau lucrurile. De cand suntem mici bunicii nostri ne povestesc basme cu Fat –Frumos care reuseste ‘cu regularitate’ sa-l infranga pe balaur pentru ca acesta este ‘rau’, si de aceea singur, in timp ce Fat – Frumos se intovaraseste intotdeauna cu victimele balaurului. Dupa aceea crestem mari, ajungem la scoala si invatam despre reguli, legi si ce este aceea morala.
Pricepem ceva? De obicei nu, ne dam seama ca am facut ceva rau abia cand cei din jurul nostru reactioneaza la faptele noastre si ne pedepsesc atunci cand ii deranjam. Din momentul acela alegem calea minimei rezistente adica adoptam un comportament de evitare a pedepselor in loc sa incercam sa intelegem care e treaba cu adevarat si sa actionam in cunostinta de cauza.

Daca am fi mai atenti in frageda noastra copilarie ne-am da seama ca Fat-Frumos isi construieste victoria tocmai avand grija sa se alieze cu cei din jurul sau. El nu evita nimic, cu atat mai putin confruntarile, dar are intotdeauna grija sa fie de partea fireasca a baricadei. Am evitat in mod intentionat sa spun ‘partea buna a baricadei’ pentru ca ce este bun pentru unul poate fi rau pentru altul in timp ce ‘firescul’, ‘naturalul’ sunt mult mai usor de recunoscut.

Am recitit cartea cu placere. Singurul lucru pe care mi-l mai aminteam era ca se termina cu bine asa ca a fost ca si cum as fi citit-o pentru prima oara. Aproape toate cartile politiste se termina cu bine , nu?
La sfarsit – povestea are happy-end doar in sensul ca personajele negative isi primesc pedeapsa, ‘eroul’ in schimb ramane fara insasi ratiunea de a trai si se afla in fata unui nou inceput dar cărând dupa el toate cicatricile si vanataile vietei de pana atunci – am recunoscut sentimentul pe care l-am trait cu 40 de ani in urma.

Uluirea ca  exista atat de multi indivizi pe lumea asta care nu pot intelege, nici in ruptul capului, ca ‘daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva care sa te puna la locul tau’, precum si mirarea ca oamenii obisnuiti rabda foarte mult ca degetele sa le fie strivite inainte de a face ceva cu adevarat semnificativ pe chestia asta.

“Preluarea deşeurilor din recipientele şi/sau containerele amplasate în punctele de colectare de către alte persoane decât operatorii licenţiaţi pentru prestarea activităţii în aria de delegare respectivă constituie infracţiune de furt şi se sancţionează potrivit legii”.

Lupta dintre etatismul centralist si initiativa privata a ajuns sa se poarte si in jurul pubelei de gunoi.

La nivel declarativ: “Esenţa acestei legi nu a fost de a scoate pe cineva de pe piaţă, ci de a armoniza legislaţia şi partea de selectare a gunoaielor menajere cu normele europene. Era vorba despre o privire de ansamblu, comună, asupra a ce însemană strângerea, selectarea şi depozitarea gunoaielor, în spiritul normelor europene. Operaţiunile de selectare şi de transport se pot face împreună de un singur operator, sau separat, de mai mulţi. Administraţia poate decide cum să gestioneze acest serviciu de salubrizare”, explică senatorul Petru Filip, pentru gândul.”

La nivel practic: “în expunerea de motive a actului normativ se arată că una dintre intenţiile legii este şi îmbogăţirea bugetelor locale de pe urma valorificării deşeurilor, lucru care implică faptul că aceste deşeuri nu mai sunt valorificate de firme, ci de municipalităţi: “Colectate selectiv la sursa de producere, într-un mod eficient şi ulterior valorificate, deşeurile reciclabile pot deveni la rândul lor o resursă financiară pentru bugetele locale”.”

Cum spuneam mai devreme totul sa se stranga la centru. Ce conteaza ca exista deja 2000 de firme care se ocupa cu chestia asta…

Pot sa ii inteleg si pe cei de la salubritate. Ei planteaza borcanele alea mari de plastic pe strada si nu se aleg cu nimic pentru ca vin unii si intr-adevar fura hartia si plasticul din ele iar apoi le vand la firmele de colectare. Ba mai trebuie sa care si molozul pe care unii cetateni inventivi il arunca in containerele pentru deseuri reciclabile…

Ce nu inteleg eu e de ce nu putem face, macar o data, o treaba ca lumea, de la un cap la altul.

Pe vremuri exista un sistem care functiona foarte bine. Sticlele si borcanele se colectau la alimentara, adica exact asa cum se intampla acum in toata America, inclusiv PET-urile si dozele de bere. Hartia se aduna in centre de colectare, ‘fiarele vechi’ tot acolo…
Ce ne impiedica sa revenim la sistemul asta?

Mai departe. Pentru fiecare locuinta se platesc impozite locale. De ce nu se includ serviciile de salubritate curenta in aceste impozite? Ca mai apoi, din cand in cand, municipalitatea angajeze, prin licitatie, un prestator de servicii care sa faca curat? Sa stranga gunoiul, sa mature, sa deszapezeasca…Cetatenii sa fie obligati sa sorteze ei deseurile, inainte ca acestea sa fie ridicate: Umed, Hartie, Metal/Sticla/Plastic. Cine vrea n-are decat sa duca la centrele de reciclare ceea ce poate fi valorificat, cine nu le face cadou firmei de salubritate. Iar prestatorul sa aiba posibilitatea de a refuza colectarea gunoiului nesortat.

Firmele mari, care au nevoie de servicii speciale, sa poata sa faca contracte separate. Cu prestatorul angajat de primarie sau cu altul.
Tot prestatorul care a castigat licitatia organizata de primarie sa fie obligat sa ridice si cantitatile (mici) de moloz rezultat din lucrari de amenajari interioare, precum si mobila veche sau electrocasnicele mari; evident in urma unor programari care sa nu dureze mai mult de cateva zile.

Parca mai suna a economie de piata, nu?

“România are cea mai ridicată rată cumulată a contribuţiilor sociale plătite de angajatori şi angajaţi din regiune, de 55% din salariu, ceea ce poate favoriza munca la negru, cu efect negativ asupra veniturilor colectate, potrivit unui raport al Băncii Mondiale (BM).”

Stirea zilei din domeniul economic in Romania este ca platim cele mai mari contributii sociale din aceasta parte a Europei si ca rata mare a taxelor are un efect negativ asupra veniturilor colectate.
Aha, a descoperit si Banca Mondiala ca pe lumea asta exista apa calda. Mai are un pic si observa ca unii practica mersul pe jos…

Dar hai sa vedem partea plina a paharului. Daca ii incurajam poate inteleg si ce se intampla in jumatatea cealalta … care e adevarata problema a taxelor mari.

Cu cat acestea sunt mai mari SI consensul social cu privire la plata lor este mai slab cu atat existenta acestor taxe distorsioneaza extrem de grav intreaga viata sociala a unei tari.
Da, ati citit bine. Intreaga viata sociala este afectata, nu doar cea economica. Totul. Economia, politica, viata de zi cu zi a fiecaruia dintre cei care traiesc in acea societate.

E adevarat ca exista tari in care taxele sunt mari si unde oamenii sunt in general multumiti. Scandinavia, Germania, chiar si Franta pana nu de mult…
Chestia e ca in tarile alea cetateanul contribuie foarte mult la ‘bugetul tarii’ numai ca acolo primeste inapoi sub forma de servicii sociale aproape tot ce a platit ca taxe. Drumurile sunt ca in palma, politia functioneaza, invatamantul si sanatatea ofera servicii de calitate iar politicienii nu (prea) fura si in orice caz atunci cand sunt prinsi o incurca rau de tot. In conditiile astea cei mai multi dintre contribuabili isi platesc taxele relativ de buna voie iar cei care incearca sa insele sunt prinsi destul de repede. Aproape nimeni nu este avantajat in mod nejustificat.

In tarile in care serviciile sociale nu sunt de calitate dar unde taxele sunt mari – la noi de pilda – apare un cerc vicios. Contribuabilul de rand, care nu se simte aparat/ajutat de stat, are un dispret suveran fata de ideea de a plati ceva catre stat: ‘de ce, sa se ingrase aia?’. In conditiile astea fentarea fiscului devine un sport national si nimeni nu mai sesizeaza adevaratul pericol: cei care reusesc sa nu plateasca taxele si sa nu fie prinsi au un mare avantaj competitiv fata de ceilalti. Daca TVA-ul este de 24% si reusesti sa nu-l platesti atunci tu poti sa mergi cu o marja negativa de 14% si la sfarsitul anului sa ramai totusi cu un profit de 10% din cifra de afaceri…(bine, calculul nu este foarte exact dar ati priceput ce vreau sa spun) Nu e rau de loc, nu?
Si daca tot nu platesc TVA-ul ce rost mai are sa angajez muncitorii ‘cu carte de munca’? Ar insemna ca sunt tampit, nu? Daca n-am TVA de platit inseamna ca n-am produs nimic si atunci de ce as avea nevoie de muncitori?

In conditiile astea cum sa concureze cu mine cei care isi platesc toate taxele? Poate doar daca or fi de doua-trei ori mai eficienti decat mine… precum si un pic naivi… Iar eu o sa ma descurc daca vin niste controale… ca am de unde…iar angajatii de la stat au niste salarii de mizerie…  de unde bani la buget pentru lefuri daca nu-si plateste nimeni taxele?

Aveti impresia ca asta mai este economie de piata libera?

Ce nu inteleg eu e cat mai dureaza pana intelegem ca in conditiile astea absolut toti avem numai de pierdut. Inclusiv cei care, doar aparent, profita acum si isi umplu buzunarele de bani. Copii lor tot in scolile astea proaste invata, isi rup masinile in aceleasi gropi ca si ‘fraierii’ iar daca au nevoie de o operatie ceva trebuie sa se duca tocmai pana la Viena…

Cand eram eu mic – istorie antica, nici comunismul nu cazuse inca – umbla un banc printre ‘intelectualii’ vremii:

Doi tipi se ciocnesc din neatentie pe trotuar. Inainte de a incepe sa se injure se uita fiecare la celalalt, sa-si dea seama fiecare cu cine are de-a face. Amandoi aratau destul de prosper, proaspat barbieriti dar fara taieturi – semn ca aveau acces la lame bune, mirosind a after-shave, imbracati in alain-deloin-e (haina lunga din blana intoarsa de oaie, la mare moda in anii 1980), pantofi de piele de la Clujana…
– Nelule, tu iesti?
– Bai Vasile, mai sa nu te recunosc!
– Pai de, se mai schimba omul… De cand nu ne-am mai vazut?
– De cinspe ani, de cand am terminat a 8-a.
– Da, ma, ce-a mai trecut timpul… Tu ce mai faci?
– Pai ce sa fac ma, ia, sunt macelar, lucrez in Hala la Obor, m-am insurat cu o vanzatoare la aprozar – iti dai seama ca n-avem nici o problema cu mancarea, ne-am luat casa, masina, avem doi copii la scoala…bine, nu pot sa ma plang. Da’ tu cum esti?
– Pai tot cam asa. Eu is frizer, nevasta la alimentara, in rest ca tine – casa, masina, doi copii…

– Ba, da de Mihai ce mai stii?
– Nu-i chiar asa bine, Stii ca el s-a dus mai departe la liceu…
– Da, si?
– Pai nu numai la liceu, dupa aia a intrat si la facultate!
– Pe bune ma?
– Da, da’ stai sa vezi ce a patit dupa aia… Stii ca in generala era el in limba dupa una Veronica, de era ta-su gestionar la o crisma?
– Da!
– Pai cand a vazut ta-su lu’ Veronica ca Mihai a intrat la facultate n-a mai facut gat ca e coate goale – stii ca Mihai era orfan si maica-sa era cam saracuta, si i-a lasat sa se casatoreasca.
– Si ce, asta e rau?
– Stai sa vezi. Veronica a terminat si ea liceul si a bagat-o ta-su dactilografa la directia comerciala. Cind Mihai a terminat facultatea – el intrase la istorie, stii ca aia ii placea lui, socru-su i-a spus: “Da-o dracu’ de facultate si vino la mine la carciuma. In doi ani te fac sef de sala si dupa aia ramai in locul meu ca eu in 5-6 ani ies la pensie!” Da’ Mihai nu. Luase repartitie dubla, invatase bine, si dupa doi ani la tara avea post la facultate, ca asistent. N-a vrut sa renunte. Asa ca a facut naveta. Veronica a ramas aici, el la cucuietii din deal…se vedeau sambata seara si duminica dimineata…Ea si-a gasit pe cineva si intr-o sambata seara cand Mihai a venit acasa – stateau amandoi la parintii ei – Veronica i-a spus ca i-a mutat lucrurile inapoi la ma-sa acasa… Asa ca Mihai s-a apucat de baut, aia la facultate nu l-au mai primit… sta cu ma-sa la treizeci de ani… face naveta la dracii chiori…
– De ma, asa-i trebuie…cine l-a pus sa-i placa cartea…

Fast forward catre zilele noastre.
Intre timp ne-am desteptat si ne-am luat viata in mainile proprii: nu mai asteptam slujbe de la stat ci ne mutam noi acolo unde ne e mai bine:

Un profesor de matematica, observand ca are probleme cu chiuveta din bucatarie, a fost nevoit sa cheme un instalator.
A doua zi, instalatorul a venit, a strans cateva suruburi, a infiletat cateva chestii, apoi totul a functionat ca inainte. Profesorul a fost multumit.  Totusi, cand instalatorul i-a dat nota de plata, profesorul a fost socat:
– Asta inseamna o treime din salariul meu lunar!!! A platit pana la urma iar instalatorul i-a zis:
– Va inteleg, sa stiti. De ce nu veniti la firma noastra, sa depuneti dosarul pentru o slujba de instalator? Veti castiga de trei ori mai mult decat o faceti acum. Dar nu uitati, cand depuneti dosarul, sa le spuneti ca ati terminat doar 7 clase. Nu le plac oamenii educati.
Prin urmare, profesorul nostru si-a luat o slujba de instalator, iar viata lui a devenit mai usoara din punct de vedere financiar. Tot ce trebuia sa faca era sa stranga un surub-doua.
Intr-o zi, seful companiei a hotarat ca trebuie ca fiecare angajat sa se duca la seral, pentru a-si termina si clasa a 8-a.
Profesorul nostru a trebuit sa mearga, evident. S-a intamplat ca primul curs sa fie de matematica.
Profesorul clasei, vrand sa vada nivelul de cunoastere al studentilor, i-a intrebat care e aria cercului si l-a scos la tabla chiar pe profesorul nostru. Ajungand la tabla acesta si-a dat seama ca a uitat formula asa ca a inceput sa o deduca. A umplut tablele cu integrale, diferentiale etc.
La sfarsit, rezultatul pe care-l avea era “minus pi r patrat”.
Neconvenindu-i acel minus, s-a apucat iarasi de calcule, de la inceput.
Nimic nu s-a schimbat, tot acelasi rezultat a obtinut. De fiecare data a obtinut aceeasi chestie.
S-a uitat putin spre clasa, speriat, moment in care a observat ca toti instalatorii ii sopteau:
“Schimba limitele de integrare! Schimba limitele de integrare !”