Ludovic ics i v pretindea că “L’etat c’est Moi”.
Noi, democrați fiind, pretindem că ‘l’etat c’est nous’.
Da’ dăm vina tot pe el pentru ce nu ne convine!
Archives for category: 1989
7 years after the accord had been signed, and never implemented, Putin had ordered his army to invade, again, Ukraine.
Using Lukashenko’s Belarus as a springboard.
As of now, all five people who had signed the accord had failed. In more ways than one.
None of their stated goals have been achieved.
The three democratically elected leaders had failed in the sense that they had not been able to prevent the escalation of the conflict.
The two dictators have not, as of yet, been able to fulfill their ‘promises’.
For almost a year now, Ukraine had been able to defend itself against the Russian aggression. In the first days of the ‘special operation’, Ukraine had managed to do this alone! Only after the initial surprise had given birth to hope, the ‘west’ had started to send in meaningful assistance.
Which strongly suggests that a people which is in control of its own fate – as in ‘democratically decides its own future’ – has a greater ability to fight than a people sent to the battle field at the whims of a dictator.
One by one, the democratically elected signatories of the Minsk agreement had been replaced. One way or another, all of them peaceful. Not necessarily as a consequence of this particular failure but, nevertheless, they are no longer able to make any other hugely significant mistake.
The two dictators continue to dictate. To make mistakes and to defend their previous mistakes. To cause misery.
Looking at the whole thing from a distance, the situation is simple.
Frank Herbert
Unfortunately, things are even worse. Not only that power is magnetic to the corruptible but also most ‘ordinary’ people tend to have a hard time acknowledging mistake.
Once committed, even by the most incorruptible person, a mistake gets a life of its own. And works hard at convincing the perpetrator to ‘hide’ it. Hence to commit even worse mistakes.
Now, why is power magnetic for the corruptible?
Because power makes it possible for the ‘agent’ to ‘hide’ a lot of mistakes!
The way I see it, people have a knack for learning on the run.
The shape of the learning curve and the duration of the process depends on the particulars of each situation but all people eventually get there. Those who survive to that point, of course…
What’s to be learned from all this?
The obvious, my dear Watson!
All those five powerful agents in the picture above have failed.
Yet the French and the Germans fare a lot better than the Russians and the Belorussians while the Ukrainians fight better than the Russians.
What’s the main difference between those two ‘sides’?
Those who fare better change their leaders more easily and more often?
Before their mistakes pile up? And become ‘too big to fail’?
Sunt câte unii convinși că ‘și-a căutat-o cu lumânarea’.
Că ‘și ea e de vină. De ce-a ieșit pe stradă cu fusta până-n cur?’
‘Și acuma, dacă tot a început ăla s-o violeze, de ce nu stă dracului liniștită? Să termine ăla odată ca să putem și noi să ne întoarcem la ale noastre!’
Ăștia or fi sănătoși la cap?
Până unde poți întinde conceptul de ‘realPolitick’?!?
Ce trebuie să se întâmple ca să-ți dai seama că și mama/soția/fiica ta ar putea ajunge în aceiași situație?
Cu atât mai abitir dacă tu îi încurajezi, oricât de indirect, pe violatori!
Indiferent de câte năframe o pui tu să poarte.
Ieri, în tramvai.
„Uite ce face negrul ăla. Se așează pe scaun. Nu m-aș așeza după el chiar dacă ar fi să stau în picioare până la capăt!”
‘Intransigentul’ avea vreo trei, poate patru, ani mai puțin decât subiectul ‘spunerii’ sale. Erau tunși exact la fel.
Tunsoarea aia modernă, făcută celebră de trupele ‘de elită’ cu care Hitler a încercat să demonstreze superioritatea ariană. Tunsoare preluată apoi de soldații americani și, acum, atât de white supremacist-ul român cât și de ‘obiectul urii lui’.
Și ținutele era similare. Bocanci, pantaloni ‘slim’, o geacă deasupra, rucsac și capul descoperit.
Diferențe? Da. Negrul era îmbrăcat într-o combinație de ocru și marouri, ‘intransigentul’ în indigo și negru.
Amândoi fiind foarte aproape de vârsta fiului meu, m-am întrebat imediat ‘Ce am făcut noi de-am ajuns în situația asta? Cum ne-am crescut copiii?’
John Donne, un poet englez din secolul XVI-XVII, a scris „Pentru cine bat clopotele”. ‘Nici un om nu este o insulă, fiecare dintre noi este parte a întregului. Atunci când dispare unul dintre noi, este ca atunci când casa prietenului tău, sau chiar casa ta, este luată de ape. Așadar, nu încerca să afli pentru cine bat clopotele. Ele bat pentru tine!’.
Mă întâlnesc destul de des cu poezia asta. Din când în când o caut și o citesc pe net.
De data asta, mi-am adus aminte și de:
O fi știut Pintilie de John Donne? Dar Caragiale?
Filmul este extrem de actual. Și Caragiale este extrem de actual.
Suntem, acum, exact așa cum am fost.
Dezbinați!
Diferența dintre noi și generațiile deja trecute fiind ‘progresul.’
Progresul tehnologic…
Caragiale scria pentru un anumit public.
Pe vremea aia, erau puțini cei capabili să citească. Și mai puțini cei capabili să meargă la teatru…
Caragiale, sau cel puțin așa citesc eu opera lui, încerca să deschidă ochii contemporanilor săi. Încerca să deschidă ochii celor capabili să citească – adică puținilor oameni care luau deciziile importante, cu privire la ‘adevărata realitate’. Se prefăcea că glumește pentru a face ‘gălușca’ mai ușor de înghițit.
Publicul țintă pentru care scria Caragiale avea o certă pregătire. Nu doar că știau să citească și aveau bani pentru bilete de teatru, mulți dintre ei fuseseră școliți prin vestul Europei. Aveau, sau ar fi trebuit să aibe, o ‘oarecare sofisticare intelectuală’.
Pintilie a avut un alt public țintă. Sau, mai bine spus, Pintilie a avut două publicuri.
Lumea întreagă și pe sine însuși.
A văzut ceva și a vrut să împărtășească.
Fiind un om liber, a considerat că cei din jurul său sunt – sau ar trebui să fie, la fel de liberi precum era el. Așa că a spus ce avea de spus, așa cum (credea el că) trebuia spus. Și i-a lăsat pe ceilalți să înțeleagă! Fiecare ce putea… Și fiecare dintre cei care au văzut filmul a înțeles câte ceva…
Caragiale și Pintilie au ceva în comun.
Au fost mult mai mulți cei care au avut posibilitatea, pe vremea lui Pintilie, să meargă la film decât cei care puteau merge la teatru pe vremea lui Caragiale. Dar experiența era destul de similară. Te duceai undeva, știind de la început că vei primi un mesaj. Că niște artiști vor încerca să-ți spună ceva. Că vei ieși singur din realitatea reală – tu mergeai, singur, la teatru/cinematograf, vei fi condus – de mână, printr-o ‘realitate alternativă și că, la sfârșit, vei ieși înapoi în lumea ‘normală’. Unde vei avea timp să te gândești la experienta avută.
Televiziunea și, mai ales, internetul au schimbat total situația.
Om fi fost în stare să ne adaptăm?
Oricine spune orice și orice spusă poate ajunge oriunde.
Ținem noi cont de treaba asta?
Țin cont ‘spunăcioșii’ de noile condiții? De ‘diversitatea’ publicului care intră în contact cu spusele lor? De modul ‘divers’ în care sunt interpretate aceste spuse? De consecințele posibile/probabile?
Sau, cine știe, poate că unii dintre ‘spunăcioși’ exploatează exact această ‘diversitate’ a publicurilor…
Unde vreau să ajung?
Sunt abonat, pe FB, la pagina lui Bill Maher.
Acu’ vreo câteva zile a tinut ‘un discurs’ despre ‘woke’. Despre consecințele ‘trezirii’.
Fără să folosească aceiași termeni și fără să se apropie de subiect din aceiași direcție, a vorbit tot despre consecințe.
Conform șablonului contemporan, ne-a prezentat câteva exemple – considerate de el reprezentative, le-a comentat și a tras niște concluzii.
În situații din astea – și probabil că nu sunt singur, mă copleșește talentul actoricesc. Simțul critic este aproape adormit. Prestația comunicatorului este atât de intensă iar spusele atât de convingătoare – tocmai pentru că îi ascultăm mai ales pe cei cu care suntem de acord, încât nu mai sesizăm momentul în care respectivii o iau pe arătură.
Unul dintre exemplele folosite de Maher a fost situația în care un „cântăreț la banjo” a fost forțat de ‘luptătorii pentru dreptate socială’ să-și pună cenușă virtuală în cap pentru faptul că a comentat pozitiv o carte pe Twitter.
„Unde e dreptul meu de a citi ce plm vreau!?!”
Hopa!!!
Să ne-nțelegem! Nici mie nu-mi convine genul ăsta de activism. Spune unu’ ceva și ne repezim pe el că nu ne place nouă ce-a spus ăla… Și noi fiind mai mulți – măcar în locul ‘ăsta’, îl ‘dovedim’!
Problema e că alde Bill Maher suferă de exact aceiași meteahnă ca cei ‘proaspăt treziți’. În dorința lor de a-și ‘sufoca’ adversarul ajung să comită erori de logică.
‘Wokii’ s-au repezit pe Wiston Marshall – Maher nici măcar nu-i menționează numele, furioși pentru ce a ‘piuit’, nu pentru ce a citit!
Să recapitulăm.
Suntem în situația în care două găști, una de woki și una de ‘anti’, își reproșează una alteia ce are fiecare dintre ele de spus.
Adică își reproșează una alteia că vorbesc… Și cum vorbesc…
Dar nici una dintre ele nu baga în seamă ‘vorbele’. Nimănui nu-i pasă ce crede celălalt. Ce simte celălalt…
Fiecare consideră că are dreptul de a se exprima!
Și, prin extensie, că are dreptul să-și împroaște spusele.
Ce se întâmplă după aceea… ce consecințe au acele spuse… nu mai e treaba lor!
Pe vremea lui Caragiale, și a lui Pintilie, sala de spectacol era separată de lumea reală.
Cortina era un fel de oglindă. Intram în sală, ne recunoșteam în oglindă – sau nu, ne întorceam acasă și ne gândeam la ce am văzut acolo. Sau nu… Dar, în orice caz, știam că ‘totul este un joc’.
Acum, de când spectacolul a coborât în stradă, lucrurile sunt mult mai fluide. Mult mai neclare.
Iar noi pur și simplu uităm să ne mai gândim la ele…
Și, mai ales, uităm să le spunem celor care vin după noi despre ‘joc’!
Îi lăsăm să creadă că ‘asta-i realitatea’.
Welcome to the show…
Mă tot lovesc de indivizi care repetă: „Comuniștii au făcut și lucruri bune.”
Da, au făcut o grămadă de lucruri bune. Asta fiind explicația pentru faptul că ‘lagărul comunist’ a dăinuit vreo 70 de ani în timp ce doar un singur regim fascist a rezistat mai mult de 30. Unul singur, cel condus de Franco.
Dar toate s-au prăbușit până la urmă. Precum toate celelalte forme de dictatură. Cele care au precedat comunismul și cele care vor mai urma. Daca vor mai urma…
Și uite-așa ajungem la subiectul de astăzi.
„A fost vreun moment important al istoriei în care ați devenit convins că regimul comunist era pe ducă?
„Da, un eveniment mărunt, dar radical. Havel mi-a povestit de el. Nişte prieteni din copilărie din Moravia au venit la el pe neaşteptate, şi cum nu avea nimic de băut în casă, Havel a încercat să facă ce face tot praghezul: să ia o cană de porțelan de un litru şi să se ducă la crâşma din colț să cumpere bere la halbă. Doar că atunci când a ajuns jos, unul din securişti l-a oprit şi i-a spus: „Am cercetat, vizitatorii voştri nu sunt dizidenți, dă-mi cana, mă duc eu să iau bere şi o aduc imediat sus.” Când am auzit asta în 1989, am fost sigur că regimul e pe ducă. 29 decembrie 1989, când Václav Havel a devenit preşedinte, a fost cea mai bună zi din viața mea. Am ştiut că coşmarul țării mele se terminase. Eram din nou acasă, am supraviețuit secolului 20.”
În 1989, Havel – și orice alt praghez, se putea duce la colțul străzii – cu toate că era păzit de gealați – să cumpere bere la halbă.
Mircea Dinescu – ales la întâmplare dintre dizidenții români cu domiciliul ‘supravegheat’ – nu putea face același lucru. Pentru că nu era sigur că va găsi bere la cârciuma din colț… Trebuia să te duci în centru – dacă locuiai în București. Și nu erai sigur că merita efortul! Berea era ‘cam’ proastă…
Cu alte cuvinte, or fi făcut comuniștii și lucruri bune dar e sigur că au stricat berea. Printre alte lucruri…
Sunt suficient de bătrân pentru a-mi aminti ce gust avea berea la mijlocul anilor ’70. Și cum a devenit din ce în ce mai nasoală…
Iar comuniștii au mai stricat și alte chestii.
Iar cel mai grav e faptul că au stricat ‘educația’.
Nu doar învățământul, întreaga educație.
Au denaturat tot ce se transmite de la o generație la alta!
Nu intru acum în amănunte ‘tehnice’.
Redactorul care a pus laolaltă articolul din care am ‘extras’ ‘ilustrația’ cu care am început habar n-are ce înseamnă cei 12.5% menționati pe eticheta de Gambrinus.
Și nici o apăsare atunci când vine vorba despre exprimarea unei păreri cu privire la ceva… Cu privire la ceva despre care nu știe nimic…
Care părere, o dată exprimată, îi va scoate la iveală atât ignoranța cât și autosuficiența.
„Aveau concentraţii alcoolice de peste 12% (în care puţini mai cred azi)”….
Persoana respctivă scria la ziar în 2013. Cât de precoce o fi fost, tot a apucat câțiva ani de școală făcuți înainte de ’89.
În timp ce marea majoritate a celor care au educat copiii României în primii 10 ani ‘de libertate’ au fost și ei formați pe vremea când lumea era văzută, și predată, prin lupa ideologiei comuniste.
Știu că mă repet, sunt suficient de bătrân să țin minte diferența dintre profesorii formați înainte de venirea la putere a comuniștilor și cei care apucaseră să devină ‘oameni noi’.
Ce mă deranjează cel mai tare la chestia asta e că redactorul respectiv n-a avut nici un fel de apăsare. Nici o curiozitate…
Google funcționa bine mersi în 2013! Ți se pare ciudat? ‘Cum adică o bere cu 12.5%?’ Uită-te mă pe net! Întreabă pe cineva… Nu te repezi înainte precum un secretar de partid… că te faci de râs!
Am ceva cu omul ăsta?
În nici un caz. A fost ‘sub vremi’. A crescut ‘strâmb’ pentru că ‘așa bătea vântul’. N-a avut cine să-l sprijine!
Părinții au tot construit comunismul iar copiii au crescut cu cheia de gât.
Comunismul s-a prăbușit – precum toate dictaturile ce au fost și cele ce vor să vină, iar copiilor neglijați de părinții prea obosiți de efort li se pare că… dacă tot e libertate, atunci pot să facă tot ce vor! Fără să se mai gândească la consecințe…
Și de ce și-ar pune problema consecințelor? Și-au petrecut ‘cei 7 ani de-acasă’ la creșă iar la școală au învățat sub privirea binevoitoare a celui mai iubit dintre fii patriei…
Pentru generația mai nouă.
Berea se produce plecând de la un amestec de apă, malț și făină de orz. Ăia 12% erau proporția de ‘solide’ adăugate în amestec. Acum se măsoară câte zaharuri fermentabile sunt în mustul de bere, pe vremea aia se lucra mai ’empiric’.
Aveți aici mai multe amănunte:
Ana nu mai are mere.
De fapt, Ana nu mai are nimic. Zilele ei s-au terminat.
Noi, cei care mai avem de trăit, aici, putem înțelege ceva din ce s-a întâmplat.
Sau nu…
Ca să înțelegem ceva, orice, avem nevoie de informații.
Despre cum a fost posibil ca un om să fie omorât de câini într-un spațiu public dintr-o zonă urbană.
Informația este distribuită. La oameni. Fiecare dintre noi știe câte ceva despre unele lucruri.
Dacă punem laolaltă aceaste frânturi de informație, vom avea o imagine mai completă.
Circulă, în spațiul public, tot felul de amănunte de la fața locului.
Despre cum se ascund câinii prin curțile oamenilor.
Despre cât de neputincioși sunt cei de la ecarisaj. Cum nu pot ei să intre în curțile oamenilor după câinii care s-au refugiat acolo.
Despre cum se ceartă între ei ‘factorii de decizie’ în loc să ‘rezolve problema’.
Și mai circulă tot felul de ‘aprecieri’.
De la ‘și-a căutat-o cu mâna ei’ până la ‘statul trebuie să intervină în forță dacă oamenii nu înțeleg cu frumosul’.
Eu mă simt ‘la mijloc’.
Iubesc câinii. Dar, în același timp, înțeleg necesitatea ca cei fără stăpân să fie, după o perioadă, eutanasiați. Care câini fără stăpân trebuie, înainte de orice, să fie strînși în adăposturi. Strânși în adăposturi, nu castrați și aruncați înapoi în stradă!
Înțeleg nevoia politicienilor de a ieși în față. De a folosi orice prilej pentru a-și face reclamă. De a folosi orice prilej pentru a arăta ce ar fi trebuit făcut altfel. De către ceilalți, bineînțeles… Dar nu pot înțelege ‘bătăile de pe pod’! Ne-am pornit împreună să ajungem undeva? Atunci tragem cu toții la căruță. Mai ales când dăm de greu! Și noi ce facem? Când ajungem pe pod începem să ne batem? Poate doar, doar, hop cu căruța-n prăpastie… În speranța că ‘noi’ vom fi în stare să ne agățăm de margine și că doar ‘ceilalți’ vor cădea până la fund…
Sunt atât de la mijloc încât sunt singur. Am stat foarte aproape de Lacul Morii și știu cum gândesc unii dintre oamenii de acolo. Nu foarte departe de cum gândim cu toții, de fapt. Și nu sunt de acord cu acest mod de gândire! Noi versus restul lumii. ‘Ce știu aștia? Să vină să trăiască aici înainte de a vorbi! Înainte de a ne spune nouă ce trebuie să facem!’
Hai să o luăm invers.
Avem un mal de lac la marginea Bucureștiului. Unde sunt grămezi de gunoi și cel puțin un “stârv de măgar”. Într-o latură a terenului de 60 hectare aflat în dispută sunt case de oameni. Unii mai bogați, alții mai săraci… Unii au după ce bea apă, alții nici măcar apă curentă… Și atunci? De unde porți la curțile alea în care se adăpostesc câinii fugăriți de echipele de la ASPA?!?
Vrem să scăpăm de câinii vagabonzi? Vrem să putem fugi liniștiți pe lângă Lacul Morii?
Vrem să trecem podul către viitor?
Atunci trebuie să terminăm cu trasul spuzei pe turta proprie!
Trebuie să facem curat în bătătură, să stabilim care câmp ține de care primărie… și să vezi cum or să apară și locurile de muncă pentru oamenii ăia care acum nu au apă curentă și poartă la gard.
Abia după ce le vom oferi aceste condiții minime – apă, canalizare, drumuri, școli, transport în comun ca să poată ajunge la muncă, vom putea să le pretindem oamenilor – acelora dintre ei care n-o fac încă, să-și țină câinii în curte. După ce-i vor fi castrat, bineînțeles!
Am să închei cu o nedumerire.
Când o să ne dăm seama cât de crudă e pâinea pe care o mâncăm?
Atunci când tot tragi spuza de pe o turtă pe alta, nu iese nici una bună…
Asta e bariera de tăcere pe care trebuie să o depășim odată.
Să recunoaștem, măcar în sinea noastră, că ‘nu e bine’.
Să ne spunem, noi nouă, că ‘împăratul este gol’!
Că și ‘noi’ greșim, nu doar ‘ceilalți’.
You are entitled to your own opinion.
But you are not entitled to your own facts!
Daniel Patrick Moynihan
“a practice or interest followed for a time with exaggerated zeal : craze”
Destination first. If you know where you’re going, getting there will be a lot simpler.
According to Daniel Moynihan – “you are not entitled to your own facts”, facts are obvious.
So obvious that doubting their existence, their factuality, would push us beyond the realm of the reasonable.
Appropriating facts – transforming them into ‘private property’, banishes the perpetrator from the community….
Hm…
Let me put it differently.
Moynihan had said something.
What was it? A fact? Or an opinion?
Currently, we – well, most of us – believe that freedom of opinion is the cornerstone of our Weltanschauung.
When it comes to facts… We’re OK with the definition – we do use the word/concept, quite extensively – but we seem to have some problems when dealing with the actual reality. Remember the still famous ‘alternative facts’?
Let me add something personal to all this.
My opinion about ‘facts’.
The current definition is somewhat incomplete.
We take something for granted. To the tune of no longer mentioning it.
We assume all of us see the elephant in the room and no longer talk about it.
For something to become a ‘fact’ we have to notice it.
First.
And then we have to agree among ourselves about its meaning!
Things used to fall down since ….
We’ve been discussing the matter since… we’ve learned how to speak!
But gravity had become a fact only after Newton had noticed the famous apple, wrote about it and we agreed. Gravity had become a fact, and continues to be one, only because his contemporaries had agreed with Newton on this matter. And we continue to believe Newton was right!
In this sense, alternative facts have been with us since day one. Well, something like that…
God had told something to Adam and Eve, the serpent had said something else… and the rest is history! For some…
Newton had said something to us. And most of us had chosen to believe him. Or ignore his words…
Darwin had said something to us. Many of us have chosen to believe him. To accept his arguments about the matter. While some others have chosen to dispute Darwin’s findings. To actively negate Darwin’s explanations about how we’ve got here.
Gravity is a fact while Evolution is still a theory.
Statistically speaking, of course.
In this sense, Moynihan was wrong.
For his words to ‘hold water’, we must to agree on how to separate facts from opinions.
Until we agree among ourselves about how to determine ‘factualness’, we’ll keep having to deal with ‘alternative facts’.
I actually cannot wrap this up before ‘unveiling’ my litmus test for factualness.
Consequences.
Does it have consequences?
Yes? It’s a fact!
No? Then it’s not – not yet, at least – a ‘fact’. It did happen – otherwise we wouldn’t be speaking about it. It even does have consequences – we do speak about it, but that occurrence doesn’t yet have meaningful consequences. It is not a ‘factual’ fact.
It had to do with FOCUS.
The answer, like always, is to be found inside the question which generates it.
“If socialism is so bad, how did the Soviet Union produce so many scientists.”
The key word here is ‘produce’.
First of all, Russia did have an important cultural and scientific tradition to start with.
Secondly, the communist leaders – mostly Lenin but more or less all of them, had a clear understanding of the literacy gap which separated Russia from the rest of the world. Filling that gap was the first step towards Russia/the Soviet Union becoming a First Tier country. Hence the ‘free, standard, universally available education’.
But there’s a caveat here.
When we’re speaking about education – in the West, we mean ‘everything already known to man’.
Students are allowed to read everything in the library – except for certain places in the US, but those are exceptions.
When we speak about the education in the Soviet Union we must remember that each of the ‘free, standard and universally available’ aspects had its own limitations.
It was free in the sense that everybody – well, almost – had the right to apply for it. Actually getting it was something else.
It was standard in the sense that it was standardized. Only what was deemed safe/useful was allowed to reach the students.
It was universally available in the sense that everybody was subjected to some form of education. Much of which was nothing more than indoctrination…
Finally, let’s remember that the Soviet Union was able to produce scientists only for so long. Until it collapsed under it’s own weight…
Moral of the story?
Producing scientists is not enough.
Science teaches you only how to do whatever you want to do.
What to want… that’s something else!
Who wrote the Bible?
Who considers God to be both omnipotent and wholly good?
Who had become human by learning ‘to tell good from evil’?
Does evil even exist outside our minds? Is anything actually evil unless considered so by one of us?
And no, I’m not hair-splitting when speaking about the huge difference between bad and evil!
An earthquake, for example, is bad for those affected. Yet no evil is involved here but for those who ‘question God’s actions’.
An individual who tortures animals for fun is also bad. Arguably less so than a major earthquake… but for everybody in their right mind that person is undoubtedly evil!
According to the Bible written by some of our ancestors, by “knowing good and evil” we have become “one of us“. “Like one of us“… Not (yet?!?) able to “live forever” and for certain ignorant of most things.
‘What?!? “Ignorant of most things” yet still “knowing good and evil”?!?’
Yep!
A more relaxed reader of the Bible may notice that what’s written there recounts, symbolically, the becoming of Man. The foremost apes notice the difference between night and day. And name both. The difference between ocean and dry land. And name them both. Notice the stars above and the living things, plants and animals, with whom they share the place. And name them all.
“Apes”, not ape, because nobody can learn to speak by oneself. Nor become self aware. As in ‘able to observe oneself while observing other things’. (Maturana, 2005)
That same relaxed reader may also notice that the very ‘fallen nature’ of Man stems from the ‘inconsistency’ noticed above.
We’re basically ignorant yet still able to call out evil!
Oops…
Humberto Maturana, “The origin and conservation of self consciousness…”, 2005, https://cepa.info/702
James Garvey, “Ethics is invented, not encountered…”, 2017, https://www.prospectmagazine.co.uk/philosophy/ethics-is-invented-not-encountered-why-the-philosophy-of-jl-mackie-remains-essential-reading
nicichiarasa 