Una dintre marotele vânturate de ‘suveraniști’ este ‘corectitudinea politică’.

Modul în care sunt întoarse pe toate părțile spusele unora și altora. După care sunt lăsate să cadă exact pe partea care ‘dă cel mai bine’. Care are efectul scontat. Scontat de ‘analistul’ care caută ‘sensuri ascunse’. Publicistul care vânează rating…

Corectitudinea politică… O chestie care a început bine și a sfârșit prin a deveni o bâtă. Un bici retoric folosit chiar împotriva celor care au inventat-o.

Cam așa și aici.
Avem de a face cu o realitate. Cu 40-60 de ani în urmă, foarte mulți oameni care nu aveau ‘posibilități’ au făcut foarte mulți copii. Care copii, statistic vorbind, nu au avut suficiente oportunități ‘de dezvoltare personală’.
Părinții n-aveau timp să-i crească. Amândoi lucrau în schimburi. Și oricum se simțeau dezrădăcinați. Tocmai fuseseră aduși de la țară și încercau să se adapteze noilor realități sociale. Bunicii erau departe. Nu numai geografic… Fiecare era pe cont propriu. Nu doar copiii!
Mai ales ca nici din partea profesorilor nu putea să vină prea mult ajutor. 40 de elevi în fiecare clasă. Ore dimineată și seara. Copiii profesorilor cereau și ei atenție…
Generațiile ‘cu cheia la gât’. Unii au ajuns bine. Alții au ajuns să culeagă căpșuni în Spania. Pentru că aici nu mai aveau loc. „Noi muncim, nu gândim!”

Și acum ne mirăm?
Că unii se duc după fentă? Că alții analizează după cum le cade lor bine?

OK. Mândruță n-a pus foarte bine problema. De fapt a cam dat-o cu oiștea-n gard…
Dar asta e realitatea.
Și astea sunt consecințele!

Ne uităm și noi la cum ne înghite pădurea? În loc să analizăm copac cu copac?
În speranța că ce?!?