Daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva sa te puna la locul tau.

Zilele astea am gasit in biblioteca “Ultimele 6 minute” de Alistair Maclean, aparuta in 1976 in colectia Enigma. Tineam minte ca am citit-o, aveam cam 15 ani pe vremea aia,
Intriga e relativ simpla, o gasca de infractori internationali doboara un avion incarcat cu aur si pietre pretioase deasupra Golfului Mexic si apoi incearca sa recupereze prada. Socotelile lor sunt incurcate de fratele pilotului care isi pierduse intreaga familie atunci cand avionul s-a prabusit.

Numai ca sub aparenta simplitate se ascunde o realitate pe care putini dintre noi o realizam, cu toate ca avem nenumarate ocazii de a intelege cum stau lucrurile. De cand suntem mici bunicii nostri ne povestesc basme cu Fat –Frumos care reuseste ‘cu regularitate’ sa-l infranga pe balaur pentru ca acesta este ‘rau’, si de aceea singur, in timp ce Fat – Frumos se intovaraseste intotdeauna cu victimele balaurului. Dupa aceea crestem mari, ajungem la scoala si invatam despre reguli, legi si ce este aceea morala.
Pricepem ceva? De obicei nu, ne dam seama ca am facut ceva rau abia cand cei din jurul nostru reactioneaza la faptele noastre si ne pedepsesc atunci cand ii deranjam. Din momentul acela alegem calea minimei rezistente adica adoptam un comportament de evitare a pedepselor in loc sa incercam sa intelegem care e treaba cu adevarat si sa actionam in cunostinta de cauza.

Daca am fi mai atenti in frageda noastra copilarie ne-am da seama ca Fat-Frumos isi construieste victoria tocmai avand grija sa se alieze cu cei din jurul sau. El nu evita nimic, cu atat mai putin confruntarile, dar are intotdeauna grija sa fie de partea fireasca a baricadei. Am evitat in mod intentionat sa spun ‘partea buna a baricadei’ pentru ca ce este bun pentru unul poate fi rau pentru altul in timp ce ‘firescul’, ‘naturalul’ sunt mult mai usor de recunoscut.

Am recitit cartea cu placere. Singurul lucru pe care mi-l mai aminteam era ca se termina cu bine asa ca a fost ca si cum as fi citit-o pentru prima oara. Aproape toate cartile politiste se termina cu bine , nu?
La sfarsit – povestea are happy-end doar in sensul ca personajele negative isi primesc pedeapsa, ‘eroul’ in schimb ramane fara insasi ratiunea de a trai si se afla in fata unui nou inceput dar cărând dupa el toate cicatricile si vanataile vietei de pana atunci – am recunoscut sentimentul pe care l-am trait cu 40 de ani in urma.

Uluirea ca  exista atat de multi indivizi pe lumea asta care nu pot intelege, nici in ruptul capului, ca ‘daca reusesti sa calci suficient de multi oameni pe batatura pana la urma se va gasi cineva care sa te puna la locul tau’, precum si mirarea ca oamenii obisnuiti rabda foarte mult ca degetele sa le fie strivite inainte de a face ceva cu adevarat semnificativ pe chestia asta.