E așa o fierbere ‘pe rețele’ încât situația a devenit foarte dificil de comentat.

Bineînțeles că am și eu o părere despre tot ce s-a întâmplat doar că…

Așa că am s-o iau de la început.

O trupă pleacă în turneu. Își propune să aducă pe fiecare dintre scenele pe unde va poposi și niște artiști locali. Niște artiști care chiar dacă locali, nu se întâlnesc în mod obișnuit cu publicul Colplay din respectivele orașe.

În București au fost două concerte. Ambele l-au avut ca invitat pe Babasha. Manelist de origine romă.
Cei care au asistat la primul concert l-au dat efectiv afară. L-au huiduit până a plecat.
Cei care au avut bilete la al doilea concert au huiduit și ei. Cel puțin așa am înțeles din relatările care au inundat internetul. Doar că al doilea rând de huiduieli a avut loc sub bagheta și la invitația lui Chris Martin, leaderul Coldplay. După care ‘petrecăreții’ au dansat pe muzica lui Babasha. Aceiași muzică care fusese acoperită de huiduieli cu doar 24 de ore mai înainte.

Sincer să fiu, pe mine toate astea m-ar fi lăsat rece.
Nu-mi place Coldplay și nu-mi plac manelele.

Dar comentariile au fost cât se poate de relevante.
Nu atât pentru fiecare dintre comentatori cât nemaipomenit de elocvente pentru starea în care suntem.
Noi, ca indivizi alcătuitori ai organismului social din care facem parte. Împreună cu care încercăm să trăim.

Una peste alta, acuzațiile care au curs dintr-o parte-n alta pot fi grupate în trei categorii.
Rasism, înșelătorie și intoleranță.

Unii i-au acuzat pe huiduitori de rasism.
Alții au contra-argumentat citându-l pe Johnny Răducanu. Care susținea că manelele sunt o porcărie.

Huiduitorii, și cei care sunt de acord cu ei, i-au acuzat pe organizatori de înșelătorie.
Ei au huiduit pentru că s-au simțit înșelați. Au plătit bilete la Coldplay și s-au trezit ascultînd manele. Adică altceva decât plătiseră.

Tot huiduitorii, și susținătorii lor, au fost acuzați de intoleranță. Că au ales să-și manifeste nemulțumirea într-un mod ‘neinclusiv’. Că puteau să rabde și ei 5 minute. Că ar fi putut să se întoarcă cu spatele. Sau să plece și să ceară banii înapoi.

A mai fost și o categorie mai subtilă de acuzații. Unii spun că atât spectatorii din a doua seară cât și alde Colplay au dat dovadă de fățărnicie. Spectatorii pentru că au sfârșit prin a dansa pe muzica lui Babasha iar Chris Martin pentru că a spus ca ‘iubește publicul din Romania’ cu toate că acesta, sau măcar o parte din el, nu a ‘savurat’ în totalitate produsul cultural pus la dispoziția sa.

‘OK, foarte interesantă recapitularea ta. Da’ știam toate astea. De ce ne faci să pierdem vremea?’

Acuma, dacă tot ați ajuns până aici… citiți și concluzia!

Care e de bine!

OK, suntem rasiști. Un rasism ‘bine temperat’, de altfel.
OK, suntem intoleranți. Intr-o oarecare măsură. Poate chiar prea mult.

Da, suntem toate cele de mai sus.
Suntem, în același timp, extrem de stresați.
Atât de cu capsa pusă încât nu mai suntem dispuși să acceptăm toate rahaturile.
Chiar dacă suntem, unii dintre noi, dispuși să plătim sume exorbitante pentru ceva… măcar avem pretenția ca produsul plătit să fie conform cu așteptările noastre!
Chiar dacă suntem stresați – și dispuși să ne sărim unul altuia la beregată, virtual vorbind – suntem în continuare capabili de dialog. Încercăm încă să ne înțelegem unul pe celălalt. Și reușim, totuși, să înțelegem cam ce ni se întâmplă. Chiar dacă ne vine greu să recunoaștem, deocamdată, că ne-am lăsat înșelați.

Tot ce mai rămâne este să ne canalizăm energia.
Să dăm la o parte vălurile fluturate de furie și să urmăm exemplul lui Chris Martin.

Care Chris Martin își urmărește scopul cu minuțiozitate.
Care scop? Treaba lui. Pe mine mă interesează metoda!

Care e scopul nostru? Al nostru ca grup. Ca organism social.
‘Supraviețuirea’, evident.
Noi, toți, avem nevoie ca organismul social să supraviețuiască.
Pentru ca fiecare dintre noi să-și poate urmări scopurile individuale – indiferent care or fi alea – avem nevoie ca organismul social din care facem parte să rămână viabil.
Avem nevoie de curent electric, de șosele, de apă potabilă, de școli, de magazine, de spitale, de sistem de justiție… Adică avem nevoie de posibilitatea de a coopera între noi! Avem nevoie să putem să ne ajutăm unul pe celălalt în așa fel încât să ne apropiem, fiecare, cât mai mult de scopurile noastre. Lucru pe care îl putem face doar împreună.
Dialog versus huiduială.

Din câte am înțeles, concertul din a doua seară a fost mult mai plăcut decât primul.