Adio dar rămân cu tine…

35 de ani.
Atât a durat.
După care au ajuns la concluzia că ‘așa nu se mai poate’.
‘Fiecare dintre noi are o viață de trăit’!

Divorțul – adică desfacerea căsătoriei – a fost simplu. Copiii – o fată – erau majori, amândoi voiau același lucru… o declarație a fost suficientă.
Partajul, în schimb…

Aveau un apartament mare, în centrul orașului. Două masini, ușor de împărțit, și niste bani. Cu atât mai ușor de împărțit. Apartamentul e suficient de mare și de bine amplasat încât din vânzarea lui să poată fi cumpărate altele două, mai mici. Doar că apartamentul are o problemă.

Problema fiind nepoata. Fata fetei lor.
Mama e în Germania. La muncă. Câștigă bine, aproape a terminat de plătit un apartament, mai mic și mai la periferie. Nepoata abia a intrat la liceu. Nu poate să stea singură și ar fi aiurea să tot facă naveta de la unul la altul.
Și cum nici unul dintre ei nu vrea să renunțe la ‘privilegiul’ de a o vedea regulat… sau poate că nici unul nu vrea să-l știe pe celălalt ‘liber ca pasărea cerului’!

Întorcând toate astea pe toate fețele… au înțeles că problemele erau în capetele lor!
Că împreună aduseseră relația în punctul în care erau.
Că de relația dintre ei mai depindeau și alte destine. În afară de ale lor.
Și că, una peste alta, le-a fost mai bine împreună. Decât fiecare separat…

Dacă ar reuși să treacă peste rănile pe care și le-au făcut de-a lungul căsătoriei!