Aseara mi s-a rupt caruta-n drum. Mai precis m-a lasat Matizul undeva pe Stefan cel Mare.
L-am tras la mal si l-am lasat acolo.
Azi dimineata am dat telefon la service si mi-au spus ca sa merg la sediul lor si imi ‘dau’ ei o platforma. Fiind aproape de casa am imprumutat bicicleta lui fi-miu si am plecat la drum.

Dupa ce am iesit de pe strada mea si am ajuns in spatele blocurilor de pe Mihai Bravu am devenit ‘prada’ unor maidanezi care iesisera sa se dezmorteasca la o ‘vanatoare’. In pricipiu de masini dar daca trece si o bicicleta pe acolo, de ce nu?

Si uite asa am inteles de ce nu vrea fiul meu (ditamai galiganul de 14 ani si 1.80) sa se duca cu bicicleta la scoala sau la baschet si de ce cind era mai mic ocolea pe departe zona. Doar pentru ca unii se simt bine ‘ocrotind’ niste ‘biete animale’ iar altii sunt fericiti ca masinile lor (cele sub care dorm ‘ocrotitii’) sunt in siguranta.

Nu, nu am o obsesie cu chestia asta ci cu jumatatile de masura.
Abia ajunseseram la concluzia ca nu se mai poate cu haitele astea de caini vagabonzi care salasluiesc pe strazi sau prin parcuri ca procuratura a blocat activitatea ASPA iar ‘iubitorii de animale’ au reinceput manifestatiile impotriva eutanasierii cainilor vagabonzi neadoptati.
Si atunci ce facem mai departe?
Se pare ca ASPA inca nu este o organizatie pe atat de eficienta pe cat ar trebui sa fie (asta ca sa ma exprim politicos) si ca “iubitorii de animale” inca nu au inteles ca standardele europene cu privire la adapostirea cainilor (2 metri patrati pentru fiecare) se refera la adapostirea temporara, pana la adoptie sau pana la eutanasiere. Daca tii un caine in doi metri patrati mai mult de doua saptamani animalul acela innebuneste.
Ma intreb din nou: si atunci ce facem?
– Facem ‘ordine’ la ASPA, incepem sa curatam strazile si curmam suferintele cainilor care nu au fost adoptati dupa doua saptamani?
– Strangem cainii de pe strazi si ii tinem, pe bani extrem de multi, in niste conditii absolut neomenesti?
– Ne resemnam – in Romania nu se poate – si lasam haitele pe strazi, eventual pana la o noua tragedie – pe cei 8000 de oameni deja muscati de caini anul asta oricum nu ii ia nimeni in calcul?

Traia intr-o padure de liliac si era singura.
Era foarte batrina, cu toate ca nu stia asta, si nu mai avea culoarea aceea lipsita de griji a spumei marii ci se apropia mai mult de nuanta zapezii cazind intr-o noapte luminata de luna.
Dar ochii ei erau inca clari si neobositi iar ea se misca ca o umbra pe fata marii.

1991

Azi dimineata am gasit textul asta in e-mail:

Cum îi cunoşti pe oamenii fericiţi
 
1 Oamenii fericiti nu barfesc
 
Singurii oameni care nu barfesc sunt aceia care in adancul lor simt ca viata lor este destul de implinita. Daca esti fericit si implinit cu viata ta, de ce ti-ar mai pasa ce se intampla in viata altcuiva? Nu e nevoie sa ne ocupam vietile cu un astfel de comportament, caci acesta nu face decat sa ne portretizeze intr-un mod patatetic, ne face sa parem gelosi…
 
2. Oamenii fericiti nu isi bat capul cu problemele altora
 
Oamenii care nu reusesc sa isi vada de treburile lor, se simt, cel mai probabil, „mizerabil”. Cauta greselile altora doar ca sa se simta intr-un fel, mai bine. Acesti oameni nu prea stiu sa isi pigmenteze viata cu activitati interesante si atunci isi consuma timpul „preocupandu-se” de cele care li se intampla celorlalti.
 
3. Oamenii fericiti nu gandesc negativ
 
Exista oameni care, simtindu-se mereu neimpliniti, se plang mereu de orice, iar de cealalta parte ii avem pe oamenii fericiti care vad mereu, mai degraba jumatatea plina a paharului si cauta in mod constant lucruri din ce in ce mai interesante in viata lor. Sa gandesti pozitiv este o conditie esentiala in economia unei vieti fericite. Concentreaza-te pe aspectele pozitive din viata ta si nu asupra celor negative!
 
4. Oamenii fericiti nu sunt invidiosi
 
Pentru ca un om fericit nu are absolut nici un motiv sa fie invidios pe alti oameni. Ei recunosc aspectele pozitive din viata lor, care nu trebuie sa fie identice cu ale celorlalti si le pretuiesc.Ei nu se compara cu ceilalti, pentru ca sunt multumiti cu propriul drum in viata, cu ceea ce au. In loc sa se poarte cu invidie, ei se bucura sincer pentru succesul celor din jur si celebreaza reusitele alaturi de ei.
 
5. Oamenii fericiti nu au nevoie de confirmarile altora
 
Oamenii fericiti nu isi doresc cu ardoare aprecierea si confirmarile celorlalti. Ei isi recunosc propria valoare, au un auto-respect bine definit, valori bine fundamentate si nu traiesc in functie de asteptarile celorlalti. Ei stiu ca trebuie sa faca lucruri pentru ei insisi, lucruri care sa ii ajute sa evolueze in viata iar, faptul ca nu sunt preocupati de parerile celorlalti ii ajuta sa isi traseze un drum al evolutiei personale.
 
6. Oamenii fericiti nu cauta razbunare
 
Asta o fac pentru ca nu exista nici un motiv pentru care ne-am dori sa ne razbunam pe o alta persoana. E mai bine sa lasam lucrurile asa cum sunt, in voia legilor universale, iar noi sa ne continuam viata, fara a ne lasa coplesiti de ganduri negative si dorinta de razbunare. Singura metoda prin care poti sa te desprinzi de dorinta de razbunare este a renunta si a accepta o persoana sau o situatie, exact asa cum este.
 
7. Oamenii fericiti nu au resentimente
 
Oamenii fericiti nu au resentimente… Daca te tot gandesti la ceva care te-a marcat intr-un fel, nu faci decat sa iti amplifici suferinta interioara, iar oamenii pozitivi stiu acest lucru si in consecinta prefera sa nu se mai gandeasca la ceea ce le-ar putea face rau. Invata sa renunti! Sentimentul de a renunta la furie este unul cu adevarat eliberator…
 
8. Oamenii fericiti nu tin neaparat sa aiba ei dreptate
 
Foarte multi oameni au tendinta de a tine cu dintii de convingerile lor, pentru ca nu isi doresc decat sa aiba doar ei dreptate. Multi nu renunta la ceea ce cred nici macar atunci cand le sunt prezentate argumente solide, astfel incat in fata unor astfel de oameni este mai bine sa nu deschizi subiecte asupra carora stii ca nu vor deloc sa reflecteze, pentru ca discutiile cu ei nu sunt decat o risipa de energie. A nu accepta si alte perspective tradeaza un ego puternic, infatuare. Este mai bine sa ne mentinem opiniile cu mult calm stiind sa ascultam argumentele celorlalti. In final, ambele parti pot fi de acord ca pot fi de acord. 
 
9. Oamenii fericiti nu au asteptari
 
Una dintre cele mai mari provocari ale vietii este aceea de a-i accepta pe oameni exact asa cum sunt. Odata ce inveti ca asteptarile pe care le ai tu nu ii vor schimba pe ceilalti, viata ta va fi din ce in ce mai buna. Problemele apar atunci cand asteptarile nu se materializeaza. Asteptarile nearealiste duc de cele mai multe ori catre mari dezamgiri in legatura cu ceilalti. A nu avea asteptari te ajuta sa traiesti liber, fara presiunea imensa a preconceptiilor despre ce ar trebui sa fie o situatie, sau cum ar trebui sa fie ceilalti.
 
10. Oamenii fericiti nu evita problemele pe care le au
 
Atunci cand se ivesc probleme, cum este de altfel normal, in viata fiecaruia, unii oameni au tendinta de „a le ascunde sub pres”, in loc sa gaseassca metode pentru a le solutiona. A ignora problemele inseamna sa te ingropi si mai tare in sentimente de anxietate si stres.
 
11. Oamenii fericiti cauta fericirea in adancul lor si nu in exterior
 
Astfel, pentru acesti oameni, fericirea nu depinde de felul cum arata, de masina pe care o detin, sau geanta de firma pe care si-au achizitionat-o. Pentru acesti oameni, fericirea este in interior. Avem puterea de a da noi o conotatie lumii inconjuratoare, ceea ce este crucial pentru a ramane pozitivi. Cauta in interiorul tau pentru a gasi fericirea. Ea nu depinde de nimeni altcineva, nici de partener/a, de nimeni, nici macar de posesiunile materiale, ea depinde doar de tine! Sa isi caute fericirea in exterior este o greseala pe care o fac atat de multi oameni in viata lor!
 
12. Oamenii fericiti nu se gandesc atat de mult la probleme
 
Sa te gandesti necontenit la ceva care iti cauzeaza un incovenient nu este cea mai buna solutie. De multe ori, modul in care supra-exageram o problema cauzeaza si dispute, certuri intre oameni. Nu prea avem beneficii din acest obicei al exagerarii unei situatii. Cu cat analizam mai tare, cu atat avem tendinta de a deveni mai negativi, mai anxiosi, iar solutia va intarzia sa apara. Este mai bine sa tratam totul cu mai multa detasare si incredere in viata, ca totul este si va fi bine.
 
13. Oamenii fericiti nu traiesc in trecut
 
Trecutul este trecut dintr-un bun motiv. Chiar nu avem de ce sa ramanem acolo, agatati mintal, de vreme ce el nu poate fi schimbat. Persoanele fericite au facut pace cu trecutul lor, sau se afla pe acest drum, traind cu intensitate tot ceea ce le ofera prezentul si creaindu-si un viitor asa cum si-l doresc. In mod activ ei incearca sa obtina tot ce este mai frumos in vietile lor.
 
14. Oamenii fericiti nu urmeaza turma
 
Increderea in ei insisi, in tot ceea ce isi doresc este esentiala pentru acesti oameni. Ei sunt atat de increzatori in valorile pe care le au incat nimic nu pare sa ii zdruncine. Au inclinatia de a deveni lideri pentru cei din jurul lor.
 
15. Oamenii fericiti nu iau totul personal
 
Si, in final… dar nu lipsit de importanta, este faptul ca oamenii fericiti nu iau ceea ce li se spune, personal. Nu exagereaza o situatie sau un comentariu la adresa lor. Asculta cu atentie ce au ceilalti sa le transmita, fie ca este „de bine”, fie ca este o critica. Unii oameni traiesc chiar mici drame neintelegand un mesaj exact asa cum a fost transmis, ceea ce nu este tocmai bine pentru starea lor emotionala. De fapt, noi avem controlul asupra modului cum interpretam lucrurile. Gandeste-te cat de mult ai de castigat atunci cand privesti o perspectiva noua asupra unei situatii, decat daca ai fi privit doar prin propriii ochi.
 
DAR cum definesti fericirea ????”

Intrebarea de la final nu apartine autorului initial ci imi este adresata mie de cel care mi-a ‘forward-at’ mesajul.

 
Sper ca nu se supara ca voi face public raspunsul meu:
Fericirea nu este menita definirii ci trairii.
Cel mai incrincenat dintre noi tot are niste momente in care este fericit, in care traieste macar o parte dintre senzatiile descrise atat de generos in randurile de mai sus. Problema este incrincenarea. Prea multi dintre noi suntem atat de convinsi de importanta noastra si a lucrurilor pe care le facem incat nu ne mai suntem sensibili la ce se intampla cu adevarat in jurul nostru, citeodata nici macar la ce ni se intampla noua.
Daca am reusi sa facem asta, sa fim un pic mai atenti – cu noi si cu cei din jurul nostru – am simti acele clipe de fericire. Iar acele amintiri s-ar putea sa ne schimbe viata.

Aflam de la Realitatea TV (14:30) ca Ionut si fratele sau ar fi petrecut doua ore in parc fara a fi fost supravegheati in toata aceasta perioada de catre bunica lor.
Din discutia ce a urmat am aflat ca:
– Asertiunea se bazeaza pe faptul ca intr-o intregistrare video NU apare nici o interactiune intre bunica si cei doi copii timp de doua ore, Camera aceea nu acopera tot parcul si in articolul citat nu se precizeaza daca in parc mai sunt camere video si daca inregistrarile acestora au fost verificate sau nu.- Copii au fugit prin parc si nimeni nu i-a intrebat daca sunt singuri sau daca au patit ceva.
– Ca o echipa de televiziune a facut un experiment: un ‘actor’ barbat s-a prefacut ca agreseaza o ‘actrita’ in zona magazinului Unirea, aceasta i-a cerut, strigand si vociferand, sa o lase in pace, barbatul a continuat ‘agresiunea’ si cu toate acestea nimeni nu a intervenit.

Cu alte cuvinte nimanui nu prea ii mai pasa de nimeni. Spun ‘nu prea’ pentru ca pe fratele lui Ionut l-a adus totusi cineva inapoi.

Sunt curios ce se va intampla in continuare.
Vor striga aparatorii cainilor vagabonzi: “Uite, vezi, bunica e de vina: nu i-a supravegheat pe copii! Putem reteritorializa cainii!” ?

Ar fi o situatie extrem de interesanta. Ipoteza “nimanui nu-i mai pasa de nimic” ar fi infirmata. Ar rezulta ca mai sunt romani carora le pasa de ceva.
DE CAINII VAGABONZI.
Si nu doar ca le pasa de cainii vagabonzi dar le pasa mai mult de caini decat de oamenii muscati. Acestia nu au decat sa isi supravegheze mai bine copii, sa nu cumva sa fie nervosi sau sa le fie frica de caini, sa umble cu bucati de paine la ei ca sa aibe ce sa dea cainilor, sa ocoleasca locurile unde stau haitele sau, si mai bine, sa stea dracului acasa si sa lase strada cainilor.

Sper din toata inima sa ma insel.

One of the first novels I read was “The Naked Sun”  by Isaac Asimov.
In a nutshell it depicts the contrast between an overcrowded Earth whose population lives basically underground in close resemblance of an ant mole, both architecturally and socially, and Solaria – a planet long ago colonized by humans who now live individually, with almost no personal contact between them, except for long Skype-like machine intermediated interactions.
The Earth cannot evolve any further because they have locked themselves in a corner in search for safety inside the herd and Solaria cannot do anything more than survive because the inhabitants do not have even the slightest idea of what close cooperation means.

Nowadays there is a hot debate about video games. One party deplores the fact that the young generation is morally perverted by the high level of violence they are exposed to while others point to the fact that ancient tales are even more violent and that there is no difference between spoken, written, seen on screen (cinema and then TV) and video-played violence.

Yes and no.
The level of violence might be the same but the level of ‘immersion’ is different.
For most of (pre)human history everything happened in the ‘public square’, including punishment. It was customary that everybody attended even the most gruesome executions, children included, as lessons for the future. This had consequences: life was cheap in those times because it could be ended by the whims of the powerfuls of the day but everybody was fully aware of the practicalities (excruciating pain) of losing it and – most important – that there were ways of avoiding it: social cooperation by obeying the rules.
Afterwards, when printing and later radio, cinema and TV were invented, this level of immersion was no longer necessary and executions retreated inside the prison walls. People read about what rules bending meant and discussed about it among themselves. Human direct interaction was not as intense as directly seeing an execution but reading about it managed to preserve a sufficient level of impact while discussing about it preserved a sane level of compassion with both victim and criminal.
The advent of the video games changed all this. The virtual world influences real life two ways: it robs people of ‘the practical touch’ and of time otherwise spent interacting with real people.
A real execution was indeed gruesome but it left a powerful impression. If you read about one, and the writer is any good, you are left with a not so intense experience but sometimes with a more lasting one, precisely because the writer knew his job. If you witness ten deaths in a 15 minutes video game you start to not care anymore, once because of the reset button and secondly because the human brain is set to discard stimuli than come in a steady flow, for instance we stop feeling a certain smell after a while or we stop hearing the constant hum of the engine when enjoying a cruise on a ship.
Even more nefarious is the fact that young people do not interact directly as more as they used to. Playing with other children with minimum or even no adult supervision is the best and fastest way to acquire social skills and to learn empathy. Nowadays shrinking families (one or two children per family drastically reduces the number of playmates) and increased focus on safety means that children no longer play amongst themselves but in an environment closely monitored or eve sometimes suffocated by adult intervention . Video gaming only meant that even this closely monitored interaction with one’s peers almost disappeared and was replaced by interactions with a machine…

I’m afraid that this may be one of the explanations for why nowadays nuances are becoming so hard to find, everything is treated as in ‘black and white’ and empathy has become a dirty word describing the feelings of a ‘sissy’.

Funny how things turn up sometimes!

Not so fast, ladies and gentlemen, things are not so clear cut.

First let me introduce you to a very good article which puts things in wider perspective.

Now I’d like to tell those of you who are not familiar with the Romanian language that we have here a variant of this saying:
“You might have to befriend the devil in order to cross that bridge!”
And this really got my mind going. The Romanian version, as raw as it is, hits the nail on the head:

Before befriending the devil in order to cross that bridge make sure that you really want to be on the other side having the devil as your business partner!

And here we have a practical application of the principle, as brought to our attention by Michael J. Totten

Am ascultat piesa asta de vreo cateva zeci de ori.
Pentru inceput la radio, e la moda. Dupa aceea pe Youtube, deja eram curios (Astfel am aflat si ca are ceva audienta, 6 milioane si jumatate de vizionari e ceva.
In sfarsit azi dimineata mi-am dat seama ce pot eu intelege din ea – evident ca nu am de unde sti cu certitudine ce a vrut Chirila sa spuna: Orice ‘reinventare’ trece absolut inevitabil printr-un proces de separare, de individualizare. Nu putem trai singuri, avem nevoie de ajutorul celor din jurul nostru, dar noi nu-l putem cere si ei nu ni-l pot da pana cind nu ne lamurim, de unii singuri, ce vrem sa facem si unde vrem sa ajungem.
Drum bun!

1945-1948: Declaratia Drepturilor Omului, instaurarea comunismului in Europa de Est si in China, inceputul decolonizarii.
~1968: Revoltele studentesti, Primavara de la Praga, Revolutia culturala din China, decolonizarea din Africa se apropie de sfarsit – dintre coloniile importante doar cele portugheze si Rhodesia nu si-au cistigat inca independenta.
1990: caderea comunismului in Europa, Piata Tien-An-Men in China.
2011: Primaverile Arabe.

Romania:

1945-1948: Instaurarea comunismului, inceputul rezistentei armate in munti.
1964-1968: Eliberarea ultimilor 10 000 de detinuti politici, declaratiile de independenta fata de Moscova, relaxarea produsa de schimbarea de garda de la virful PCR, entuziasmul popular si mandria cu care romanii au receptat condamnarea  de catre Ceausescu a interventiei rusesti din Cehoslovacia.
1989: Caderea extrem de sangeroasa a lui Ceausescu. (1990 Piata Universitatii)
2012: Demisia lui Boc in urma unor lupte de strada destul de violente (2013 din nou demonstratii, pasnice – ca si in 1990, in Piata Universitatii, de data asta avand ca pretext Rosia Montana dar, si de data asta, in realitate fiind rezultul nemultumirii a cel putin unei parti a electoratului cu privire la insuficientele schimbari aparute dupa schimbarea de regim.

O intrebare sare in ochi!
Oamenii astia nu pricep o data???
Care dintre ei?
In principiu primii ar trebui sa priceapa cei din elita, intelectualii – elita ganditorilor – si politicienii – elita administratorilor treburilor publice – nu?

Cu vreo citeva zile in urma am auzit la BBC pe cineva spunand: “Trebuie sa ne invatam lectia dar in nici un caz nu trebuie sa ramanem prizonierii ei!”. A doua zi un altul, vorbind despre criza financiara la CNN: “Oamenii au invatat ceva din criza asta, numai ca, din pacate, atunci cind vine vorba sa faca ceva se intorc la siguranta lucrului cunoscut si incearca sa aplice din nou o masura care a functionat in trecut”.

Asa o fi?

Pai sa vedem:
– Drepturile Omului fusesera inventate cu vreo 150 de ani in urma in timpul Revolutiei Franceze, comunismul fusese inventat de Marx cu 100 de ani in urma si deja aplicat de Lenin iar decolonizarea a fost inventata, in epoca moderna, de Americani.
– Revoltele studentesti au semanat uluitor de mult cu ce s-a intimplat pe vremea Comunei din Paris, Primavara de la Praga cu modul in care India si-a declarat independenta in 1945, Revolutia culturala chineza a fost o parodie tragica a traiului dintr-o manastire budhista – toti muncesc – indiferent de rang, disciplina stricta, respect pentru reguli si conducatori, iar tarile africane au continuat dupa decolonizare sa foloseasca aceleasi politici pe care le aplicasera inainte fiecare dintre puterile coloniale, fiecare cu specificitatile invatate de la europeni.
– Dupa caderea comunismului fiecare dintre tarile ex-comuniste a revenit la ce invatase inainte – polonezii, cehii si ungurii s-au apucat de treaba, noi si bulgarii de bizantinisme, etc. – iar chinezii au inabusit revolta in sange, cum s-a intimplat, de exemplu, si cu revolta Boxerilor din 1900.
– Se vede cu ochiul liber ca Egiptul s-a reintors sub regim militar, ca autoritarismul islamic din Tunisia nu este diferit, din punct de vedere practic, de cel al lui Ben Ali iar in Libia domneste in continuare bunul plac – mai demult cel al lui Ghadaffi, acum al sefuletilor care s-au instalat la putere.

In Romania tot asa:
– I-a bagat Siguranta lui Eugen Cristescu pe comunisti la puscarie? Hop si Pintilie cu Departamentul Securitatii Statului. Se declarasera comunistii ‘avantgarda clasei muncitoare’? Pai atunci inseamna ca toate mijloacele de productie vor fi ‘nationalizate’ si conduse de acum inainte de… comunisti, in nici un caz de proletari. Li se povestise oamenilor despre eroismul partizanilor rusi si despre faptele de vitejie ale haiducilor si ale motilor lui Avram Iancu? Au incercat oamenii aceleasi metode si impotriva comunistilor…
– Oricat ar parea de ciudat destinderea care a avut loc Romania intre 1964 si 1968 a avut si ea un precedent, NEP-ul lui Lenin. Va invit cu caldura sa cititi linkul, veti gasi acolo atit pe ‘mandatarii’ lui Ceausescu cat si explicatiile macro economice a ce si de ce s-a intimplat in economia romaneasca intre 1960 si 1990.
– Sper ca nu este nevoie sa cititi aici ca dupa ’89 marea majoritate a celor care au ajuns la putere in Romania au provenit din esalonul II, nu? Si ca ‘Piata Universitatii’ a fost o rabufnire de nemultumire a celor care isi dadeau seama, constient sau nu, ca schimbarea nu fusese suficienta!

Va las pe voi sa trageti concluziile cu privire la ce ar trebui sa faca Ponta si Antonescu, mai ales avand in vedere ca protestele contra ‘Rosia Montana’ si procentul de 60% a celor ‘nemultumiti cu directia in care se indreapta tara’ sugereaza clar ca am mai parcurs deja drumul asta spre Canossa – adica spre o alta confruntare cu nemultumirea populara. Poate de data asta de o intensitate si mai redusa numai ca in cazuri din astea nu se stie niciodata. Si de ce sa riscam?