“Eu nu mai văd cerul iar el
se-ntunecă de lipsa mea.”
ca piatra de moară.
Mă clatin, genunchii îmi tremură,
pasu-mi e şovăitor.
Broboane mari de sudoare se adună
pe frunte
şi cad grele ca picurii ploii în ţărâna.
Aceasta îi soarbe însetată şi buzele-i crapă
de dor.
Sunt sărate ca lacrimile.
Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi
şi mă rănesc nepăsători.
Le încurc paşii cu inima mea
mare.
Hei, doamnă, nu vezi pe unde calci!?
Ce dacă e aşa, uriaşă, crezi că nu-o doare
pasul tău
plin de ură?
Pardon, domnule, fie-ţi milă, n-o lovi,
că nu ştii cât suferă!
Ce-ai, cucoană?
Treci printre noi cu inima ta uriaşă
şi-ai vrea ca noi să avem grijă de ea?
Du-o la ospiciu, nu are ce căuta
printre noi,
oamenii normali!
E un monstru,
un defect genetic,
vrei să ne molipsim de
boala ei?
Noi suntem ocupaţi, nu avem
timp şi nici chef
să menajăm ciudaţi…
View original post 70 more words