“Meniul zile cu 11 lei/3 feluri nu e vina patronului de restaurant ci a clientului care strâmbă din nas și pleacă la vecinul care vinde cu 50 de bani mai ieftin. Mâncarea multă, pusă cu lopata pe un platou de lemn încărcat de grăsime nu-i vina patronului ci a clientului care vrea să mănânce 1800 de grame de cartofi țărănești cu ciolan, cu 26 de lei. Colicile biliare de după căruța de mici cu cartofi pai sunt tot vina noastră, pentru că, pentru a putea vinde cinci mici cu muștar, cartofi și pâine cu 11-14 lei, ei bine, micii aceia nu mai sunt ce ar trebui să fie iar uleiul în care au fost fripți cartofii e cel mai ieftin și n-a mai fost schimbat de două săptămâni.”

Amandoi, atat clientul cat si ‘restauratorul’ sunt vinovati de ‘lacomie’. Uita ca ‘banul’ si mancarea sunt doar unelte. Primul masoara cat de eficienta este activitatea noastra iar a doua ne tine in viata.
Din pacate le-am transformat pe amandoua in ‘obiective strategice’.
Si iar imi aduc aminte de bunica-mea care ma intreba “ce crezi tu, noi oamenii mancam ca sa traim sau traim ca sa mancam?”

Iar daca uitam ca scopul primordial al activitatii noastre (actul de a manca este inclus aici) este in realitate “supravietuirea” (atat cea fizica, individuala, cat si cea ‘sociala’ – adica a mediului social si economic care ne face posibila existenta fizica) vom sfarsi prin a da faliment/muri de foame sau din cauza obezitatii. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca asta se va intampla in mijlocul unei gropi de gunoi.