Maturizarea asta e o treaba destul de complicata.
Copiii mici reactioneaza emotional la ceea ce li se intampla.
Pe masura ce invata sa vorbeasca parintii lor le impun tot felul de reguli si respectarea acestora ii transforma in fiinte din ce in ce mai rationale.
La inceputul adolescentei, adica exact atunci cand li se pare ca au inteles tot si ca nu mai au nimic de invatat, se comporta ca niste mici robotei. Asa se explica atat ‘cruzimea’ cat si inflexibilitatea lor.
Abia mai tarziu, cand isi dau seama ca cele mai multe dintre regulile facute de oameni sunt relative – spre deosebire de cele naturale, care sunt absolute – incepe cu adevarat procesul de maturizare.
Abia atunci cand incep sa inteleaga ca nu e bine sa te lasi prada impulsurilor de moment dar ca nici ratiunea golita de orice sentiment nu este suficienta pentru a naviga printre stancile destinului.
Si de fapt niciodata nu ne maturizam pe deplin, niciodata nu reusim cu adevarat sa mentinem un cat de cat echilibru intre emotiile care ne trag dintr-o parte intr-alta si ratiunea care ne spune tot timpul ca nu avem destule date pentru a lua o hotarire definitiva.