Archives for category: Psychology

Aseara mi s-a rupt caruta-n drum. Mai precis m-a lasat Matizul undeva pe Stefan cel Mare.
L-am tras la mal si l-am lasat acolo.
Azi dimineata am dat telefon la service si mi-au spus ca sa merg la sediul lor si imi ‘dau’ ei o platforma. Fiind aproape de casa am imprumutat bicicleta lui fi-miu si am plecat la drum.

Dupa ce am iesit de pe strada mea si am ajuns in spatele blocurilor de pe Mihai Bravu am devenit ‘prada’ unor maidanezi care iesisera sa se dezmorteasca la o ‘vanatoare’. In pricipiu de masini dar daca trece si o bicicleta pe acolo, de ce nu?

Si uite asa am inteles de ce nu vrea fiul meu (ditamai galiganul de 14 ani si 1.80) sa se duca cu bicicleta la scoala sau la baschet si de ce cind era mai mic ocolea pe departe zona. Doar pentru ca unii se simt bine ‘ocrotind’ niste ‘biete animale’ iar altii sunt fericiti ca masinile lor (cele sub care dorm ‘ocrotitii’) sunt in siguranta.

Nu, nu am o obsesie cu chestia asta ci cu jumatatile de masura.
Abia ajunseseram la concluzia ca nu se mai poate cu haitele astea de caini vagabonzi care salasluiesc pe strazi sau prin parcuri ca procuratura a blocat activitatea ASPA iar ‘iubitorii de animale’ au reinceput manifestatiile impotriva eutanasierii cainilor vagabonzi neadoptati.
Si atunci ce facem mai departe?
Se pare ca ASPA inca nu este o organizatie pe atat de eficienta pe cat ar trebui sa fie (asta ca sa ma exprim politicos) si ca “iubitorii de animale” inca nu au inteles ca standardele europene cu privire la adapostirea cainilor (2 metri patrati pentru fiecare) se refera la adapostirea temporara, pana la adoptie sau pana la eutanasiere. Daca tii un caine in doi metri patrati mai mult de doua saptamani animalul acela innebuneste.
Ma intreb din nou: si atunci ce facem?
– Facem ‘ordine’ la ASPA, incepem sa curatam strazile si curmam suferintele cainilor care nu au fost adoptati dupa doua saptamani?
– Strangem cainii de pe strazi si ii tinem, pe bani extrem de multi, in niste conditii absolut neomenesti?
– Ne resemnam – in Romania nu se poate – si lasam haitele pe strazi, eventual pana la o noua tragedie – pe cei 8000 de oameni deja muscati de caini anul asta oricum nu ii ia nimeni in calcul?

Aflam de la Realitatea TV (14:30) ca Ionut si fratele sau ar fi petrecut doua ore in parc fara a fi fost supravegheati in toata aceasta perioada de catre bunica lor.
Din discutia ce a urmat am aflat ca:
– Asertiunea se bazeaza pe faptul ca intr-o intregistrare video NU apare nici o interactiune intre bunica si cei doi copii timp de doua ore, Camera aceea nu acopera tot parcul si in articolul citat nu se precizeaza daca in parc mai sunt camere video si daca inregistrarile acestora au fost verificate sau nu.- Copii au fugit prin parc si nimeni nu i-a intrebat daca sunt singuri sau daca au patit ceva.
– Ca o echipa de televiziune a facut un experiment: un ‘actor’ barbat s-a prefacut ca agreseaza o ‘actrita’ in zona magazinului Unirea, aceasta i-a cerut, strigand si vociferand, sa o lase in pace, barbatul a continuat ‘agresiunea’ si cu toate acestea nimeni nu a intervenit.

Cu alte cuvinte nimanui nu prea ii mai pasa de nimeni. Spun ‘nu prea’ pentru ca pe fratele lui Ionut l-a adus totusi cineva inapoi.

Sunt curios ce se va intampla in continuare.
Vor striga aparatorii cainilor vagabonzi: “Uite, vezi, bunica e de vina: nu i-a supravegheat pe copii! Putem reteritorializa cainii!” ?

Ar fi o situatie extrem de interesanta. Ipoteza “nimanui nu-i mai pasa de nimic” ar fi infirmata. Ar rezulta ca mai sunt romani carora le pasa de ceva.
DE CAINII VAGABONZI.
Si nu doar ca le pasa de cainii vagabonzi dar le pasa mai mult de caini decat de oamenii muscati. Acestia nu au decat sa isi supravegheze mai bine copii, sa nu cumva sa fie nervosi sau sa le fie frica de caini, sa umble cu bucati de paine la ei ca sa aibe ce sa dea cainilor, sa ocoleasca locurile unde stau haitele sau, si mai bine, sa stea dracului acasa si sa lase strada cainilor.

Sper din toata inima sa ma insel.

One of the first novels I read was “The Naked Sun”  by Isaac Asimov.
In a nutshell it depicts the contrast between an overcrowded Earth whose population lives basically underground in close resemblance of an ant mole, both architecturally and socially, and Solaria – a planet long ago colonized by humans who now live individually, with almost no personal contact between them, except for long Skype-like machine intermediated interactions.
The Earth cannot evolve any further because they have locked themselves in a corner in search for safety inside the herd and Solaria cannot do anything more than survive because the inhabitants do not have even the slightest idea of what close cooperation means.

Nowadays there is a hot debate about video games. One party deplores the fact that the young generation is morally perverted by the high level of violence they are exposed to while others point to the fact that ancient tales are even more violent and that there is no difference between spoken, written, seen on screen (cinema and then TV) and video-played violence.

Yes and no.
The level of violence might be the same but the level of ‘immersion’ is different.
For most of (pre)human history everything happened in the ‘public square’, including punishment. It was customary that everybody attended even the most gruesome executions, children included, as lessons for the future. This had consequences: life was cheap in those times because it could be ended by the whims of the powerfuls of the day but everybody was fully aware of the practicalities (excruciating pain) of losing it and – most important – that there were ways of avoiding it: social cooperation by obeying the rules.
Afterwards, when printing and later radio, cinema and TV were invented, this level of immersion was no longer necessary and executions retreated inside the prison walls. People read about what rules bending meant and discussed about it among themselves. Human direct interaction was not as intense as directly seeing an execution but reading about it managed to preserve a sufficient level of impact while discussing about it preserved a sane level of compassion with both victim and criminal.
The advent of the video games changed all this. The virtual world influences real life two ways: it robs people of ‘the practical touch’ and of time otherwise spent interacting with real people.
A real execution was indeed gruesome but it left a powerful impression. If you read about one, and the writer is any good, you are left with a not so intense experience but sometimes with a more lasting one, precisely because the writer knew his job. If you witness ten deaths in a 15 minutes video game you start to not care anymore, once because of the reset button and secondly because the human brain is set to discard stimuli than come in a steady flow, for instance we stop feeling a certain smell after a while or we stop hearing the constant hum of the engine when enjoying a cruise on a ship.
Even more nefarious is the fact that young people do not interact directly as more as they used to. Playing with other children with minimum or even no adult supervision is the best and fastest way to acquire social skills and to learn empathy. Nowadays shrinking families (one or two children per family drastically reduces the number of playmates) and increased focus on safety means that children no longer play amongst themselves but in an environment closely monitored or eve sometimes suffocated by adult intervention . Video gaming only meant that even this closely monitored interaction with one’s peers almost disappeared and was replaced by interactions with a machine…

I’m afraid that this may be one of the explanations for why nowadays nuances are becoming so hard to find, everything is treated as in ‘black and white’ and empathy has become a dirty word describing the feelings of a ‘sissy’.

Not so fast, ladies and gentlemen, things are not so clear cut.

First let me introduce you to a very good article which puts things in wider perspective.

Now I’d like to tell those of you who are not familiar with the Romanian language that we have here a variant of this saying:
“You might have to befriend the devil in order to cross that bridge!”
And this really got my mind going. The Romanian version, as raw as it is, hits the nail on the head:

Before befriending the devil in order to cross that bridge make sure that you really want to be on the other side having the devil as your business partner!

And here we have a practical application of the principle, as brought to our attention by Michael J. Totten

Am ascultat piesa asta de vreo cateva zeci de ori.
Pentru inceput la radio, e la moda. Dupa aceea pe Youtube, deja eram curios (Astfel am aflat si ca are ceva audienta, 6 milioane si jumatate de vizionari e ceva.
In sfarsit azi dimineata mi-am dat seama ce pot eu intelege din ea – evident ca nu am de unde sti cu certitudine ce a vrut Chirila sa spuna: Orice ‘reinventare’ trece absolut inevitabil printr-un proces de separare, de individualizare. Nu putem trai singuri, avem nevoie de ajutorul celor din jurul nostru, dar noi nu-l putem cere si ei nu ni-l pot da pana cind nu ne lamurim, de unii singuri, ce vrem sa facem si unde vrem sa ajungem.
Drum bun!

1945-1948: Declaratia Drepturilor Omului, instaurarea comunismului in Europa de Est si in China, inceputul decolonizarii.
~1968: Revoltele studentesti, Primavara de la Praga, Revolutia culturala din China, decolonizarea din Africa se apropie de sfarsit – dintre coloniile importante doar cele portugheze si Rhodesia nu si-au cistigat inca independenta.
1990: caderea comunismului in Europa, Piata Tien-An-Men in China.
2011: Primaverile Arabe.

Romania:

1945-1948: Instaurarea comunismului, inceputul rezistentei armate in munti.
1964-1968: Eliberarea ultimilor 10 000 de detinuti politici, declaratiile de independenta fata de Moscova, relaxarea produsa de schimbarea de garda de la virful PCR, entuziasmul popular si mandria cu care romanii au receptat condamnarea  de catre Ceausescu a interventiei rusesti din Cehoslovacia.
1989: Caderea extrem de sangeroasa a lui Ceausescu. (1990 Piata Universitatii)
2012: Demisia lui Boc in urma unor lupte de strada destul de violente (2013 din nou demonstratii, pasnice – ca si in 1990, in Piata Universitatii, de data asta avand ca pretext Rosia Montana dar, si de data asta, in realitate fiind rezultul nemultumirii a cel putin unei parti a electoratului cu privire la insuficientele schimbari aparute dupa schimbarea de regim.

O intrebare sare in ochi!
Oamenii astia nu pricep o data???
Care dintre ei?
In principiu primii ar trebui sa priceapa cei din elita, intelectualii – elita ganditorilor – si politicienii – elita administratorilor treburilor publice – nu?

Cu vreo citeva zile in urma am auzit la BBC pe cineva spunand: “Trebuie sa ne invatam lectia dar in nici un caz nu trebuie sa ramanem prizonierii ei!”. A doua zi un altul, vorbind despre criza financiara la CNN: “Oamenii au invatat ceva din criza asta, numai ca, din pacate, atunci cind vine vorba sa faca ceva se intorc la siguranta lucrului cunoscut si incearca sa aplice din nou o masura care a functionat in trecut”.

Asa o fi?

Pai sa vedem:
– Drepturile Omului fusesera inventate cu vreo 150 de ani in urma in timpul Revolutiei Franceze, comunismul fusese inventat de Marx cu 100 de ani in urma si deja aplicat de Lenin iar decolonizarea a fost inventata, in epoca moderna, de Americani.
– Revoltele studentesti au semanat uluitor de mult cu ce s-a intimplat pe vremea Comunei din Paris, Primavara de la Praga cu modul in care India si-a declarat independenta in 1945, Revolutia culturala chineza a fost o parodie tragica a traiului dintr-o manastire budhista – toti muncesc – indiferent de rang, disciplina stricta, respect pentru reguli si conducatori, iar tarile africane au continuat dupa decolonizare sa foloseasca aceleasi politici pe care le aplicasera inainte fiecare dintre puterile coloniale, fiecare cu specificitatile invatate de la europeni.
– Dupa caderea comunismului fiecare dintre tarile ex-comuniste a revenit la ce invatase inainte – polonezii, cehii si ungurii s-au apucat de treaba, noi si bulgarii de bizantinisme, etc. – iar chinezii au inabusit revolta in sange, cum s-a intimplat, de exemplu, si cu revolta Boxerilor din 1900.
– Se vede cu ochiul liber ca Egiptul s-a reintors sub regim militar, ca autoritarismul islamic din Tunisia nu este diferit, din punct de vedere practic, de cel al lui Ben Ali iar in Libia domneste in continuare bunul plac – mai demult cel al lui Ghadaffi, acum al sefuletilor care s-au instalat la putere.

In Romania tot asa:
– I-a bagat Siguranta lui Eugen Cristescu pe comunisti la puscarie? Hop si Pintilie cu Departamentul Securitatii Statului. Se declarasera comunistii ‘avantgarda clasei muncitoare’? Pai atunci inseamna ca toate mijloacele de productie vor fi ‘nationalizate’ si conduse de acum inainte de… comunisti, in nici un caz de proletari. Li se povestise oamenilor despre eroismul partizanilor rusi si despre faptele de vitejie ale haiducilor si ale motilor lui Avram Iancu? Au incercat oamenii aceleasi metode si impotriva comunistilor…
– Oricat ar parea de ciudat destinderea care a avut loc Romania intre 1964 si 1968 a avut si ea un precedent, NEP-ul lui Lenin. Va invit cu caldura sa cititi linkul, veti gasi acolo atit pe ‘mandatarii’ lui Ceausescu cat si explicatiile macro economice a ce si de ce s-a intimplat in economia romaneasca intre 1960 si 1990.
– Sper ca nu este nevoie sa cititi aici ca dupa ’89 marea majoritate a celor care au ajuns la putere in Romania au provenit din esalonul II, nu? Si ca ‘Piata Universitatii’ a fost o rabufnire de nemultumire a celor care isi dadeau seama, constient sau nu, ca schimbarea nu fusese suficienta!

Va las pe voi sa trageti concluziile cu privire la ce ar trebui sa faca Ponta si Antonescu, mai ales avand in vedere ca protestele contra ‘Rosia Montana’ si procentul de 60% a celor ‘nemultumiti cu directia in care se indreapta tara’ sugereaza clar ca am mai parcurs deja drumul asta spre Canossa – adica spre o alta confruntare cu nemultumirea populara. Poate de data asta de o intensitate si mai redusa numai ca in cazuri din astea nu se stie niciodata. Si de ce sa riscam?

Watch this first and read the rest later, please.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

From a social point of view each of us can be seen as an oscillator – we change in time and we all have our ups and downs – only not a mechanically one. We also tend to be in sync with our fellow humans while jealously  trying to preserve our individuality.
Without preserving our individualities we would be nothing but a herd, without sync-ing there’s no cooperation.
A very fine equilibrium indeed.

PS if you are interested in the physics of all this please check here.

Un copil de patru ani a fost vanat de caini linga un parc din Bucuresti.

Ionut

De atunci toata lumea a inceput sa se agite si oamenii s-au impartit in doua: unii vor sa scape de caini prin eutanasiere iar altii prin castrare si adapostire sau adoptare. Tot e bine ca macar la nivel declarativ multi dintre ei au inteles ca locul cainilor nu este pe strada, in semisalbaticie.

Hai sa vedem ce inseamna una sau alta dintre solutii.

Am aflat astazi de la TV ca ASPA (administratia pentru supravegherea si protectia animalelor) a cheltuit 170 000 de lei (1% din buget) pentru sterilizare in Bucuresti. N-a rezolvat nimic. Aflu acum de la Marius Pieleanu (Antena 3) ca ne-ar costa 30 milioane de euro (cam tot atat cit a dat Ontanu pe panselute, conform aceleiasi surse) sa construim suficiente adaposturi incat sa incapa toti cainii din Bucuresti si alte 3 – 4 milioane pe an pentru operarea sistemului.
Argumentul lui Pieleanu este ca sa renuntam la panselutele lui Ontanu si sa construim adaposturile.

Piua. La aceiasi emisiune e si un ONG-ist care incearca sa ne convinga ca ar trebui sa castram cainii si apoi sa ii ‘reteritorializam’, adica sa ii intoarcem pe strada! Cainele despre care se spune ca l-ar fi omorit pe Ionut era deja castrat si aflat in responsabilitatea unei organizatii numite Caleidoscop. Sa revenim.

Altii sustin ca acesti caini ar putea fi dati spre adoptie si pedepsit drastic abandonul.

Sanctionarea abandonului este o masura esentiala si care va face mult – daca si in masura in care va fi aplicata – pentru prevenirea REAPARITIEI cainilor vagabonzi (nu sunt comunitari, daca ar face parte din comunitate nu ar musca din respectiva comunitate).
Pentru ca abandonul sa poata fi sanctionat eficient trebuie ca toti cainii, inclusiv cei din ‘rasa comuna’ sa poata fi asociati cu proprietarii lor: masura minima este microciparea iar una si mai eficienta este tatuarea. In plus ar trebui ca posesorii de caini nesterilizati sa plateasca o taxa anuala si sa vezi atunci cum isi duc toti ‘prietenii’ la nenea cu foarfeca!
Numai ca problema stringenta este cum scoatem intre 65 000 si 100 000 de mii de caini de pe strada suficient de repede?
– Prima miscare ar fi sa ii prindem.
– A doua sa oferim persoanelor interesate sansa sa ii adopte. Nu mai multi de doi in fiecare familie si dupa ce persoana care adopta plateste sterilizarea si vaccinarea cainilor. De asemeni cel care adopta va semna o declaratie prin care ia la cunostinta faptul ca va face 6 luni de munca in folosul comunitatii si va plati o amenda de 3000 de lei daca animalul ajunge din nou pe strada – sa daca fuge iar disparitia lui nu este anuntata in maximul 6 ore sau daca musca pe cineva. Adoptia trebuie sa fie reversibila oricind, daca cel care a adoptat se razgandeste poate duce cainele inapoi la administratia locala oricind – cheltuielile nu vor fi rambursate.
– Iar acum ajungem la partea grea. I-am prins, n-a venit nimeni sa ii adopte, adaposturile existente s-au umplut. Ce facem? Construim adaposturile lui Peleanu pana ii prindem si ii cazam pe toti? OK, sa spunem ca o facem si pe asta. Numai ca ar trebui sa ii castram, altfel obtinem niste crescatorii enorme de caini.
OK, sa zicem acum ca am reusit sa ii si castram si ca am cheltuit gramada aia imensa de bani pe castrare si pe construirea adaposturilor. Iar peste 5, 6, maxim 10 ani cainii aia vor muri si noi ne vom trezi cu niste adaposturi enorme si GOALE pe care vom fi aruncat o gramada de bani.
Bani pe care de fapt nu ii avem. Daca am fi Germania si nu am mai avea nici o problema sociala – copii ai strazii sau batrini care mor de foame prin aziluri – poate ca nu ar fi mare lucru.

Primarul General Oprescu a propus un referendum prin care bucuresteanul sa se pronunte daca prefera eutanasierea sau adapostirea. Ieri cind l-am auzit prima oara mi s-a parut o idee buna.
Intre timp am aflat ca referendumul asta ar costa, doar el, 4 milioane de euro. Adica de vreo 8 ori mai mult decit bugetul ASPA pentru sterilizari.
In realitate acest referendum este o forma de ‘aparare a spatelui’. ‘Spuneti voi ce vreti si eu fac’. Da, numai ca noi traim intr-o tara cu democratie reprezentativa si nu intr-una cu democratie directa. Ce ar fi daca domnul Primar General si-ar asuma raspunderea si ar vedea la urmatoarele alegeri daca populatia este multumita sau nu cu solutia aleasa?

Se pare ca din punct de vedere legislativ poate aplica oricare dintre variante, pentru adaposturi nu are nevoie decat de o hotarire de consiliu iar pentru eutanasiere inca mai este valabila o ordonanta a lui Nastase din 2001.

Eu unul, daca nu e clar inca, sunt de parere ca trebuie inceput cu o campanie intensa de colectare a cainilor si eutanasierea celor neadoptati intr-o saptamana. Am inteles ca deja exista niste adaposturi. In momentul in care pe strazi nu vor mai fi caini vagabonzi putem renunta la eutanasiere, ii putem castra pe cei din adaposturi si ii putem lasa sa moara acolo. (In chinuri pentru ca traiul unui caine intr-o cusca de 2 metri patrati nu este viata, dar asta e alta problema).
I
PS. Am trait 3 ani cu huiduma de dog german intr-un apartament de 2 camere asa ca sa nu-mi spuna cineva ca ‘nu imi plac cainii’ (dupa aia ne-am mutat la curte, nu l-am ‘dat’) Si acum, dupa 5 ani de cand nu mai este, imi e atat de dor de el ca nu imi vine sa imi iau altul. De fapt si ideea de a ‘cumpara’ un prieten mi se pare, acum ca stiu ce relatie se poate stabili intre caine si om, extrem de ciudata.

Dar asa cum respect viata animalelor la ele acasa, in natura, tot asa respect si viata oamenilor la ei acasa, adica aici, IN ORAS.

Ascultand amintirile uneia dintre victimele lui Visinescu – Fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963 – am inteles, in sfarsit, cum a reusit Tutea ‘sa scape’.
Oameni fiind niciunul dintre noi nu poate face nimic singur ci doar impreuna sau impotriva celor din jur.
In puscarie fiind ai la dispozitie tot aceste doua variante. Poti scapa de acolo impreuna cu paznicii, intrind in jocul lor – devenind informator sau sfidandu-i pe fata, fortandu-i pana la urma sa te omoare – sau refuzandu-l.
Doar ca refuzul jocului te arunca in singuratate.
Poti alege sa ‘evadezi’ din locul in care te afli pretinzand ca ceea ce se intimpla in jurul tau nu este adevarat si ca atare nu te poate afecta cu adevarat. Numai ca abia asta este o iluzie. Ce ti se intimpla are efecte: de la cele fizice, care iti afecteaza corpul pana la cele psihice care, indiferent de cit de tare te crezi, iti mutileaza sufletul.
Sau poti alege sa evadezi ‘impreuna’ cu tortionarii tai, iertandu-i. Nu iertarea aia bleaga, produsa de frica si doar de suprafata, ci iertarea plina de compasiune care stie ca tortionarii sunt de fapt niste schilozi demni de mila si nu de ura.

Abia genul asta de iertare produce cu adevarat eliberarea. Atat cea interioara, care incepe inca din interiorul puscariei cit si cea ulterioara, de dupa eventuala ‘iesire’.
Pana la urma degeaba ‘poti merge unde vrei’ daca ce s-a intimplat in puscarie vine tot timpul cu tine si iti consuma pana si ultima picatura de energie.