Universitatea Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

 

 

Societatea,

Spaţiu al comunicării şi al schimbării

 

Îndrumător ştiinţific:

 

Prof. Univ. Dr. Petre Anghel

 

Dolmanian Sarchis Mahitar

Iunie 2009

Cuprins

            Mulţumiri                                                                                        3

Rezumat                                                                                         4

Introducere                                                                                   5

Clarificări conceptuale:                                                                 7

Interacţiuni, a comunica, schimbare

Capitolul 1.                                                                                 12

“Începuturile” comunicării

Capitolul 2.                                                                                 15

Comunicarea ca mod de structurare a societăţii

Capitolul 3.                                                                                36

Încercare de a explica cu ajutorul comunicării

câteva momente din istorie

Concluzii                                                                                   46

Bibliografie                                                                               48

Anexe                                                                                        52

Declaraţie de asumare a răspunderii

Mulţumiri

            În primul rând vreau să-i mulţumesc Profesorului Petre Anghel pentru că m-a ajutat să descopăr, şi eu ca atâţia alţii înaintea mea, că societatea umană este aşa cum e, bună sau rea, doar datorită schimbului de informaţii care are loc continuu între membrii ei, noi oamenii.

Apoi, ordinea este pur cronologică, conform programei, Profesorul Zamfir a demontat pretenţia de raţionalitate absolută a “omului economic”, deschizând calea către înţelegerea şi acceptarea faptului că schimbările nu sunt neapărat planificate, dorite şi nici măcar cunoscute de către agenţii care le-au produs.

Spre sfârşit, completând cu dezinvoltură edificiul, doamna Profesoară Stănculescu a dezvăluit dialectica profundă dintre structura socială, construită prin comunicarea dintre membrii unei societăţi, şi activismul agenţilor sociali, cu particularităţile fiecăruia – apărute la interfaţa dintre caracteristicile individuale şi constrângerile structurale – dialectică care constituie de fapt motorul societăţii.

Bineînţeles, aceşti trei Profesori nu puteau face totul singuri şi atunci îmi face o deosebită plăcere să le mulţumesc tuturor membrilor facultăţii, titulari de curs sau asistenţi, pentru răbdarea cu care mi-au răspuns la întrebări, poate câteodată prea insistente.

În cele din urmă dar nu în ultimul rând vreau să le mulţumesc colegilor mei pentru discuţiile pasionante “de după”. Fără tinereţea lor plină de pasiune viaţa ar fi fost mult mai ternă.

 

Rezumat

         Am încercat în această lucrare, pornind mai ales de la date practice, cu caracter mai degrabă factual şi istoric, să găsesc o legătură între modul în care diverse sisteme, şi mai ales grupurile sociale, şi-au organizat schimbul de informaţii, atât în interior cât şi cu exteriorul, şi modul în care aceste sisteme s-au transformat în timp, adică în ce măsură au reuşit, sau nu, să se adapteze la schimbările apărute atât în mediul lor de existenţă dar şi la cele din interiorul lor şi în ce măsură comunicarea dintre entităţile constitutive ale sistemelor dar şi cea dintre sisteme, în ansamblul lor, şi mediu a contribuit la această adaptare.

         Am făcut acest lucru încercând să urmăresc cum, pe măsură ce complexitatea sistemelor creşte, de la sistemele fizice la cele biologice şi mai departe la cele constituite din indivizi conştienţi, care şi-au constituit o cultură, răspunsurile acestora în cadrul interacţiunilor cu mediul devin din ce în ce mai sofisticate şi din ce în ce mai dependente de individual. Individualitate care la rândul ei se defineşte prin interacţiunea cu mediul.

 

 

Introducere

            Jonathan H. Turner[1], arată că, de fapt, la baza sociologiei stă “interacţiunea” şi face aceasta în încercarea de a depăşi limitele operei lui Parsons, care se mărginise să pună la baza studiului sociologic doar “acţiunea”[2].

Dar nu cumva cele mai multe dintre interacţiunile sociale se bazează pe comunicare?

Dacă ipoteza de mai sus este valabilă atunci s-ar putea să fie o legătură între diversitatea de moduri de comunicare disponibile la un moment dat într-o societate (şi intensitatea cu care sunt folosite acestea)  şi natura interacţiunii sociale care se desfăşoară în acel spaţiu. Adică cu modul în care acea societatea funcţionează şi se adaptează la schimbările care apar în jurul  şi în interiorul ei.

Tot de la Turner am încercat să împrumut principiul că dacă cineva a avut o idee înaintea ta, idee care a produs rezultate dar care, ca orice creaţie umană, nu este nici perfectă nici infinită, şi descoperi fie limitele fie imperfecţiunile ei este mult mai bine să le arăţi, păstrându-ţi totuşi respectul faţă de ideea în sine şi faţă de autorul ei, decât să o arunci  cu totul la coşul de gunoi al istoriei.

Citindu-l pe Nicos Mouzelis[3] am început să mă întreb dacă şi în ce măsură comunicarea, şi schimbarea socială, reprezintă nişte unelte pe care le folosim pentru a ne apropia de nişte ţinte sau sunt, pur şi simplu, nişte descriptori pe care îi utilizăm pentru a înţelege o situaţie care este, în permanenţă, fluidă. Nu am găsit un răspuns definitiv dar mi se pare foarte elocventă analogia cu situaţia unei persoane care este pe o bicicletă. Dacă merge prea încet se plictiseşte şi îi este greu să-şi ţină echilibru iar dacă merge prea repede se poate rătăci sau face un accident.

Dacă se opreşte cu totul situaţia se schimbă radical. Trebuie să pună un picior jos şi atunci nu mai este un ‘om pe bicicletă’ ci ‘un om cu un picior amorţit’.

Ar mai trebui să precizez aici că pe parcursul acestei lucrări am încercat să aduc argumente, de ordin practic, care să ilustreze modul în care prin intermediul comunicării este ‘construită realitatea socială’ după modelul descris teoretic de Berger şi Luckmann dar şi cum, tot prin intermediul comunicării are loc interacţiunea dintre ‘structure’ şi ‘agency’, cea despre care vorbeşte, printre alţii, Giddens.

Clarificări conceptuale

            Interacţiune: “Formă de legătură a obiectelor, a fenomenelor etc., manifestată printr-o influenţare, condiţionare sau acţiune cauzală reciprocă”[4].

Pentru scopurile acestei lucrări voi descrie trei categorii:

– ‘Fizică’[5], reciprocă şi instantanee[6], de tipul celei descrise de legea a treia a lui Newton, acţiune-reacţiune, şi care se desfăşoară după legi intrinseci naturii obiectelor sau fenomenelor respective. În principiu nu există variabilitate în desfăşurarea ei sau dacă există este şi ea intrinsecă fenomenului respectiv. De exemplu aruncarea cu zarul. Nu ştim care din feţe va cădea dar ştim, cu siguranţă, care sunt legile fizicii conform cărora se desfăşoară procesul.

– ‘Biologică’ sau ‘meta-fizică’. Peste legile care guvernează interacţiunea ‘fizică’ aici se suprapun nişte ‘instrucţiuni de funcţionare’, nu mai puţin deterministe dar mult mai specifice, atât la modul general cât şi la modul individual. Astfel fiecare individ are un set de informaţii genetice caracteristic speciei din care face faţă dar şi specific numai lui. Din această cauză în acest gen de interacţiuni apare o variabilitate de altă natură de cât cea din primul caz. Mai poate fi denumită şi ‘reflexă’, de la reflexele necondiţionate, instinctuale, care sunt înscrise în patrimoniul genetic al fiecărui organism biologic.

– ‘Socială’. Cu cât complexitatea biologică a organismelor avute în vedere este mai mare se observă apariţia unor rudimente de conştiinţă. De exemplu Alex, un papagal care a învăţat să calculeze, să arate diferenţe şi asemănări între obiecte – forme, culori, natura materialelor – şi să ceară să fie dus la plimbare[7]. În acest caz variabilitatea reacţiei este mai mult decât individuală. Chiar acelaşi individ poate avea reacţii diferite supus unui acelaşi set de condiţii dacă între timp a mai învăţat ceva. Variabilitatea reacţiilor capătă astfel şi o dimensiune temporală.

O ‘complicaţie’ în plus apare la grupurile de organisme care au dezvoltat şi o ‘cultură’. Aceasta fiind proprie grupurilor şi nu indivizilor se observă cum membrii unor populaţii diverse, chiar aparţinând aceleiaşi specii, rezolvă în mod diferit acelaşi gen de sarcini în condiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. De exemplu pentru un est-european este încă firesc să lase o femeie să intre prima în lift, ba îi mai ţine şi uşa, iar femeia îi mulţumeşte zâmbind, în timp ce pentru o feministă convinsă din SUA acest gest miroase a hărţuire sexuală.

A comunica: “A face cunoscut, a da de ştire; a informa, a înştiinţa, a spune. …… A se pune în legătură, în contact cu…[8]

O definiţie mai adecvată în spaţiul social descrie comunicarea ca fiind un proces care are la bază următoarele elemente: un emiţător, cel puţin un receptor, un mesaj, canale de comunicare, o codificare, o decodificare şi un feed-back[9].

Procesul în sine poate îmbrăca mai multe forme, importante aici fiind comunicarea intrapersonală, interpersonală, intenţionată sau nu, şi cea de grup.

Pentru că la celelalte voi reveni mai târziu voi insista acum asupra intenţionalităţii comunicării interpersonale.

Cele mai multe studii dedicate comunicării, mă refer mai ales la cele din zona sociologiei şi antropologiei, se referă la comunicarea intenţionată. Un emiţător consideră că are ceva de spus, trage un receptor de mânecă şi începe să comunice. Lucrurile devin însă mai complicate dacă le evaluăm prin prisma intenţiilor pe care le au cei doi. S-ar putea ca receptorul să nu aibă chef de mesajul care se năpusteşte spre el.

Aici lucrurile se despart pentru prima oară, în funcţie de domeniul căruia îi este adresat studiul. În comunicarea de marketing, de exemplu, sunt tratate tot felul de stratageme, mai mult sau mai puţin psihologice sau măcar psihosociale, despre cum să captezi atenţia “consumatorului”.

Un alt domeniu în care se acordă o oarecare atenţie intenţionalităţii este cel al comunicării nonverbale. Este adevărat că, spre deosebire de cazul anterior, unde era vorba de un receptor reticent, aici este vorba de un receptor, presupus avizat, care este foarte atent şi de un emiţător care se află în una dintre situaţiile următoare:

– Complet naiv, fără legătură cu situaţia. Nişte oameni merg pe stradă şi nişte studenţi care tocmai au ieşit de la cursul de Comunicare Nonverbală al doamnei profesoare Loredana Ivan încearcă să estimeze, după cum merg şi după stilul vestimentaţiei, dacă sunt fericiţi sau nu.

– Se ştie urmărit dar nu îşi poate controla reacţiile. Un student care se bâlbâie când îşi susţine licenţa, cu toate că licenţa este tocmai despre “comunicare”, sau şi mai rău, chiar despre comunicare nonverbală.

– Se controlează foarte bine. Acel “artist” care susţine cu aplomb o teză despre care ştie că e cam slabuţă.

Mai există o zonă a intenţionalităţii în comunicare care nu a prea fost luată în seamă până la Giddens şi anume intenţionalitatea cu privire la efectele “colaterale” ale comunicării interpersonale şi de grup. De la simplele gafe pe care le facem, fie din neştiinţă fie din lipsă de consideraţie, până la transferul de informaţii cu efecte majore. Fizicienii şi chimiştii de la sfârşitul secolului XIX nu ştiau că rezultatele cercetărilor lor, după ce au fost publicate, vor duce la apariţia armelor chimice sau atomice după cum nici Al Ghazali[10] şi Ibn Rushd[11] (Averroes), atunci când comentau texte filozofice ale antichităţii greceşti, nu ştiau că vor contribui la “Iluminarea” Occidentului creştin. Tot aşa, după ce Oprah Winfrey a adus la cunoştinţa publicului american[12], pe larg, calităţile unui fruct brazilian, acai, şi faptul că sunt disponibile pe piaţa americană suplimente nutritive şi produse cosmetice bazate pe acest fruct, foarte mulţi dintre brazilienii săraci care îl foloseau pentru conţinutul, mare, de proteine şi vitamine nu şi-l mai pot permite pentru că preţul a crescut foarte mult[13]. Nu cred că Winfrey, şi cu atât mai puţin cei care, cu 10 ani în urmă, au dus prima cantitate de acai în SUA au avut în vedere aceste consecinţe.

Schimbare. Dacă ne uităm în DEX vom găsi o multitudine se sensuri pentru acest cuvânt. Voi reţine doar câteva: “1. A înlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeaşi natură)….3. A da unui lucru altă formă, alt aspect etc.; a modifica, a transforma….4. ….a (se) primeni…”[14]

Când vine vorba de schimbare socială socială lucrurile sunt un pic mai complicate.

În primul rând termenul implică, cel puţin în limba română, o acţiune finită. O dată ce un lucru l-a înlocuit pe celălalt “schimbarea” s-a terminat. Acest mod de a privi se potriveşte perfect situaţiei prin care a trecut România post-decembristă dar pierde oarecum din vedere faptul că nimic nu este etern şi că toate lucrurile se primenesc mai devreme sau mai târziu. Nici termenul de evoluţie nu mi se pare foarte potrivit pentru că implică un punct de sosire către care (cineva?) tinde. Poate că transformare continuă ar fi cel mai potrivit.

Fiind circumscris, volens nolens, timpului prezent voi continua să folosesc termenul de schimbare.

Încercări de a defini societatea ideală şi calea de a ajunge până acolo au fost făcute încă din antichitate. “Republica” lui Platon este un bun exemplu în acest sens. Deocamdată mă voi opri însă la preocupările pe care le-au avut în acest domeniu doi dintre părinţii fondatori ai sociologiei.

Auguste Comte[15], în efervescenţa de după Revoluţia Franceză, a propus mai întîi o filozofie şi mai apoi chiar o religie care urmau să aşeze societatea umană pe temelii noi.

Aproape în acelaşi timp, dar plecând de la alte premize, Karl Marx a elaborat şi el o viziune asupra destinului societăţii umane.

Comte, fost politehnist[16], a făcut apel la ştiinţă şi a devenit părintele pozitivismului. Marx, şcolit în ale filozofiei[17] dar cu interese puternice şi în zona politicii

şi a economiei, a dezvoltat o teorie, de inspiraţie istoristă, a ‘materialismului dialectic şi istoric’. “Filozofii n-au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba.”[18].

Diferenţa majoră dintre ei, în afara punctului de plecare, a fost aceea că primul, fidel şcolii de administraţie franceză, a specificat până şi numărul diviziunilor administrative în care trebuie împărţită Franţa[19] pe când cel de al doilea, contemporan cu Darwin, “refuza să intre în detalii în ceea ce priveşte natura comunismului, aducând argumentul că acesta va apărea ca urmare a dezvoltării istorice şi nu ca urmare a transpunerii în practică a unui ideal moral predeterminat.”[20]

Asemănarea, iarăşi majoră, dintre ei, în afară de faptul că amândoi vedeau proletariatul ca pe motorul istoriei[21], este aceea că au căzut victimă “comunicării”. Primul, după ce a avut un impact major pînă la primul război mondial[22] a fost uitat după aceea, în aşa măsură încât “criticile bine cunoscute ale lui Kuhn şi Feyerabend erau adresate către neopozitivismul lui Carnap şi nu pozitivismului lui Comte, despre care se pare că nu ştiau mare lucru”[23]. În schimb, exact atunci când influenţa lui Comte începuse să scadă, tezele celui de al doilea au fost puse în practică exact aşa cum spusese el că nu trebuie făcut, şi anume prin “transpunerea în practică” a ideilor lui Lenin.

Capitolul 1

“Începuturile” comunicării

            “Comunicarea” se referă de obicei la schimbul de informaţii, de sentimente, la încercarea de a-l convinge pe celălalt de justeţea unui punct de vedere sau de a-l mobiliza către îndeplinirea unei activităţi[24].

Dacă, plecând de la etimologia cuvântului, lărgim conceptul pentru a cuprinde în el şi legătura cu mediul înconjurător, atât cel social dar şi cel fizic, material, vom ajunge la câteva rezultate interesante.

Parameciul[25] ‘comunică’ cu mediul exterior pe două căi, una fizică: schimbă substanţe prin membrană, şi una ‘meta-fizică’, analizează mediul înconjurător conform posibilităţilor şi nevoilor sale şi apoi absoarbe doar substanţele de care are nevoie, caută lumină, etc.

Sistemele vii sunt primele sisteme ale căror reacţii sunt mai complexe decît cele prezise de cea de a treia lege a lui Newton. Aceasta se întâmplă tocmai datorită modului dual prin care sistemele vii iau contact cu exteriorul lor, ele schimbând cu exteriorul nu numai substanţă şi energie ci şi informaţie.

Până la urmă, diferenţa fundamentală dintre ceea ce se întâmplă în interiorul membranei parameciului şi în exteriorul ei, compoziţia chimică elementară fiind aproximativ aceeaşi, este dată de organizarea diferită. Dacă în exteriorul membranei substanţele sunt amestecate de microcurenţii de apă, în interiorul parameciului, şi în interiorul tuturor celulelor unui organism viu, moleculele sunt aşezate şi interacţionează conform informaţiei genetice primite de la generaţia anterioară.

Faptul că fiinţele vii au un set suplimentar de “reguli de funcţionare” faţă de sistemele fizice şi că aceste reguli sunt “scrise” în interiorul organismelor, duce la apariţia unei variabilităţi a reacţiilor pe care sistemele vii le au în faţa modificărilor apărute în mediul lor înconjurător. O bucată de gelatină împinsă cu degetul se va deplasa în sensul în sensul împingerii pe cînd o meduză, vie, va încerca să se apere sau să fugă.

Această variabilitate are două paliere. Unul care ţine de diferenţa dintre gelatină şi meduză şi altul care ţine de diferenţele dintre două meduze. Primul nivel a fost discutat mai sus. Al doilea se referă la faptul că de la o generaţie la alta a aceleiaşi specii transmiterea  informaţiei genetice nu se face fără greşeală. Tocmai aceste erori de transcriere dau organismelor vii posibilitatea de a se adapta la mediu.

Expresia ‘adaptare la mediu’ conţine o capcană semantică de care trebuie ţinut cont. Cele mai multe organisme nu se ‘adaptează’ în mod individual ci ‘rezistă’ la schimbările survenite în mediu, într-o măsură mai mică sau mai mare. Adaptarea are loc abia la nivel de specie. În timpul transferului de la o generaţie la alta a informaţiei genetice codificată în ADN apar, din cauza erorilor de transcriere, mutaţii genetice. Unele neutre, care nu au nici o influenţă, cel puţin pe moment, altele dăunătoare, care conduc de obicei la moartea organismului şi, în fine, unele benefice care oferă purtătorului nişte ‘avantaje competitive’. Acestea din urmă se răspândesc în generaţiile următoare tocmai petru că îi ajută mai bine pe purtători să facă faţă mediului[26], adică le sporesc şansele de supravieţuire.

Pe măsură ce complexitatea organismelor creşte, şi în special cea a sistemului de relaţionare cu mediul – sistem nervos şi organe de simţ – mai apare o sursă de variabilitate a reacţiilor, care apare data aceasta la nivel individual. Este vorba de capacitatea de învăţare.

Am menţionat deja cazul lui Alex. Chiar dacă interpretăm rezultatele obţinute de dr. Irene Pepperberg, cercetătoarea care s-a ocupat de Alex, doar prin prisma teoriei, destul de mecaniciste, a lui Pavlov tot trebuie să ţinem cont de ele. Dacă adăugăm aici observaţiile făcute de Alex Kacelnik[27], profesor de etologie la Oxford, asupra capacităţii ciorilor de Noua Caledonie de a utiliza şi confecţiona unelte[28], capacităţi atât înnăscute dar şi dezvoltate pe parcursul vieţii începe să devină din ce în ce mai clar că transferul de informaţie între indivizi dar şi între indivizi şi mediu are o influenţă din ce în ce mai mare asupra entităţilor biologice pe măsură ce complexitatea acestora e mai mare.

Un nou nivel de sofisticare a cogniţiei şi comunicării este atins în momentul în care începe să fie utilizat ‘simbolul’. Papagalul Alex vorbea, număra, descria cu ajutorul culorilor şi formelor şi îşi exprima dorinţele. Să presupunem că făcea toate aceste lucruri din ‘reflex’, că prin interacţiunea lui cu dr.  Pepperberg se formaseră nişte reflexe condiţionate, suficient de complexe, care să explice reacţiile sale, oricum remarcabile.

Un alt experiment, realizat de dr. Sally Boysen de la Universitatea din Ohio arată cum utilizarea simbolurilor ajută cimpanzeii să îşi stăpânească impulsivitatea şi să obţină mai multe avantaje într-o anumită situaţie[29].

Unui cimpanzeu femelă, Sheeba, i se arătau două boluri cu bomboane. Sheeba îl alegea întotdeauna pe cel cu mai multe bomboane. Acestea îi erau oferite unei alte maimuţe în timp ce Sheeba primea bomboanele, mai puţine, din celălat bol. Se părea că din cauza lăcomiei Sheeba nu realiza că regula jocului era ‘primeşti bomboanele din bolul pe care NU îl arăţi’.

Aceasta a durat până când dr. Boysen a învăţat-o pe Sheeba să numere şi în loc de bomboane a pus în boluri cartonaşe cu numere. Din acel moment Sheeba a înţeles foarte repede că dacă arată numărul mai mic primeşte mai multe bomboane.

 

Capitolul 2

Comunicarea ca mod de structurare a realităţii.

 

         Şi atunci, dacă animalele vorbesc, numără, confecţionează şi folosesc unelte, sunt în stare să recunoască şi să urmeze instrucţiuni formulate într-un limbaj structurat gramatical[30] şi pe deasupra, utilizează gândirea simbolică, omul cu ce se mai poate lăuda?

Se pare că saltul de la hominid la om a avut loc în momentul în care transferul de informaţii de la un individ la altul şi de la o generaţie la alta nu s-a mai făcut exclusiv prin imitaţie ci prin “comunicare” ca o activitate cu caracter voluntar, făcută cu intenţie. Această afirmaţie este sprijinită, de exemplu, de rezultatele experimentale obţinute de Satoshi Hirata[31], care a observat că doi cimpanzei nu se pot coordona pentru a muta o piatră care acoperă o groapă în care sunt nişte fructe, puse acolo în timp ce cimpanzeii se uitau.

Este cert, în orice caz, că mamele, atât cele umane cât şi cele antropoide îşi îngrijesc cu devotament puii. Dar la fel de cert este că dacă puii primatelor învaţă în primul rând prin observarea adulţilor şi mai apoi a mediului dar fără se se bucure de feed-back conştient din partea părinţilor[32], copii umani învaţă, chiar de dinainte de a învăţa ei înşişi să vorbească, din ceea ce li se spune, la început, şi din ceea ce citesc, mai apoi.

Confirmarea faptului că este nevoie de atenţia dedicată a îndrumătorilor pentru ca întregul potenţial al creierului uman să se poată exprima este dată de nefericitele cazuri de copii abandonaţi de părinţi.

Situaţiile cele mai dramatice sunt cele în care copii au crescut, fie şi doar o perioadă din copilăria lor, fără a avea contact cu oameni. De exemplu Traian Căldarar[33], un copil român de etnie romă, născut în Polonia unde părinţii lui se aflau la cerşit şi descoperit în 2002 de un oier, Ioan Manolescu, în pădure, în judeţul Braşov, adăpostindu-se într-o cutie de carton.

După ce a fost dus la spital de către poliţie, medicii care s-au ocupat de el au constatat, după dentiţie, că avea în jur de şapte ani, cu toate că arăta ca un copil de patru ani. Nu ştia să vorbească, să folosească o toaletă, prefera să doarmă sub pat dar ştia să îşi folosească mîinile.

Din fericire aceste cazuri extreme sunt relativ puţine. Din nefericire există un alt gen de situaţii, mai puţin extreme dar mai răspândite şi anume copii aflaţi în orfelinate. Din cauza numărului mare de copii asistaţi care revin unui adult contactul social este total insuficient şi de aici apar o serie întreagă de consecinţe pe temen lung, atât individuale, pentru fiecare dintre copii, dar şi pentru societate, ca întreg.

Un studiu[34] făcut la Harvard Medical School, care ia în considerare inclusiv rezultatele obţinute de “Proiectul de intervenţie timpurie de la Bucureşti”[35], publicate în Science Magazine[36], arată că lipsa de contact psihosocial cu adulţii produce la copilul mic atât o maturizare incompletă a creierului, din punct de vedere biologic, “neuroanatomic”, cât şi deficienţe din punct de vedere al dezvoltării inteligenţei şi a capacităţii de a intra în legătură cu lumea înconjurătoare din punct de vedere emoţional.

Autorii arată că “pentru a se dezvolta normal creierul mamiferelor are nevoie de un nivel optim de stimulare din partea mediului înconjurător, adică un aşa numit mediu înconjurător ‘aşteptat’. Exemple de astfel de ‘aşteptări’ sunt expunerea la informaţii luminoase care au o anumită structură, expunere normală la limbajul vorbit şi acces la ‘îngrijitori’ care răspund, care oferă feed-back emoţional.”[37] (Italicele îmi aparţin).

Exact aceste ‘aşteptări’ sunt greu de îndeplinit într-o ‘instituţie’, tocmai din cauza raportului defavorabil între numărul copiilor asistaţi şi personalul disponibil ceea ce duce tocmai la “stimulare senzorială, cognitivă şi lingvistică săracă”, manifestată de exemplu prin program de cazarmă[38] şi prin practici de îngrijire lipsite de sensibilitate din partea angajaţilor.

Ca urmare a acestor condiţii copiii crescuţi în ‘instituţii’ prezintă “activitate metabolică redusă în regiunile frontală şi temporală ale cortexului ca şi legături reduse între aceste regiuni. În plus, copii crescuţi în instituţii au prezentat întârzieri sau deviaţii în variate domenii ale comportamentului cum ar fi coeficientul de inteligenţă, capacitatea de a se ataşa, folosirea limbajului sau dezvoltarea social emoţională”[39].

Studiul are şi rezultate îmbucurătoare şi anume că dacă copii instituţionalizaţi sunt plasaţi în forme de îngrijire familială (foster care)  toate aceste simptome se atenuează iar intensitatea fenomenului este cu atât mai mare cu cât vârsta la care se face plasamentul este mai mică.

Această tip de structurare a realităţii prin comunicare de la o generaţie la alta, când una dintre ele este foarte tânără, a avut loc constant dea lungul întregii istorii (şi preistorii) a omenirii indiferent de stadiul de sofisticare a grupului social în care s-a petrecut şi este în continuare mecanismul prin care se exprimă potenţialităţile pe care le are înscrise organismul uman în codul său său genetic. Am văzut cum în lipsa contactului cu colegii săi de specie un “pui de om”, dacă supravieţuieşte, prezintă caractere umane doar la nivelul aparenţelor anatomice exterioare, comportamentul său fiind adecvat însă la mediul în care a crescut şi neavând mai nimic din cel uman. Mai mult, dacă recuperarea nu se face suficient de rapid, adică sub vârsta de doi ani[40], atunci indiferent de eforturile depuse de îngijitori, vor rămâne, chiar şi la vârsta adultă, anumite deficienţe de comportament, cu atât mai multe şi mai importante cu cât vârsta la care s-a produs recuperarea a fost mai mare.

În afară de acest tip de comunicare între generaţii, constant de-a lungul dezvoltării speciei umane şi care are un anumit firesc aproape involuntar[41] din partea adulţilor, pe măsură ce generaţia tânără creşte, modul de comunicare începe să se rafineze: copiii învaţă să vorbească şi atunci adulţii le pot transmite, în mod intenţionat, informaţii.

Relaţia dintre mamă şi sugar, oricât de intensă ar fi ea, are totuşi un caracter oarecum limitat. Manevrele mamei se referă la asigurarea confortului copilului şi la manifestarea afectivităţii ei, mângâieri, cântece, ceea ce pregăteşte terenul pentru cooperarea intensă care va apărea o dată cu învăţarea de către copil a limbajului simbolic, articulat, în timp ce copilul îşi face, foarte eficient, cunoscute dorinţele şi simţămintele prin zâmbet sau prin plâns.

Dar copilul mai face ceva. Urmăreşte avid orice se întâmplă în jurul său şi se impregnează de informaţie, indiferent de canalul vizual, auditiv, tactil, etc. pe care ar veni ea. Foarte interesant, din punctul de vedere al plasticităţii creierului dar şi a modului diferit, în funcţie de condiţiile de mediu, în care se manifestă disponibilităţile genetice ale organismului este un studiu făcut despre cum încep copiii să înveţe să vorbească[42]. Mă voi referi aici mai ales la învăţarea limbii materne.

Astfel dacă la naştere copii sunt capabili să facă distincţie între “toate sunetele folosite în vorbire”[43], mult mai bine decît adulţii, undeva între 8 şi douăsprezece luni de viaţă încep să îşi piardă această abilitate. De exemplu sugarii japonezi sunt capabili să facă deosebirea între sunetele r şi l, diferenţă care nu există în limba japoneză[44] dar copii de peste un an nu mai pot face acest lucru, spre deosebire de copii crescuţi în SUA, la care “această abilitate sporeşte tocmai datorită expunerii la aceste două sunete distincte”[45].

Poate şi mai interesant este că “creierul nu îşi pierde capacitatea de a sesiza diferenţe subtile între sunete ci îşi pierde capacitatea de a trata această diferenţă ca fiind semnificativă” şi că acest lucru este de fapt o adaptare pentru a putea “organiza mai rapid şi mai eficient sunetele întâlnite în mod obişnuit, şi deci mai relevante”[46] în limbă.

La fel de interesant este: “Pentru ca învăţarea de sunete noi să mai aibă totuşi loc după trecerea ‘perioadei sensibile’ este nevoie de o interacţiune socială…..Copilul învaţă doar dacă sunetele provin de la o persoană reală…nu mai este suficient un magnetofon sau un video”[47]. Adică este nevoie de o persoană care să îl înveţe, cu intenţie. Dar, de data aceasta, elevul foloseşte o altă zonă a creierului decât atunci când învăţarea limbii, materne, se face în timpul ‘zonei sensibile’[48].

Modul de comunicare între generaţii nu devine mai complex doar odată cu înaintarea în vârstă a generaţiilor[49] ci şi pe măsura maturizării civilizaţiei în cadrul căreia are loc acel dialog. Poate ar fi cazul aici să amintesc de distincţia care se face mai ales în spaţiul german între ‘cultură’, înţeleasă ca set de obiceiuri, tradiţii, cutume, acumulate în timp, specifice unui anumit grup social, care funcţionează ca un fel de set de reguli prin intermediul căruia sunt mediate interacţiunile dintre membrii grupului respectiv dar şi cele cu mediul înconjurător şi ‘civilizaţie’ adică materializarea în practică a interacţiunilor de mai sus. De altfel simpla supravieţuire a unei culturi nu garantează, în lipsa resurselor şi a imboldurilor exterioare, evoluţia ei. Populaţia San[50], cu toate că foloseşte o limbă despre care se presupune că provine direct din primele limbi vorbite de oameni acum 50 000 de ani se află şi acum la nivelul epocii de piatră[51].

Dar cum au apărut oare limbajele articulate?

În The First Language, Elizabeth Pennisi descrie un grup de limbi arhaice care sunt încă folosite în Africa australă de populaţii care trăiesc în mod arhaic, supravieţuind din vânătoare. Aceste limbi folosesc, în afară de sunetele articulate cu ajutorul coardelor vocale, o serie de sunete, ‘clicks’ – de unde şi numele englez al grupului de limbi, ‘click languages’ – obţinute prin mişcări bruşte ale limbii sau prin punerea rapidă în mişcare a aerului din gură. În decursul unei conversaţii obişnuite între doi oameni sunt utilizate ambele tipuri de sunete, atât cele articulate cât şi clicurile dar atunci când comunică pentru a se coordona la vânătoare folosesc numai clicurile. Explicaţia acestui fapt este că acestea din urmă par “naturale” şi nu sperie vânatul, aşa cum ar face-o vorbirea articulată[52].

Se pare că nu există un acord cu privire la care set de sunete, clicuri sau foneme articulate, a fost folosit pentru prima oară în istoria speciei umane dar din punct de vedere funcţional prima necesitate de comunicare punctuală şi precisă între membrii unui grup de hominizi s-ar putea să fi fost tocmai aceea de a se coordona în timpul vânătorii, restul comunicărilor – stabilirea ierarhiilor în grup de exemplu – desfăşurându-se în mod “tradiţional” prin afişarea expresivă a emoţiilor.

În mod firesc grupurile care au inventat un mod eficient de a-şi spori şansele de a mânca mai multe proteine animale, prin coordonarea eficientă a vânătorii, au avut un avantaj faţă de celelalte şi s-au înmulţit cu precădere, dezvoltând în continuare şi sistemul lor de comunicare, bazat pe clicuri sau pe orice altceva.

După după cum bine ştim Homo Sapiens are totuşi şi posibilitatea de a articula sunete.

Adică de a emite vocale. Ori, judecând după cât de dificilă este interpretarea scrierilor vechi în care se notau numai consoanele, clicurile fiind de fapt consoane, putem deduce că şi în comunicarea orală un limbaj care foloseşte şi vocalele reprezintă un avantaj, inclusiv din punctul de vedere al posibilităţii de nuanţare în exprimare.

Un motiv pentru trecerea la un limbaj articulat, care să permită o comunicare complexă, ne este propus de profesorul Stanley H. Ambrose de la departamentul de Antropologie al Universităţii din Ilinois, Urbana. Acesta descrie[53] cum, în urma unei erupţii vulcanice care a dus la o răcire accentuată a climei pe glob timp de câţiva ani, populaţiile de oameni preistorici au fost decimate în foarte mare măsură. Unul dintre locurile în care aceştia au supravieţuit a fost zona ecuatorială din Africa. Acolo au fost găsite urme arheologice care atestă că mai multe grupuri de oameni au folosit obsidian, o rocă vulcanică, dintr-un acelaşi depozit. Tocmai pe această descoperire se bazează Ambrose când sugerează că acei primi oameni, pentru a putea face un fel “comerţ” cu acel tip de rocă sau pentru a putea negocia accesul unor membri din alte grupuri pe teritoriul lor, pentru a ajunge la acel depozit, era nevoie ca între grupuri să existe o metodă eficientă de comunicare, adică o limbă vorbită şi suficient de complexă.[54]

Apariţia limbajelor verbale s-ar putea să se datoreze nevoii  ca mai multe grupuri să poată exploata în comun resurse naturale. Odată apărute însă, tocmai existenţa lor a făcut posibilă acumularea, în conştiinţa colectivă a grupurilor care le foloseau, de informaţii şi obiceiuri care au fost transmise, în mod activ, de la o generaţie la alta şi sunt cunoscute acum sub numele de cultură.

Poate că aceasta ar putea fi şi explicaţia dispariţiei oamenilor de Neanderthal. Studii[55] de arheologie experimentală făcute la Universitatea din Exeter sugerează că uneltele folosite de neandertalieni erau cel puţin la fel de eficiente ca cele folosite cei care i-au succedat, oamenii de Cro-Magnon. Alte cercetări arată că neandertalienii foloseau ocrul pentru a-şi decora trupurile[56] ceea ce este considerat a fi începutul comunicării simbolice. Aveau abilitatea de a construi fluiere[57]. Se pare totuşi că nu puteau ‘vorbi’[58], în accepţiunea modernă a cuvântului.

Dacă toate acestea sunt adevărate atunci societatea neandertalienilor ar fi fost mai eficientă decât organizarea socială a cimpanzeilor – amândouă capabile de folosirea simbolurilor şi a uneltelor – pentru că neandertalienii puteau coopera – îşi amenajau adăposturi în comun – dar aveau şi o aceiaşi problemă. Nu puteau transmite generaţiilor următoare inovaţiile altfel decât prin observaţie directă.

De aici şi superioritatea Cro-Magnonilor care, având posibilitatea de a vorbi, au putut, mult mai eficient, să construiască un corpus de cunoştinţe pe care să le transmită, activ, urmaşilor.

Următorul salt făcut de oameni, trecerea de la modul de viaţă nomad sau semipermanent, vânători-culegători sau păstori, la practicarea agriculturii a condus la sedentarizarea populaţiilor dar şi la obţinerea unei anumite siguranţe din punct de vedere al resurselor necesare traiului – alimente şi haine. Pe de altă parte climatul în care ajunseseră să trăiască oamenii – agricultura a început să fie practicată de cei care migraseră din Africa ecuatorială, unde există ceva de cules şi de vânat în tot timpul anului şi unde nu este mare nevoie de adăpost faţă de elementele naturii – a indus necesitatea apariţiei hainelor şi a adăposturilor precum şi a unei planificări anuale, atât a lucrărilor agricole cât şi a utilizării resurselor – depozitare după recoltă şi distribuirea consumului până la următoarea recoltă.

În termeni moderni această activitate se numeşte “gestiune” şi se face, de obicei, în scris.

Probabil că acesta a fost unul dintre motivele pentru care oamenii primitivi au început să noteze diverse lucruri – la câte răsărituri de soare odată vine musonul şi câţi saci de cereale erau în magazie.

Odată inventate semnele şi modul lor de folosire, oamenii au început să noteze şi idei: istoria faptelor petrecute şi miturile care dădeau sens existenţei, lucruri care până atunci se transmiteau oral, din generaţie în generaţie.

Scrise, ideile au început să capete o oarecare independenţă faţă de cei care le-au creat şi perpetuat. Ideile transmise oral, în jurul focului, nu pot fi schimbate nici ele de azi pe mâine, la voia povestitorului. Cei mai mulţi dintre ascultători ştiu deja povestea şi vor interveni atunci când acesta o ia pe alături. Dar totuşi, memoria umană fiind selectivă şi favorizând interesele de moment în dauna celor pe termen lung, tradiţiile orale se schimbă mult mai uşor decât cele consemnate în scris şi informaţii, doar aparent nefolositoare, ajung să fie pierdute.

Şi cei care aveau rolul social de a fi păstrătorii şi perpetuatorii tradiţiilor, barzii şi şamanii, au suferit transformări odată cu apariţia scrisului. Dacă până atunci rolul era îndeplinit în public, în jurul focului, şi toţi membrii clanului aveau ceva de spus şi de confirmat odată cu apariţia ‘meseriei’ de ‘cronicar’ şi mai ales de ‘interpret’ al cronicii lucrurile au început să se schimbe. A apărut un corp social diferit de celelalte două – şefi şi supuşi – şi oarecum autonom faţă de ele. E adevărat că şi până atunci precursorii acestui corp, şamanii, avuseseră o oarecare autonomie conferită tocmai de aura de mister pe care o aveau dar activitatea lor fiind în mod esenţial publică această autonomie era ceva individual, părea că derivă nemijlocit din însuşirile personale ale individului.

Odată cu apariţia scrisului, contemporană cu intensificarea activităţii economice datorată eficienţei sporite a agriculturii, a apărut şi o nouă stratificare socială. Până atunci fusese vorba doar de cei ‘puternici’, care acaparând resursele deveneau ‘bogaţi’, şi de cei ‘slabi’ care supravieţuiau şi ei cum puteau. Acum apare un grup nou, cei care ‘ştiu’.

Existaseră şi mai demult cunoştinţe mai speciale, folosirea plantelor medicinale de exemplu, care se transmiteau în funcţie de bunăvoinţa celui care le deţinea, a şamanului în activitate, şi care încerca, ca prim candidat, să-l pregătească pe fiul lui pentru a-i lua locul. Totuşi, sarcinile fiind îndeplinite în public şi toţi membrii comunităţii având posibilitatea de a evalua eficienţa îndeplinirii lor, această transmitere se putea face doar cuiva care era capabil să îşi îndeplinească sarcinile.

Odată cu apariţia scrisului a fost mai uşor să se constituie un corp ‘profesional’ în care accesul să fie controlat în mai mare măsură de către înşişi membrii lui. Pe deoparte controlul accesului se făcea prin alegerea celui care urma să fie învăţat, alegere care era făcută doar de membrii corpului iar pe de altă parte alegerea nu mai trebuia validată de oamenii de rând pentru că noul membru nu trebuia să obţină relativ repede rezultate – vindecări, “viziuni” credibile cu privire rezultatele vânătorii, etc. – pe care şamanii talentaţi le obţineau firesc.

În acest sens avem un exemplu chiar în Biblie: “Nu trebuie să numeri tribul lui Levi sau să îl socoteşti împreună cu ceilalţi israeliţi. Acestora trebuie să le dai în grijă Tabernacolul Mărturiei cu toate podoabele şi tot ce ţine de el. ….Şi oricine altcineva se va apropia de El va fi omorât”[59].

Această dezvoltare a avut mai multe consecinţe. În primul rând a asigurat o stabilizare şi continuitate mai mare a cunoştinţelor acumulate până atunci, creându-se astfel o bază pentru creşterea lor susţinută în continuare. În al doilea rând a asigurat membrilor societăţii care erau mai puţin dotaţi din punct de vedere fizic dar aveau capacităţi intelectuale un mecanism care să le asigure mai mult decât supravieţuirea şi anume posibilitatea de a fi băgaţi în seamă. În al treilea rând, şi poate nu ultimul, a oferit grupurilor sociale în care acest mecanism a funcţionat beneficiul de a se bucura de roadele gândirii acestor ‘intelectuali’ timpurii, care pe vremea când statusul social era dat doar de muşchi şi de viclenie pură nu ar fi trăit prea bine şi în orice caz nu ar fi avut la dispoziţie suficiente resurse materiale încât să aibe dispoziţia necesară să mai şi gândească.

Astfel, încet încet, din masa membrilor unui grup a început să se constituie un al doilea grup de “specialişti”, primii fiind ‘războinicii’. Accesul în grupul războinicilor era relativ simplu. Aveai suficientă forţă musculară – şi probabil că trebuia să nu fii prost dea-binelea – erai cooptat în acel grup. În schimb pentru a ajunge în cel de al doilea grup, al celor care îşi foloseau mai degrabă capacitatea speculativă şi imaginaţia decât vigoarea fizică, erai condiţionat de iniţierea în meşteşugul scrisului şi, în acelaşi timp, de trecerea la un alt mod de gândire, mai subtil.

Simultan, apariţia scrisului pe materiale arhivabile, plăci de argilă arsă sumeriene, papirusuri egiptene, pergamente, a dus la constituirea unui stoc de informaţii la care aveau acces numai ‘intelectualii’. Cu timpul aceste înscrisuri au fost grupate în ceea ce am numi acum arhive sau biblioteci. Arhivele mai ales pentru înscrisurile rezultate din activitatea ‘funcţionarilor de stat’[60] iar bibliotecile, apărute un pic mai târziu, pentru texte religioase, filozofice, ştiintifice şi literare.

Accesul la aceste fonduri de informaţii era controlat de două “chei”, pe care cel care dorea să “intre” trebuia să le posede simultan. Pe de o parte trebuia să ştie să scrie şi pe de alta trebuia să fie îndreptăţit să o facă. Conducătorul grupului avea acel drept, (cine ar fi putut să-l oprească?), dar ştia el oare să citească?

Din acest motiv, dar şi din necesitatea de a copia manuscrisele, pentru înlocuirea celor uzate sau pentru multiplicarea celor foarte cerute, au apărut, ca un fel de intelectuali de rangul doi, scribii. Aceştia făceau parte, din punct de vedere funcţional, din grupul celor care îşi foloseau inteligenţa dar, din punct de vedere social, puteau fi chiar sclavi[61].

Şi aşa, cu sclavi, cu birocraţi, dar şi cu oameni liberi a început să fie populat acest grup de oameni, care au preluat nu numai administraţia de zi cu zi a statului şi relaţia cu divinitatea dar şi “profesiunile liberale”: îngrijirea sănătăţii, reprezentarea în faţa autorităţii, filozofia, astrologia, educaţia.

Următoarea mare evoluţie in istoria mijloacelor de comunicare umane a fost folosirea tiparului în Europa[62]. Chiar dacă tiparul, ca mijloc tehnic de a imprima o imagine pe un suport, a fost inventat în China[63] folosirea lui intensă pentru răspândirea ideilor se datorează gânditorilor Europeni.

Între timp, de la vârful atins de cultura şi civilizaţia de inspiraţie grecească, la cumpăna dintre ere şi până la mijlocul mileniului doi mai avuseseră loc câteva evenimente.

După prăbuşirea factorului stabilizator care asigurase o oarecare continuitate vieţii culturale din jurul mării Mediterane, Imperiul Roman, spaţiul european, mai ales partea sa vestică, a intrat într-o perioadă destul de tulbure şi de agitată care a ajuns să fie cunoscută mai târziu sub numele de ‘epoca întunecată’. Că a fost întunecată pentru că nu ştim mare lucru despre ea sau pentru că nici o idee mare nu a luminat-o este poate mai puţin important.

Ce ştim cu siguranţă este că în estul Mediteranei a supravieţuit, cel puţin o vreme, Imperiul Roman de Răsărit şi că în sudul ei începea, promiţător la început, să apară o nouă civilizaţie, cea arabă. În primul rând aceştia au preluat moştenirea grecească, uitată pentru moment de gânditorii creştini timpurii, au tradus-o în arabă şi au transmis-o mai departe, tot sub formă de manuscrise. Ba chiar, împreună cu ‘colegi’ evrei au adus şi contribuţii importante şi originale la ceea ce, mai târziu, va fi cunoscut sub numele de ‘ştiinţă’. Este interesant de urmărit, în acest sens, ‘cariera’ termenului de alchimie. De la încercarea de a înţelege din ce sunt făcute substanţele, apoi de a le manipula, două rezultate mai spectaculoase ale acestor încercări fiind apa de trandafiri şi procedeul de distilare, până la acuzaţiile de şarlatanie şi de vrăjitorie aruncate în faţa celor care au dus acele ‘încercări’ în zone rezervate, de către Biserica Catolică, lui Dumnezeu – transformarea metalelor în aur şi căutarea înţelegerii absolute, piatra filozofală.

După reorganizarea din punct de vedere politic a Europei de vest adică după apariţia statelor funcţionale în acel spaţiu, bazate pe creştinism, au reînceput contactele, militare, comerciale şi culturale cu vecinii.

Adică cu Estul ortodox dar mai ales cu Sudul islamic, după oprirea avansului arabilor în peninsula hispanică în secolul IX.

Tocmai prin intermediul acestui contact Europa a primit înapoi marea moştenire culturală pe care o lăsase Grecia antică. După preluarea ei, şi după ce viaţa economică a depăşit disturbările produse de popoarele migratoare şi de “durerile facerii” din timpul naşterii statelor a reînceput şi în Europa ‘producţia’ culturală.

După recuperarea acestui corpus de cunoştinţe a început şi organizarea de universităţi, locuri unde cei interesaţi de aceste lucruri puteau interacţiona şi astfel dezvolta şi transmite mai departe aceste informaţii. Primele astfel de şcoli au apărut în Italia, care era mai aproape de Nordul Africii, mai apoi în Franţa şi în Anglia.

Pe de altă parte fiecare oraş mai important voia să aibe o catedrală şi aşa una dintre cele mai prestigioase ocupaţii a devenit arhitectura. Dar pentru că bisericile trebuiau să fie una mai înaltă decât cealaltă această ocupaţie a devenit nu numai prrestigioasă dar şi cu o importantă încărcătură teoretică: geometria, rezistenţa materialelor, apoi bisericile trebuiau pictate şi deci trebuiau studiaţi pigmenţii, era nevoie de vitralii, trebuia obţinută o sticlă nu numai colorată dar şi cât mai transparentă….etc.

În acelaşi timp populaţia trebuia hrănită (agricultură mai eficientă), îmbrăcată (meşteşuguri cît mai productive) şi curţile princiare întreţinute (activitate economică). Iar toate acestea aveau nevoie să fie apărate de unde necesitatea unor arme (şi a unei metalurgii) din ce în ce în ce mai performante.

Bineînţeles că toate ‘cercetările’ de ordin practic s-au ‘întâmplat’ mai întâi empiric, ‘la locul de muncă’, pe şantiere, în ateliere, etc. spre deosebire de studiile metafizice care erau făcute în şi în jurul universităţilor. Dar nu erau mai puţin importante.

Aceste dezvoltări ‘economice’, în afară de efectele vizibile imediat au condus la apariţia unui nou mod de gândire. Dacă metafizica încerca să pună de acord cunoştinţele practice ‘despre lume’ cu ‘ordinea simbolică a lumii’ cercetările empirice nu voiau, cel puţin la început, decât să găsească noi modalităţi, mai eficiente, de a face lucrurile să meargă.

Toate acestea s-au combinat într-un mod foarte interesant la cumpăna dintre secolele XV şi XVI.

În 1473 se năştea la Torun, în Polonia, în casa unui negustor de cupru, cel care mai târziu avea să fie cunoscut sub numele de Nicolaus Copernicus[64]. Rămas orfan la vârsta de 10 ani ajunge în grija unchiului său, canonic la catedrala din Frauenburg. În 1491, trimis de unchiul său – devenit între timp episcop – devenea student la universitatea din Krakowia, unde urma să studieze studia latină, matematică şi astronomie.

De remarcat că pe vremea aceea studiul astronomiei însemna: “cursuri de matematică care expuneau viziunea lui Aristotel şi a lui Ptolemeu despre univers astfel încât studenţii să înţeleagă calendarul, să poată calcula datele sărbătorilor şi să aibe calificările necesare celor care voiau să urmeze profesiunea mai practică de a naviga. De asemeni, o parte importantă a astronomiei era ceea ce astăzi numim astrologie şi care îi învăţa pe studenţi cum să calculeze un horoscop pornind de la momentul exact al naşterii cuiva.”[65]

Aflat în Krakowia, în jurul anului 1492 cumpără, deci devin ale lui, nu mai trebuia să le citească la biblioteca universităţii, două tabele astronomice şi Elementele lui Euclid, toate trei deja tipărite şi deci mult mai accesibile decât dacă ar fi fost copiate cu mâna.

Restul este deja istorie. Termenul de Revoluţie Copernicană nu se mai referă de mult doar la schimbarea părerii oficiale a omenirii cu privire la mişcarea relativă dintre Soare şi Pământ ci a ajuns să descrie un proces de cogniţie prin care, e adevărat plecând de la o acumulare prealabilă de informaţii dar schimbând radical premisele, se croieşte o cale mai dreaptă către înţelegerea unui anumit fenomen.

Pentru ca acest lucru să se întâmple mai uşor este nevoie ca informaţiile să fie cât mai larg diseminate, tocmai pentru ca cine are nevoie de ele să le poată accesa. Tiparul, în continuarea scrisului de mână, a adăugat o dimensiune nouă acestei diseminări. Scrisul a reuşit să învingă timpul, asigurând transmiterea longitudinală a informaţiei, de la o generaţie la alta. Cum altfel ar fi ajuns Elementele lui Euclid la Copernic dacă nu ar fi fost copiate de generaţii de scribi? Tiparul, în schimb, a asigurat răspândirea transversală a informaţiei, o dată tipărită o carte devine accesibilă, simultan, unui număr mult mai mare de oameni.

Şi schimbările nu au întârziat să apară.

Mai ales în modul de circulaţie a ideilor. Pe vremea scrisului de mână, care te ajuta să ţii minte, iar manuscrisele rămâneau moştenire elevului favorit, ideile se transmiteau mai mult sau mai puţin liniar, făceau “şcoală”, cel puţin la început. Trecea un interval considerabil de timp până ajungeau să fie larg cunoscute şi eventual acceptate.

Apariţia tiparului a schimbat această situaţie, în primul rând pentru că informaţiile, faptele de cunoaştere care, luate împreună constituie nivelul de cunoştinţe al unei epoci devin mai uşor disponibile pentru toţi contemporanii interesaţi şi atunci când apare o interpretare nouă a lor, adică o nouă teorie, nu se mai întreabă nimeni ‘de unde a mai ieşit şi trăsnaia asta?’. Există deja suficientă informaţie ‘pe piaţă’ astfel încât noua teorie să poată fi discutată, în cunoştinţă de cauză, imediat după apariţia ei. Bineînţeles, dacă noua teorie a fost, la rândul ei, tipărită aceasta nu face decât să crească accesibilitatea ei.

De aici nu rezultă că doar lumina tiparului este suficientă pentru ca o teorie nouă să fie acceptată. În afară de valoarea ei, în sine, contează foarte mult, ca întotdeauna, şi modul în care a fost scrisă.

Lucrarea lui Copernic, de exemplu, nu a fost atacată imediat după publicare, în 1543[66], de autorităţile ecleziastice ale vremii tocmai datorită introducerii făcute de Andreas Osiander, un teolog luteran care a îndeplinit rolul de redactor, am spune noi acum, faţă de cartea lui Copernic. În introducere, nesemnată, Osiander scria că lucrarea nu are intenţia de a stabili un nou adevăr ci de a oferi o cale mai simplă pentru calcularea poziţiilor astrelor în mişcare. De asemeni tot Osiander a modificat subtil titlul tot pentru a creşte acceptabilitatea lucrării[67].

În schimb, chiar şi 90 ani mai târziu, o afirmaţie hotărâtă, şi tipărită, care ştirbea atotputernicia lui Dumnezeu ducea la cenzurarea cărţii şi la condamnarea autorului să fie   arestat la domiciliu.

Autorul era Galileo Galilei.

Atâta vreme cât doar discutase, chiar cu cardinalul Maffeo Barbarini, viitorul papă Urban al VIII-lea despre teoria lui Copernic şi despre intenţia sa de a scrie o carte[68] despre ea nu păţise nimic[69]. Dar în momentul în care a susţinut, şi a publicat aceste consideraţii, că planetele nu se pot mişca altfel decât în modul descris de Copernic, limitând, nepermis din punctul de vedere de atunci al Bisericii Catolice, libertatea de acţiune a lui Dumnezeu, pedeapsa a venit implacabil. Certificând, de altfel, puterea de influenţă pe care o avea, încă de atunci, cuvântul tipărit.

La foarte scurt timp după apariţia tiparului s-a răspândit, începând din acelaşi spaţiu cultural, cel germanic, şi o nouă viziune asupra relaţiei dintre om şi divinitate. Deja de câteva sute de ani se manifestase în spaţiul catolic o nemulţumire la adresa modului în care clerul administra viaţa religioasă: conducerea autoritară din partea papei şi a reprezentanţilor acestuia, stilul de viaţă opulent pe care îl practicau unii dintre clerici, traficul cu indulgenţe şi altele. Unele dintre nemulţuniri avuseseră forme paşnice, de exemplu catharismul[70], altele de-a dreptul violente, ca mişcarea inspirată de învăţăturile lui Jan Hus[71].

Nemulţumirile au culminat cu cele 95 de Teze ale lui Martin Luther.

Pentru răspândirea lor Luther a fost condamnat ca eretic în Ianuarie 1521. Teoretic sentinţa ar fi trebuit dusă la îndeplinire, adică ereticul ar fi trebuit ars pe rug, de către suveranul locului, regele german, care era în acelaşi timp şi împărat al Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea.

Aici era o problemă. Carol acceptase, atunci când a fost ales împărat, cu doar câţiva ani înainte, condiţia ca nici un supus german să nu fie condamnat fără un proces în care să aibe posibilitatea să se apere. Ori condamnarea lui Luther se făcuse la Roma, fără ca acuzatul să fie de faţă.

În aceste condiţii “sfetnicul lui Carol, Mecurino Gattinara, atent la nevoia de a păstra o relaţie bună cu ‘stările’ (cele trei părţi în care era împărţită societatea timpului – clerul, nobilimea şi orăşenii) a insistat în mod repetat pe lângă împărat să nu instituie un edict împotriva lui Luther fără un acord deplin din partea acestora. Precauţia lui Gattinara era motivată de faptul că, în februarie, ‘stările’ refuzaseră să susţină un edict de condamnare a scrierilor lui Luther şi în schimb recomandaseră, având în vedere neliniştile oamenilor de rând, ca Luther să fie citat să apară în faţa Dietei “Spre beneficiul întregii naţiuni germane, a Sfântului Imperiu Roman, a credinţei noastre creştine şi a tuturor ‘stărilor’.””[72] Ajuns în faţa Dietei, în Aprilie 1521, lui Luther i s-a cerut să recunoască ca fiind ale lui şi să repudieze cărţile “publicate” în numele lui.[73] Acesta a recunoscut paternitatea cărţilor dar a refuzat să se dezică de ideile susţinute acolo.

Au urmat dezbateri aprinse, Luther fiind susţinut de Frederik, prinţul elector de Saxonia, dar Carol nu a reuşit să obţină o condamnare din partea Dietei, căreia îi era teamă că această “condamnare a lui Luther poate duce la revolte populare”[74].

Se cunoaşte ce a urmat. Reforma s-a întins în partea de nord a spaţiului germanic şi în aproape toată Europa nordică. Dar oare ce a făcut posibil acest lucru? De ce a reuşit de data aceasta şi de ce nu au avut succes precedentele încercări, unele dintre ele susţinute de voci cu autoritate în spaţiul teologic, de exemplu John Wycliffe în Anglia sau Jan Hus în Cehia.

Probabil că primul motiv este trecerea timpului şi acumularea nemulţumirilor în memoria colectivă. Al doilea motiv, şi acesta are relevanţă mai mult în context geografic, este că de data această mişcarea a început într-un spaţiu social în care autonomia locală – împăratul era ales de prinţi electori – şi individuală – erau deja foarte multe oraşe libere, ne aflăm în patria Ligii Hanseatice şi a breslelor meşteşugăreşti – începuseră să fie apreciate de ceva vreme. Al treilea motiv, cel care este elocvent pentru lucrarea de faţă, este că apariţia, cu mai puţin de 75 de ani în urmă, a tiparului a permis ca, pentru început, Biblia, şi alte cărţi din domeniu, să devină mult mai accesibile[75], ceea ce a permis mult mai multor oameni să aibă acces nemediat la informaţia conţinută în ele, iar mai apoi, a făcut ca ideile reformatoare să circule mult mai repede şi mai uşor şi astfel să apară sprijin popular nu numai pentru ideiile lui Luther ci şi pentru persoana sa.

Tot tiparul se pare că a avut un rol în uşurinţa cu care Anglia lui Henric al VIII-lea şi mai ales populaţia ei s-au desprins de spaţiul catolic:”infiltrarea de cărţi luterane şi de Biblii tipărite a deschis ochii unora dintre învăţaţi şi dintre cei care făceau comerţ cu statele baltice asupra unei căi alternative de a-l întâlni pe Dumanezeu”[76].

Simultan cu revoluţia în ceea ce priveşte circulaţia ideilor: o dată tipărite ele pot ajunge în mai multe locuri deodată, a avut loc şi o revoluţie în domeniul transporturilor, cea produsă de apariţia caravelei.

Dacă până atunci mai mult de trei sferturi din planetă erau inaccesibile omului iar pentru a cerceta restul, din punct de vedere european evident, trebuia să parcurgi într-un mod de-a dreptul chinuitor distanţe imense pe uscat, dintr-o dată, în aproximativ 120 europenii au ocupat insulele Canare (Bethencourt, 1404[77]), au ajuns în America (Columb, 1492-1493), în India (Vasco da Gama, 1497-1498[78]) şi au înconjurat Pământul (Magellan, 1519-1522[79]).

Toate aceste călătorii, ca şi cele care au urmat, au fost posibile atât datorită meştesugarilor care au îmbinat tradiţia navigatorilor nordici, vikingii, cu cea a navigatorilor arabi şi au construit caravelele dar şi a matematicienilor şi astronomilor vremii care au pus la dispoziţia marinarilor posibilitatea de a-şi calcula poziţia în funcţie de mişcarea astrelor.

Urmarea călătoriilor a fost că în Europa s-au adunat nu numai bogăţii nenumărate dar şi un stoc impresionant de cunoştinţe, din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai diverse. ‘Prelucrate’ în universităţi şi puse în circulaţie cu ajutorul tiparului au stat la baza viitoarei dezvoltări a Europei. De remarcat că nici universităţile nu au fost o invenţie europeană, (primele au fost înfiinţate în China, statul confucianist având nevoie de administratori bine pregătiţi[80]), şi nici tiparul, iar primii navigatori care au explorat, pe mare, pământuri necunoscute au fost populaţiile arhaice care au migrat, pe calea apei, din Asia în Australia.

Europa a fost însă primul loc în care au fost folosite, simultan, toate aceste trei modalităţi de strângere, prelucrare şi difuzare a informaţiei.

Fiind puse deja bazele nu mai este de mirare că din acest moment dezvoltarea a fost din ce în ce mai rapidă.

Apariţia mijloacelor de transport eficient pe uscat, căile ferate, a venit firesc în continuarea navigaţiei din necesitatea de a mobiliza din punct de vedere economic hinterlandul care nu beneficia de căi navigabile interioare.

Apoi au urmat, mai întâi din necesitatea de a coordona eficient fluxurile de mărfuri, comunicaţiile electrice, telegraful şi telefonul iar apoi, la intervale din ce în ce mai scurte de timp, radioul şi televiziunea.

Într-un fel acestea au refăcut, la un alt nivel, tranziţia de la comunicarea vorbită la cea scrisă şi mai apoi la cea tipărită. E simplu de recunoscut echivalenţa între a vorbi cu cineva faţă în faţă sau la telefon. La fel, o telegramă ajunge mai repede dar nu este principial diferită de o scrisoare, şi tot aşa o emisiune radio-difuzată este, sub rezerva perisabilităţii, echivalentă cu o tipăritură în sensul că poate ajunge simultan la foarte mulţi receptori.

Trebuie totuşi să mă întorc un pic la efectele pe care le-a avut tiparul. Dacă la început ştiau să citească doar oamenii bisericii şi funcţionarii de stat şi, mai apoi, cei care începuseră să se ocupe cu ‘cercetarea ştiinţifică’, care oricum se suprapuneau în mare parte cu primele două categorii, şi atunci, în mod inevitabil, tipăriturile conţineau mai ales texte religioase sau ştiinţifice, foarte repede ştiinţa de carte s-a răspândit şi în rândul ‘nespecialiştilor’.

Pentru aceştia, care aveau, datorită creşterii productivităţii generale a societăţii, produsă de avansul ştiinţific şi tehnologic, mult mai mult timp liber decât pănă atunci, a apărut ‘Cultura de masă’. Şi până atunci se tipăriseră texte literare dar difuzarea lor era relativ limitată, ele fiind concepute pentru delectarea celor cu acelaşi status social, de obicei ridicat, ca al scriitorului.

La un moment dat cineva a observat că există totuşi şi o masă critică de oameni care ar vrea să-şi petreacă timpul citind câte ceva dar că nu au nici suficiente cunoştinţe pentru a înţelege o lucrare de specialitate şi nici răbdarea, sau gustul format, pentru a citi literatură serioasă. Acestora li s-a oferit, dacă tot era disponibil tiparul, ‘literatură de consum’, adică un gen de creaţie artistică, nu neapărat fără însuşiri estetice, făcută cu scopul de ‘vinde’ şi nu de a ‘dezvălui’ cititorului ce gândeşte scriitorul despre subiectul abordat. Karl Friedrich May, autorul lui Winnetou, ar fi un bun exemplu[81].

Această ‘literatură de consum’ a pregătit terenul pentru apariţia a ceea ce se numeşte astăzi “Industrie Culturală”[82], adică modă, industria publicităţii, cinematografia, televiziunea, designul, etc.

Şi aşa, încet încet, am ajuns în contemporaneitate.

Acum se poate spune că am intrat, şi nu numai din punct de vedere al modului în care comunicăm, în epoca internetului. Dacă la început acesta fusese o reţea care unea radarele de alertă timpurie ale aviaţiei SUA şi mai apoi devenise un mod de comunicare între universităţile de top, tot din SUA[83], în ultima vreme www a ajuns să reprezinte cel mai cuprinzător, cel puţin din punct de vedere al conţinutului, canal de comunicare.

Şi nu fără consecinţe.

Am văzut ce efecte au avut primii doi paşi făcuţi în direcţia eliberării de constrîngerile impuse de geografie, apariţia transporturilor eficiente la mare distanţă şi comunicaţiile electrice. Acest al treilea pas, comunicaţiile electronice, unde este vorba practic despre eficientizarea transportului de informaţie[84] nu a făcut decât să ducă şi mai departe efectele primilor doi, adică a scos comunicarea şi mai mult de sub restricţia timpului.

Comunicarea prin internet îmbină toate avantajele primelor etape. Este practic instantanee, precum comunicarea orală, nu necesită atenţia trează, în momentul transmiterii, a receptorului, la fel ca cea scrisă şi poate învinge orice distanţă, similar telefonului sau telegrafului. În plus, este mult mai uşor de căutat, acum, ceva în oceanul de informaţie disponibilă pe internet decât era să cauţi o carte în cele trei biblioteci dintr-un oraş de provincie de la mijlocul secolului XX.

Într-un fel se poate spune chiar că internetul este “vinovat” de adâncimea şi intensitatea pe care o au în prezent fenomenele cunoscute sub numele de “globalizare”. Este adevărat că aceste fenomene au apărut de mult, de exemplu economia bazată pe schimburi comerciale a Imperiului Roman, dar intensitatea lor a atins o treaptă calitativ nouă şi influenţează în mod direct o mult mai mare parte din populaţia globului dar şi un procentaj mult mai mare din cetăţenii fiecărei ţări.

Două dintre aceste consecinţe mi se par foarte importante din punct de vedere social.

Prima este în domeniul producţiei de mărfuri[85]. Dacă telegraful şi telexul reuşeau să eficientizeze comerţul cu materii prime dar prelucrarea acestora se făcea tot în ţările în care urmau să fie folosite produsele finite[86], acum, cu ajutorul internetului şi a tehnicilor noi de gestionare a actului economic, un fel de neo-fordism, prelucrarea materiilor prime nu se mai face la locul de consum ci acolo unde costul manoperei este minim. Nu se mai duc muncitorii către fabrici ci vin fabricile către muncitori. Tot internetul, dar şi cunoaşterea limbii engleze de către indieni, de exemplu, a făcut posibilă delocalizarea unor ramuri întregi din industria serviciilor – cercetare de piaţă, contabilitate, suport tehnic, etc.

A doua este creşterea, din nou, a vitezei de difuzare a creaţiei intelectuale. Dacă, după cum am văzut, scrisul a permis consemnarea gândurilor iar tiparul a facilitat distribuirea mai facilă a ideeilor internetul face ca expresia “transmisie de date în timp real” să aibe o semnificaţie şi în domeniul vehiculării conceptelor şi nu numai în cel al transmiterii de date colectate de nu ştiu ce radar de pe o autostradă. Acum 10 ani adunarea informaţiilor pe care le-am folosit în această teză ar fi fost mult mai dificilă şi asta mai ales datorită dificultăţii de a afla de însăşi existenţa lor. Acum o simplă căutare pe Google te duce, câteodată, chiar la pagina unde se găseşte respectiva informaţie, nu numai la lucrare. E adevărat că şi plagiatul se descoperă mai uşor….

Această accesibilitate are şi urmări neaşteptate. După cum arată Ann Woolner, comentator la Bloomberg[87], din cauza unor ambiguităţi în aplicarea legilor copy-rightului dar şi din cauza lipsei de fermitate a ziariştilor profesionişti, adică a celor care culeg şi prelucrează ştirile, o serie întreagă de organizaţii care acţionează prin intermediul internetului, de exemplu Google, au beneficii consistente tocmai din furnizarea accesului la aceste ştiri dar fără să le împartă cu cei care sunt de fapt proprietarii ştirilor.

Tot o urmare neaşteptată a accesibilităţii sporite a informaţiilor este creşterea activismului în spaţiul cibernetic. De la campaniile de ajutorare a victimelor din Darfour până la siturile islamiste care fac apologia lui Bin Laden.

Capitolul 3

Încercare de a explica prin intermediul comunicării

câteva momente din istorie

 

            În momentul în care Omul a început să-şi folosească conştiinţa, poate involuntar, adică s-a distanţat de lumea înconjurătoare şi a început să o judece, adică să o “măsoare” nu avea la îndemână altă unitate de măsură şi atunci s-a folosit pe Sine. Şi cum El avea dorinţe şi voinţă a atribuit elementelor naturale cu care venea în contact aceleaşi însuşiri.

La început individual, mulţumea fiecărui copac pentru roadele culese şi îşi cerea iertare de la cerbul vânat, iar mai apoi, după ce a observat că reacţiile fiecărei categorii respectă nişte reguli, adică mai mult sau mai puţin aşa cum fac membrii tribului vecin – care nu se poartă exact ca noi dar au şi ei un şef pe care îl ascultă – a presupus că şi copacii, de exemplu, au un ‘şef’, un spirit al lor.

De aici încolo lucrurile deveneau mai simple. Exact aşa cum se înţelegeau cu tribul vecin, chiar dacă limba nu era aceiaşi găseau ei câte un cuvânt pentru fiecare lucru după ce îşi atribuiau reciproc o motivaţie pentru interacţiune – evitarea unei confruntări sau cooperarea la vânătoare – tot aşa au căutat un set de reguli după care să interacţioneze cu Lumea, adică cu spiritele care guvernau fiecare categorie distinctă de obiecte.

Dar pentru asta aveau nevoie de o motivaţie pentru existenţa şi funcţionarea lumii. Adică, în acelaşi timp, de o explicaţie a apariţiei ei – copacii s-au născut din Mama Pădure – şi de o justificare a acţiunilor ei – copacii binevoitori ne dau fructe şi atunci trebuie să le mulţumim când acestea se coc.

Exact acelaşi tipic după care se comportau ei în interacţiunile cu alte grupuri de oameni.

Iniţial fiecare om mulţumea pentru “fructe” sau pentru “vânat” adică, interacţiona direct şi din punct de vedere simbolic cu natura. Apoi, pe măsură ce “spiritele” au fost centralizate, nu mai avea fiecare copac spiritul lui ci toate se concentraseră în Mama Natură, rolul de mediator între trib şi natură s-a concentrat într-o persoană anume – şamanul – exact aşa cum rolul de negociator cu tribul de alături era preluat de şeful de trib. Şi fiecare dintre ei trebuia să cunoască foarte bine modul de interacţiune cu domeniul său de responsabilitate.

Amândoi trebuiau să ştie nu numai modul corect de adresare dar şi să interpreteze intenţiile celorlalţi. Nu trebuie să uităm că, aşa cum vecinii aveau “intenţii” şi “sentimente” tot aşa Mama Natură avea şi ea atât sentimente cât şi intenţii cu privire la membrii tribului.

Şi aşa cum îi studiem cu atenţie pe vecini pentru a afla ce planuri au, dacă îşi fac săgeţi pentru război însemnă, mai ales dacă răspund nepoliticos la salut, că nu se pregătesc de vânătoare, tot aşa, dacă studiem cu atenţie semnalele pe care ni le trimite Mama Natură vom avea o oarecare cunoaştere a viitorului.

E adevărat că aici deja lucrurile au început să se încurce. Probabil încurajaţi de reuşita pe care au avut-o în ceea ce priveşte pronosticarea întoarcerii primăverii cei care studiau stelele au încercat să prevadă, pe acelaşi principiu, destinele individuale.

Pe măsură ce organizarea socială devenea din ce în ce mai complexă şi conducătorul din ce în ce mai depărtat apărea evident că fiecare dintre membrii grupului avea o oarecare independenţă de voinţa şefului şi că putea face anumite lucruri în felul lui specific, chiar dacă congruent culturii grupului.

Tot aşa ordinea simbolică a lumii începea să fie tot mai complexă şi mai centralizată dar în acelaşi timp mai îndepărtată de individ şi oferindu-i acestuia o oarecare libertate de acţiune, de liber arbitru.

Astfel interacţiunea directă cu natura, culegerea fructelor, vânătoarea, mai târziu creşterea aninalelor, agricultura şi meşteşugurile au rămas în sarcina indivizilor obişnuiţi, fiecare cu abilităţile lui. Interacţiunea simbolică, în schimb, a căzut pe umerii unui personal specializat, care a preluat şi sarcina de a explica, dinpunct de vedere simbolic, funcţionarea naturii şi semnificaţiile diverselor evenimente.

Şi cum între activităţile practice, de zi cu zi, şi cele simbolice nu apăruseră încă nici un fel de contradicţii totul a funcţionat perfect.

O vreme[88].

Primele probleme au apărut o dată cu primele discrepanţe dintre stocul de cunoştinţe acumulat din activitatea practică, de zi cu zi, care începuse să fie valorificat şi consemnat în scris de primii teoreticieni şi definiţiile simbolice ale lumii consemnate în cosmogoniile valabile în epocă. Cum aceste cosmogonii justificau inclusiv o anumită ordine socială ele erau apărate de cei care aveau cel mai mult de pierdut dacă ele ar fi fost modificate şi prin aceasta ordinea socială respectivă ar fi fost pusă la îndoială. Demonstraţia acestui fapt a fost făcută magistral de către Berger şi Luckmann[89] astfel încât nu mai este nevoie să insist aici.

Datorită acestei “defensive” primele breşe au apărut acolo unde puterea de stat era fie mai puţin coercitivă, în Atena, fie unde aceasta era deţinută de o putere străină care nu era interesată prea mult de tradiţia locală, în Israelul celei de a doua distrugeri a Templului.

Pentru a pune în context faptele voi prezenta, în paralel, evoluţia organizării sociale şi transformările culturale care s-au produs în paralel, mai întâi în Atena, şi nu în toată Grecia şi mai apoi în Israel, şi nu în întregul Orient Mijlociu, cel puţin nu de la început.

De ce la Atena şi nu în Sparta, de exemplu?

La început, în perioada arhaică ce a urmat invaziei dorice, amândouă oraşele erau conduse de un bazileu, ajutat de un consiliu.[90]. Dar paralela istorică se opreşte aici.

Sparta, pentru a putea supravieţui economic, a trebuit să ocupe terenurile agricole ale oraşului vecin, Messenia, şi să-i reducă pe locuitorii acestuia la statutul de hiloţi[91]. Bineînţeles că aceştia s-au revoltat, la un moment dat, iar revolta lor era să distrugă statul spartan. Ca urmare, conducătorii acestuia l-au refăcut sub forma unui stat militar, noua organizare având o unică menire: să-i ţină la respect pe hiloţi, care erau de zece ori mai mulţi decât cetăţenii spartani[92].

Atena, în schimb, atunci când s-a confruntat cu aceiaşi problemă – revolta maselor pauperizate, a inţiat o serie de reforme, prima fiind cea a lui Solon, care au condus, treptat, la apariţia primei democraţii cu adevărat semnificative.

Singura explicaţie pe care o găsesc plauzibilă pentru acest fapt este modul diferit în care cele două oraşe relaţionau, comunicau, cu lumea de dincolo de zidurile lor.

Sparta era o cetate în mijlocul uscatului. Străinii ajungeau relativ greu acolo, doar în număr relativ mic şi cei care o făceau intrau în relaţii în special cu conducătorii urbei. Resursele materiale necesare traiului trebuiau obţinute de pe terenurile din jurul oraşului iar singurul lucru care putea fi făcut cu eventualele surplusuri era să fie depozitate pentru anii următori deoarece erau foarte greu de transportat pe uscat.  Din punct de vedere al legăturilor cu exteriorul Sparta funcţiona, cel puţin la început, ca un sistem închis, cu resurse evident limitate şi cu inputuri, materiale şi culturale, la fel de limitate.

Atena, în schimb, se bucura atât de terenurile fertile din jurul său cât şi de accesul facil la mare. Acest lucru i-a permis să-şi valorifice surplusurile de recoltă, să devină un centru comercial important al vremii şi să se dezvolte din punct de vedere urbanistic. În acelaşi timp, prin intermediul vaselor care vizitau portul, Atena era într-un contact, atât material cât şi cultural, mult mai strâns cu restul Mediteranei.

Ori gestionarea acestei bogăţii de interacţiuni nu poate fi făcută eficient cu roboţei preocupaţi exclusiv de disciplină ci este nevoie de agenţi relativ autonomi, care să poată lua, la anumite niveluri, hotărâri în mod independent.

Adică de o cultură de tip democratic.

Acest lucru s-a văzut şi în evoluţia gândirii greceşti.

Gânditori presocratici, care erau preocupaţi să explice “originea şi regularităţile lumii fizice şi locul pe care îl ocupă sufletul uman în această alcătuire”[93] au trăit şi au creat în mai toate oraşele Greciei Antice. Era şi normal, ei porneau de la observaţii empirice, făcute în timpul activităţilor practice, de zi cu zi, pe care încercau să le integreze în tradiţia culturală, inclusiv religioasă, valabilă la momentul respectiv. Atâta vreme cât nu depăşeau acest cadru nu aveau a se teme de nimic din partea guvernanţilor.

Următorul nivel, reprezentat de sofişti, este mai controversat. Atât în epocă, aceştia bucurându-se de  “atenţia” lui Socrate şi a lui Platon dar şi în prezent. Unii îi descriu ca fiind preocupaţi de probleme morale[94] alţii îi prezintă, plecând poate de la Dialogul Protagoras a lui Platon[95], ca fiind “filozofi presocratici care se ofereau să-i înveţe pe tinerii atenieni cum să folosească logica şi retorica pentru a câştiga orice controversă. Socrate şi Platon i-au criticat vehement pe cei mai mulţi dintre ei pentru că acceptau recompense monetare pentru a încuraja metode de convingere lipsite de principii”[96]. Interesant este că, deşi şi aceştia se duceau pe oriunde erau apreciaţi, şi plătiţi[97], punctul lor de adunare era totuşi Atena.

Şi pe bună dreptate. Chiar atunci când încălcau regulile sancţiunile erau, aici, relativ blânde. Atunci când Protagoras a fost condamnat pentru ateism, probabil cea mai mai mare crimă pe vremea aceea – tocmai pentru că punea sub semnul întrebării ordinea lumii – sancţiunea a fost exilul şi nu moartea[98]. În 420 îHr. Atena era imediat după gloria guvernării lui Pericle, încă îşi permitea să fie generoasă.

Sofiştii s-au remarcat şi cu ajutorul a câtorva idei valoroase, nu doar datorită spiritului lor mercantil.

Astfel Protagoras a fost cel care a devenit cunoscut în istorie pentru afirmaţiile “Omul este măsura tuturor lucrurilor, în funcţie de el lucrurile care există, există iar lucrurile care nu există, nu există” şi “Despre zei nu sunt în stare să ştiu dacă există sau nu, şi nici ce formă au pentru că sunt mulţi factori care împiedică cunoaşterea: obscuritatea subiectului şi scurtimea vieţii omului”[99].

Adică aceleaşi idei grupate de Herbert Simon în conceptul de “raţionalitate limitată”[100] şi dezvoltate apoi de Cătălin Zamfir. Bineînţeles că abordările sunt total diferite, Protagoras voia să-şi convingă discipolii că orice dispută poate fi câştigată dacă ştii să influenţezi, cu ajutorul retoricii, modul de gândire al oponentului, pe când Zamfir ne propune un mod de a lua decizii care să ţină cont de faptul că suntem, noi cei care decidem, subiectivi şi ne atrage atenţia că ar fi mai bine să fim conştienţi de acest lucru.

Gorgias, alt sofist, devenit şi el un personaj al dialogurilor lui Platon, are o mare trilemă: “Mai întâi că nu există nimic; apoi, chiar dacă ar exista, nu putem cunoaşte; în fine, chiar dacă putem cunoaşte, nu putem comunica”[101]. Pentru că făcea parte dintr-un grup de oameni care vroia să înveţe pe alţii este firească preocuparea sa pentru comunicare dar nu este mai puţin adevărat că, încercând să comunice, intră deja în zona sociologiei.

Pentru a interpreta această trilemă mă pot gândi la un subiect cunoscător care, conştient fiind, percepe o serie de senzaţii şi se întreabă dacă nu cumva simţurile sale nu îi joacă vreo festă, dacă nu are halucinaţii. Apoi încearcă să pună în ordine acea serie de senzaţii, să înţeleagă ceva din ea, să o aglutineze într-o formă pe care să o poată, dacă nu recunoaşte, atunci măcar asemui cu ceva cunoscut. Când în sfârşit a trecut cu bine de pasul doi, sau atunci când măcar i se pare că a înţeles ceva, încercă să îşi verifice înţelegerea, comunicând cu cel de lângă el. Şi pentru a putea să-i transmită cât mai exact se străduieşte să îşi dea seama de modul de gândire al interlocutorului său. Această ultimă etapă, în care subiectul cunoscător încearcă să evalueze modul de gândire din societatea din care face parte seamănă foarte bine cu sociologia comprehensivă a lui Weber şi a lui Schutz.

O rezolvare a acestei trileme, mult mai subtilă decât a mea, este propusă de Platon în vestitul dialog “Republica”[102] cu ajutorul alegoriei despre “peşteră”.

Astfel dacă cei care aflaţi în semiîntuneric îşi construiesc, cu bună credinţă, lumea plecând de la umbrele care mişcă pe peretele peşterii au tot dreptul să se îndoiască cu privire la autencitatea viziunii lor atunci când sunt eliberaţi şi văd cum erau produse acele umbre tot aşa, odată conduşi la lumină au îndatorirea ca, după ce au înţeles despre ce este vorba, să se întoarcă în peşteră pentru a împărtăşi foştilor colegi de neştiinţă adevărul despre lumina de la suprafaţă.

Tot o rezolvare, chiar dacă de gradul doi, a acestei trileme, ne oferă şi Heidegger, în lucrarea deja citată, atunci când se referă la adevărata natură a adevărului. Adevărată nu este, în viziunea lui, o afirmaţie conformă cu realitatea, (cine ar putea să certifice o atare conformitate?) ci o afirmaţie “completă”, care nu lasă la o parte nimic din ceea ce este cunoscut celui care o face. Adică o zicere făcută cu scopul de a expune şi nu de a convinge cu orice preţ şi spre profitul celui care iniţiază comunicarea.

După toate aceste digresiuni ajungem, în sfârşit, la gânditorii socratici, cei despre care Nietzche spunea că “Ceea ce le dădea acestor oameni dreptul să fie consideraţi filozofi, spre deosebire de ceilalţi astronomi, geografi şi doctori, …. este presupunerea lor comună că lumea are un caracter unitar şi determinabil care poate fi înţeles şi exprimat în termeni raţionali. Datorăm ‘mitului’ presupoziţia că lumea este coerentă şi inteligibilă, că în ciuda diversităţii aparenţelor ea are un caracter unitar şi inteligibil”[103]

Din păcate, nu atât pentru gânditorii socratici, Socrate, Platon şi Aristotel, cât mai ales pentru ce ar fi putut fi destinul culturii ateniene, în timp ce socraticii îi criticau pe sofişti istoria Atenei, şi a întregii Grecii, lua o turnură din ce în ce mai nefericită.

Spaţiul cultural al grecilor, până la urmă cei mai mari ‘comunicatori’ ai Europei – şi-au difuzat ideile din Persia helenistică până în Roma Antică şi din Antichitate până în contemporaneitate – ne pune totuşi în faţa unei contradicţii: Atena şi Sparta au căzut sub influenţa Macedoniei lui Filip al doilea şi datorită războaielor dintre ele.

O explicaţie posibilă pentru aceste neînţelegeri continue poate fi deosebirea majoră între viziunile despre lume care dominau în cele două oraşe: închisă, orientată spre interior şi tradiţionalistă a Spartei; deschisă, orientată spre exterior şi noutăţile care veneau de acolo a Atenei.

Am văzut care a fost resursa de care au beneficiat atenienii şi care a dus la dezvoltarea, cu precădere, a culturii lor. Plasarea geografică, terenurile agricole fertile, accesul facil la mare şi posibilitatea de a fortifica eficient poziţia, toate acestea i-au adus în situaţia în care trebuiau să gestioneze simultan o pluralitate de interacţiuni ceea ce i-a condus spre un stil democratic de conducere a urbei.

Dar ce i-a ajutat pe ceilalţi mari supravieţuitori din Orientul Mijlociu, evreii, să traverseze trei mii de ani de istorie?

Singurul lucru care îi deosebea de vecinii lor, din epocă, era credinţa că au fost creaţi de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa. Acest lucru induce, aproape direct, conceptul de egalitate între membrii societăţii. Dacă toţi indivizii a fost creaţi după chipul şi asemănarea creatorului lor atunci e evident că sunt egali între ei. Măcar la început.

Această credinţă a lor a avut cel puţin două efecte. În primul rând i-a făcut să se deosebească puternic de vecinii lor. De aceea au fost nevoiţi să rămână uniţi. În al doilea rând, atunci când te simţi, dacă nu egal creatorului tău, dar măcar asemănător lui, ai mai mult curaj în ceea ce întreprinzi faţă de cazul în care te simţi dator să ceri voie divinităţii înainte de a întreprinde orice.

Istoria lor, cel puţin în prima mie de ani, pâna la cea de a doua distrugere a Templului nu s-a deosebit foarte mult de cea a statelor relativ mici din jurul lor. Şi-au format statul, care nu era foarte diferit de cele din jurul lor, au purtat războaie, pe unele le-au pierdut, pe altele le-au câştigat, şi-au văzut ţara ocupată şi Templul distrus de două ori. Toate acestea s-au întâmplat de fapt şi la Atena, de exemplu.

Dar evreii au făcut ceva, atunci când s-au văzut copleşiţi de inamici, cea ce atenienii nu au fost nevoiţi să facă în condiţii aproape similare[104], atunci când au fost ocupaţi de macedoneni şi apoi de romani. Au schimbat din temelii modul de administrare a cultului. Credinţa a rămas aceiaşi dar organizarea comunităţii din punct de vedere religios s-a modificat dramatic.

Dacă în prima jumătate a secolului I îHr. statul fusese condus de dinastia Hasmoneană, iar conducătorii statului erau şi mari preoţi[105] după cucerirea Jerusalimului de către Pompei în 63 îHr.[106] viaţa politică şi religioasă s-a împărţit în două mari facţiuni: Saducceii şi Fariseii.

Primii reprezentau interesele marii preoţimi care erau conducătorii tradiţionali ai poporului evreu. Cel de al doilea grup, care începuse să-i facă simţită prezenţa încă de pe timpul Maccabeilor erau “reprezentanţii laicilor şi a scribilor[107]“.

Principala diferenţă dintre cele două grupuri era că “fariseii admiteau principiul evoluţiei Legii, oamenii trebuie să îşi folosească raţiunea atunci când interpretează Tora şi o aplică în viaţa de zi cu zi. În loc să urmeze orbeşte litera Legii, chiar împotriva raţiunii şi conştiinţei Fariseii armonizau învăţăturile Torei cu ideile lor…Interpretau Legea după spiritul ei; atunci când, în decursul timpului o lege ajunsese să fie depăşită de noile condiţii ei îi dădeau o nouă semnificaţie, mai acceptabilă, căutând suport scriptural pentru acţiunile lor printr-un sistem hermeneutic ramificat. Din cauza acestei tendinţe progresiste a fariseilor interpretarea dată de ei Torei îşi continuă evoluţia şi a rămas o forţă vie în Iudaism”[108].

Este adevărat că li s-a reproşat cu vehemenţă fariseilor insistenţa de a pune un foarte important accent pe amănunte ‘vizibile’ ale Iudaismului, circumcizia, respectarea regulilor cu privire la alimente, respectarea Sabatului, insistenţă care pare a contrazice consideraţiile de mai sus.

Tot această insistenţă pare a umbri cel mai important aspect al Legii şi anume “…shema, iubirea de Dumnezeu din inimă, din suflet şi cu tărie”[109]. Explicaţia acestui dublu paradox ne este oferită de James Dunn prin intermediul “markerilor de identitate”: aşa cum pentru un creştin infailibilitatea papei[110], preoţia rezervată exclusiv bărbaţilor şi botezul se suprapun credinţei în Christos şi toate acestea împreună definesc creştinismul, tot aşa pentru un fariseu era necesară respectarea regulilor de mai sus pentru a marca identitatea iudaică[111].

Originile fariseismului ar putea fi plasate în necesitatea evreilor de a da un sens încercărilor la care au fost supuşi în timpul exilului Babilonean. “Evreii din Babilon şi-au refăcut în mod creativ identitatea şi imaginea despre lume. Ei şi-au explicat Exilul prin intermediul propriilor greşeli. Îl trădaseră pe Yahwe şi permiseseră ca legile Mozaice şi practicile cultului să nu mai fie respectate întocmai; Exilul Babilonean era dovada supărării lui Yahwe. În această perioadă conducătorii Evrei nu mai vorbeau despre o teologie a judecăţii ci despre una a salvării….Astfel această perioadă este marcată de o reîntărire a tradiţiei iudaice, exilaţii încercând să-şi recupereze originile Mozaice în efortul de a îşi revitaliza religia în forma ei de la începuturi. Cel mai probabil forma finală a Torei a fost stabilită în această perioadă sau în scurt timp după aceea şi tot atunci a devenit cartea de căpătâi a iudaismului.”[112]

Este foarte posibil ca tot din această perioadă să provină credinţa fariseilor în legitimitatea celor două variante ale Torei, orală şi scrisă, presupun că era destul de dificil pentru un popor aflat în exil, în acea epocă, să menţină o arhivă completă.

Saducceii, în schimb, date fiind legăturile pe care le aveau cu Templul, acceptau doar varianta scrisă.[113]

Tocmai această tradiţie flexibilă a fariseilor, preluată şi dezvoltată de rabini, care nu mai e legată de Templu ci se bazează pe comunicarea continuă între membrii comunităţii a făcut posibilă supravieţuirea iudaismului şi a identităţii poporului evreu.

Toate aceste lucruri devin acum mult mai transparente din punct de vedere teoretic după ce avem la dispoziţie explicaţiile oferite de Berger şi Luckman[114] cu privire la construcţia spaţiului social prin comunicarea continuă dintre membrii şi generaţiile unei comunităţi.

Mai sunt exemple istorice care să ilustreze genul acesta de evoluţii numai că, civilizaţiile dezvoltându-se după nişte tipare relativ simple, după cum arată Neagu Djuvara[115], enumerarea ar deveni, poate, plictisitoare chiar dacă fiecare caz are particularităţile sale.

Concluzie

            Am grupat în această lucrare o serie întreagă de fapte din care se poate deduce în ce fel schimbările în maniera de gestionare a transferului de informaţii dintre sisteme şi între sisteme şi mediul lor înconjurător pot influenţa modul în care aceste sisteme se adaptează unele la la altele şi împreună la mediu. Adică în ce fel şi cât de repede trec de la o etapă la alta a existenţei lor.

Nu am făcut aceasta din punctul de vedere al unui istoric, nu am calificarea necesară, ci din cea a unui sociolog debutant, care abia acum începe să înţeleagă subtilităţile teoratice ale domeniului care i-a stârnit interesul. Mi se pare totuşi importantă următoarea observaţie, de natură istorică:

Pe măsură ce mijloacele tehnice de comunicare au evoluat s-au intensificat şi încercările celor aflaţi la putere de a o îngrădi. De la ostracizarea ‘dizidenţilor’, practicată în antichitatea greacă,  la cenzura contemporană răspândirii tiparului şi până la încercările frenetice ale regimurilor autoritare şi totalitare contemporane de a ţine în frâu informaţia. Nu pot să nu mă întreb ce intuiţie, de natură sociologică de data asta, a avut Lenin care spunea “învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi” dar îi arunca în gulag pe cei care difuzau învăţături contrare bolşevismului. Chiar ştiau sociologie SS-iştii lui Hitler atunci când ardeau cărţi în piaţa publică?

Până la urmă, dacă facem o paralelă între evoluţia relaţiilor de putere descrisă de Foucault[116] şi cea a felului în care am comunicat, observăm că la început schimbam semnale pentru a ne coordona la vânătoare, mai apoi, după cum au observat Berger şi Luckmann, ne-am construit realitatea socială[117] prin intermediul comunicării, iar acum, că am devenit cu adevărat conştienţi de importanţa ei, suntem preocupaţi fie să evităm manipularea[118], politică sau făcută prin intermediul marketingului, fie, în sfârşit şi poate cel mai important, să comunicăm eficient[119] astfel încât să ajungem la o reală înţelegere a celuilalt.

Nu am reuşit să tratez toate punctele pe care îmi propusesem să le ating.

Nu am reuşit de exemplu să fac o analiză, folosind modelul lui Hoggett[120], a implicaţiilor în domeniul efectelor comunicării în spaţiul social pe care le are faptul că indivizii, şi organizaţiile, devin din ce în ce mai reflexivi şi în acelaşi timp consideră, din ce în ce mai mult, că spaţiul social nu mai este un dat ci un spaţiu care poate fi cucerit şi schimbat după dorinţa actorului social.

Bibliografie

 

         Tipărituri

– Anghel, Petre, Strategii Eficiente de Comunicare, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, 2007

– Brenon, Anne, Catharii, Bucureşti, Nemira, 2008

– Campbell, Jeremy, Nenumăratele chipuri ale lui Dumnezeu, Bucureşti, Minerva 2008

– Chelcea, Liviu, Cultură, Firmă, şi Globalizare, Suport de curs, Bucureşti, 2009

– Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicare nonverbală: gesturile şi postura, Bucureşti, Comunicare.ro, 2008

– Djuvara, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice, Un studiu comparativ al civilizaţiilor, Bucureşti, Humanitas, 2006

– Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi: naştera închisorii, Piteşti, Paralela 45, 2005, ed. II

– Gladwell, Malcom, Outliers, The Story of Succes, London, Penguin Group, 2008

– Gladwell, Malcom, The Tipping Point, Bucureşti, Publica, 2008

– Heidegger, Martin, The essence of truth: on Plato’s parable of the cave allegory and Theatetus, London, Continuum, 2007

– Leovaridis, Cristina, Industria Publicităţii, o abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Universitară, 2008

– Mouzelis, Nicos, Sociological Theories, New York, Routlege, 1995

– Herve Poirier, Philipe Chambon, Code secret de l’ADN, în Science & Vie, Nr. 1047/Decembrie 2004, p. 50 şi urm.

– Skinner, B.F. Beyond Freedom & Dignity, Indianapolis, Hackett Publishing Company, 2002

– Stănculescu Manuela Sofia, Suport de curs, Bucureşti 2009

– Zamfir Cătălin, Incertitudinea: o perspectivă psihosociologică, Bucureşti, Editura Economică, 2005

Resurse Internet

– Ambrose, Stanley H. în filmul documentar Naked Science: Stone Age Apocalypse, http://channel.nationalgeographic.com/series/naked-science/3030/Overview#tab-Videos/02504_05 20 Mai 2009

– Ambrose, Stanley H.   Journal of Human Evolution, în http://www.bradshawfoundation.com/stanley_ambrose.php, 20 Mai 2009

– Anonim, Sophists, http://www.iep.utm.edu/s/sophists.htm, 29 Mai 2009

– Baird, Forrest, The Sophists, http://www.whitworth.edu/Core/Classes/CO250/Greece/Data/d_sophi.htm, 29 Mai 2009.

– Basturea, Georgeta, Proiectul de intervenţie timpurie de la Bucureşti, http: //www.stiinta.info/proiectul-de-interventie-timpurie-de-la-bucuresti–bucharest-early-intervention-project–/news/220/103/, 17 Mai 2009

Bellis, Mary, The History of Printing and Printing Processes, în http://inventors.about.com/od/pstartinventions/a/printing.htm, 26 Mai 2009

– Biblia, New International Version, Numeri 1:49, 50, 51, http://www.biblegateway.com/passage/?book_id=4&chapter=1&version=31&context=chapter, 27 Mai 2009

– Blakemore, Sarah-Jayne, Uta Frith, The learning brain: lessons for education, Wiley-Blackwell, 2005, http://books.google.ro/books?id=Jhut87pleHwC&hl=en , 17 Mai 2009

– Brasileiro, Adriana, ‘Superfood’ Promoted on Oprah’s Site Robs Amazon Poor of Staple, http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601109&sid=ai8WCgSJrhmY&refer=home# , 13 mai 2009

– Bourdeau, Michel, Auguste Comte, http://plato.stanford.edu/entries/comte/ , 2. Biography, 14 Mai 2009

– Bump, Jerome The Origin of Universities, http://www.cwrl.utexas.edu/~bump/OriginUniversities.html, 3 Iunie 2009

– Canary Islands. (2009). In Encyclopædia Britannica. Retrieved June 03, 2009, from Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/92159/Canary-Islands

– Callaway, Ewen, Neandertals speak out after 30.000 years, http://www.newscientist.com/article/dn13672-neanderthals-speak-out-after-30000-years.html, 21 Mai 2009

– Codoban, Aurel, Semn şi Interpretare, Cluj Napoca, Dacia 2001, Introducere, http://www.esnips.com/doc/8499a75c-fd3d-4f56-8a5e-2e298228535c/Aurel-Codoban—Semn-si-interpretare—O-introducere-postmoderna-in-semiologie-si-hermeneutica

– Comte, Auguste, Plan des travaux scientifiques necessaires pour reorganiser la societe, 1822, http://membres.lycos.fr/clotilde/etexts/opuscule/plan1.htm. 13 Mai 2009

– Copernicus, Nicolaus De Revolutionibus Orbium Coelestium,  Norimbergae: apud Ioh. Petreium, 1543, în http: //ads.harvard.edu/books/1543droc.book/, 1 Iunie 2009

– DEX ’98, http://dexonline.ro

– Encyclopaedia Britannica, Paramecium, http://encyclopedia.farlex.com/paramoecium, 14 Mai 2009

– Fink, Bob, Neanderthal Flute, http://www.greenwych.ca/fl-compl.htm, 21 Mai 2009

– Frazer, Erica, Al-Ghazali, http: //www.ucalgary.ca/applied_history/tutor/islam/learning/ghazali.html, 12 Mai 2009

– Frazer, Erica, Ibn Rushd, http: //www.ucalgary.ca/applied_history/tutor/islam/learning/ibnrushd.html, 12 Mai 2009

Haselhurst, Geoff, Physics – Astronomy – Astrophysics, în http://www.spaceandmotion.com/Physics-Astronomy-Astrophysics.htm, 1 iunie 2009

– Herman, Louis M.   Language Learning, http://www.dolphin-institute.org/resource_guide/animal_language.htm, 15 mai 2009

– Hezser, Catherine, Jewish Slavery in Antiquity, Oxford University Press, 2005, pg.87, în http://books.google.ro/books?id=php6gZEa_Y0C&hl=en, 26 Mai 2009

– Hooker, Richard, Ancient Greece, Athens, în http://wsu.edu/~dee/GREECE/ATHENS.HTM, 28 Mai 2009

– Hooker, Richard, Ancient Greece, Sparta, în http://wsu.edu/~dee/GREECE/SPARTA.HTM, 28 Mai 2009

Internet History în http://www.livinginternet.com/i/ii_summary.htm, 22. 2009

– Jones, Dan, Neanderthals wore make up and liked to chat, în http://www.newscientist.com/article/dn13536-neanderthals-wore-makeup-and-liked-to-chat.html, 20 Mai 2009

– Lo, Lawrence, Sumerian, în http://www.ancientscripts.com/sumerian.html, 26 Mai 2009

– Kemerling, Garth, Sophism, http://www.philosophypages.com/dy/s7.htm, 29 Mai 2009

– Marx, Karl, Teze despre Feuerbach, în http://www.marxists.org/romana/dictionar/m/Materialism_dialectic.htm, 14 Mai 2009

– May, Karl, – Leben und Werk, http://www.karl-may-stiftung.de/may.html

– Matsuzawa, Tetsuro, Chimpanzee mind: The evolutionary basis of human mind, For Nishinomiya-Yukawa Memorial International Syposium: What is Life? The Next 100 Years of Yukawa’s Dream, http://www2.yukawa.kyoto-u.ac.jp/~ny2007/whole.pdf, 16 mai 2009.

– Morrel, Virginia, Minds of their Own, http://ngm.nationalgeographic.com/2008/03/animal-minds/virginia-morell-text/1, 12 mai 2009.

– Nelson III, Charles A.  The Biological Toll of Early Psychosocial Deprivation, http://www.developingchild.harvard.edu/content/downloads/04-15-08_Nelson_Presentation.pdf, 17 Mai 2009

Nelson III, Charles A. et al., Cognitive Recovery in Socially Deprived Young Children: The Bucharest Early Intervention Project , Science, Vol. 318 din 21 Decembrie 2007, http://www.sciencemag.org/cgi/content/full/sci;318/5858/1937, 17 Mai 2009

– Noyes, H. Pierre Noyes, DECOHERENCE, DETERMINISM and CHAOS Revisited, 1994, p. 4 în http://www.slac.stanford.edu/cgi-wrap/getdoc/slac-pub-6718.pdf, 13 mai 2009

– O’Connor, E F Robertson, Nicolaus Copernicus

http://www.gap-system.org/~history/Biographies/Copernicus.html, 28 Mai 2009

– Pennisi, Elizabeth, The First Language, în Science Vol 303 27 February 2004, http://www.bec.ucla.edu/papers/Mountain_3-7-05_science.clicks.pdf, 20 Mai 2009

– Platon, Protagoras, trad. Benjamin Jowett, în Jowett Public Domain translation, http://ancienthistory.about.com/library/bl/bl_text_plato_protag_1.htm, 29 Mai 2009

– Rubin, John, Ape genius: http://www.pbs.org/wgbh/nova/transcripts/3504_apegeniu.html,  15 Mai 2009

– Sedley, David, Ancient Philosophy, In E. Craig (Ed.), Routledge Encyclopedia of Philosophy. London: Routledge, 1998, http://www.rep.routledge.com/article/A130, 29 Mai 2009

– Thomson, Paul, PhD. Learning Language, http://www.acfnewsource.org/science/learning_language.html, 17 Mai 2009

– Turner, Jonathan H.  A Theory of Social Interaction, Stanford University Press, 1988, în http://books.google.ro/books?id=a1H91KqOs-kC&printsec=frontcover&hl=en#PPA3,M1, 2 Mai 2009

– University of Exeter (2008, August 26). New Evidence Debunks ‘Stupid’ Neanderthal Myth. În ScienceDaily: http://www.sciencedaily.com­ /releases/2008/08/080825203924.htm, 20 mai 2009

– Vasco da Gama. (2009). In Encyclopædia Britannica. Retrieved June 03, 2009, from Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/224711/Vasco-da-Gama

– Wolff, Jonathan, Karl Marx, http://plato.stanford.edu/entries/marx/, Introducere

– Woolner, Ann, Give Up Suicide Pact Enriching Google, în http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601039&sid=ajWeXrjAC4uk&refer=columnist_woolner#, 22 Mai 2009

Declaraţie de asumare a răspunderii

            Subsemnatul Dolmanian Sarchis Mahitar student în anul III al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Sociala, Universitatea din Bucureşti declar că lucrarea de diploma este elaborate doar de mine, pe baza efortului personal de cercetare şi redactare. În cadrul lucrării precizez sursa tuturor ideilor, datelor şi formulărilor care nu îmi aparţin, conform normelor de citare a surselor.

Declar că toate afirmaţiile din lucrare referitoare la datele şi informaţiile analizate, la metodele prin care acestea au fost obţiinute şi la sursele din care le-am obtinut sunt adevarate. Înţeleg ca falsificarea datelor şi a informaţiilor analizate în lucrare constituie fraudă şi este sancţionată prin exmatriculare.

Inţeleg că atât susţinerea publică a unei teze elaborate de altcineva, cât şi inserarea în lucrarea proprie a unor formulări, date sau idei elaborate de altcineva fără a preciza explicit sursa acestora conform normelor de citare, chiar daca formulările din text sunt modificate, combinate cu idei proprii sau traduse din altă limbă, constituie plagiat şi sunt sancţionate prin exmatriculare.

Data:                                                                                              Semnatura:


[1] Jonathan H. Turner A Theory of Social Interaction, Stanford University Press, 1988, în http://books.google.ro/books?id=a1H91KqOs-kC&printsec=frontcover&hl=en#PPA3,M1, 2 Mai 2009

[2]  Jonathan H. Turner, Op. Cit. pg. 3

[3] Nicos Mouzelis, Sociological Theories, New York, Routlege, 1995

[4] DEX ’98, http://dexonline.ro/search.php?cuv=interactiune, 11 mai 2009

[5] “Fizica este o ştiinţă a măsurării”, H. Pierre Noyes, DECOHERENCE, DETERMINISM and CHAOS Revisited, 1994, p. 4 în http://www.slac.stanford.edu/cgi-wrap/getdoc/slac-pub-6718.pdf, 13 mai 2009

[6] Instantanee în sensul că reacţia începe în momentul în care s-a manifestat acţiunea. Dacă, orb fiind şi stând cu picioarele în apă, arunc o piatră în lac va dura un pic până voi auzi pleoscăitul şi încă o perioadă  de timp până când voi simţi valurile dar asta nu înseamnă că apa lacului a amânat reacţia. Sunetul şi valurile au plecat din locul de impact în acelaşi moment în care a căzut piatra.

[7] Virginia Morrel, Minds of their Own  http://ngm.nationalgeographic.com/2008/03/animal-minds/virginia-morell-text/1, 12 mai 2009.

[8] DEX ’98 în http://dexonline.ro/search.php?cuv=comunicare, 11 mai 2009

[9] Petre Anghel, Strategii Eficiente de Comunicare, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, 2007, pg. 81-82

[10] Erica Frazer, Al-Ghazali, http://www.ucalgary.ca/applied_history/tutor/islam/learning/ghazali.html, 12 Mai 2009

[11] Erica Frazer, Ibn Rushd, http://www.ucalgary.ca/applied_history/tutor/islam/learning/ibnrushd.html, 12 Mai 2009

[12] Adriana Brasileiro, ‘Superfood’ Promoted on Oprah’s Site Robs Amazon Poor of Staple,  http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601109&sid=ai8WCgSJrhmY&refer=home# , 13 mai 2009

[13] Fructul creşte într-un palmier şi atunci producţia nu poate fi mărită foarte repede.

[14] DEX ’98 în http://dexonline.ro/search.php?cuv=schimbare, 13 Mai 2009

[15] Auguste Comte, Plan des travaux scientifiques necessaires pour reorganiser la societe, 1822, http://membres.lycos.fr/clotilde/etexts/opuscule/plan1.htm. 13 Mai 2009

[16] Michel Bourdeau, Auguste Comte, http://plato.stanford.edu/entries/comte/, 2. Biography, 14 Mai 2009

[17]Jonathan Wolff, Karl Marx, http://plato.stanford.edu/entries/marx/, Introducere

[18] Karl Marx, Teze despre Feuerbach, în http://www.marxists.org/romana/dictionar/m/Materialism_dialectic.htm, 14 Mai 2009

[19] În număr de 17, Michael Bourdeau, op. cit., 5.2 The Religion of Humanity

[20] Jonathan Wolff, op. cit. Introducere.

[21] În ceea ce îl priveşte pe Comte “îi vedea pe proletari ca fiind pozitivişti spontani, la fel cum îi vedea pe pozitivişti ca fiind în mod sistematic proletari”, (Michel Bourdeau, op. cit. 5.1 The mind as a servant of the heart).

[22] Motto-ul de pe steagul Braziliei, “Ordem e Progresso”, influenţa asupra militanţilor politici din Anglia, Statele Unite, Mexic, India şi caracterul secular al Turciei (Michel Bourdeau, Op. cit. Introducere).

[23] Ibidem.

[24] Petre Anghel, Op. Cit.

[25] Protozoar, organism unicelular de aproximativ 0,25 mm care prezintă, sub formă de organocite, toate sistemele de relaţie cu mediul caracteristice regnului animal: respirator, digestiv, excretor, reproducător, locomotor, organe de simţ. Trăieşte în apă dulce, de obicei stătătoare şi se hrăneşte cu resturi organice sau cu alte organisme mai mici decât el. Encyclopaedia Britannica, Paramecium,  http://encyclopedia.farlex.com/paramoecium, 14 Mai 2009

[26] Herve Poirier, Philipe Chambon, Code secret de l’ADN, în Science & Vie, Nr. 1047/Decembrie 2004, p. 50 şi urm.

[27] Lucas A. Bluff, et al., Tool-related Cognition in New Caledonian Crows, în Comparative Cognition & Behaviour revievs, 2007, vol. 2, p. 1-25, http://psyc.queensu.ca/ccbr/Vol2/Bluff.pdf. 14 Mai 2009

[28] Inclusiv din sârmă metalică, material pe care nu îl întâlnesc în mod obişnuit în natură.

[29] Transcriere a unui film documentar, Ape genius, realizat de John Rubin: http://www.pbs.org/wgbh/nova/transcripts/3504_apegeniu.html,  15 Mai 2009

[30] Akeakamai, femelă de Tursiops Truncatus, o specie de delfin, care executa instrucţiuni complexe, transmise prin limbaj gestual. Mesajele erau construite în aşa fel încât să verifice dacă delfinul înţelege atât sementica cât şi sintaxa mesajului. Louis M. Herman,  Language Learning,  http://www.dolphin-institute.org/resource_guide/animal_language.htm, 15 mai 2009

[31] John Rubin, Op. Cit.

[32] Tetsuro Matsuzawa, Chimpanzee mind: The evolutionary basis of human mind, For Nishinomiya-Yukawa Memorial International Syposium: What is Life? The Next 100 Years of Yukawa’s Dream, http://www2.yukawa.kyoto-u.ac.jp/~ny2007/whole.pdf , 16 mai 2009.

[33] Oază pentru copii nedoriţi, în Monitorul de Făgăraş, 5 mai 2009. http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=176:oaz-pentru-copiii-nedorii&catid=43:tiri-locale&Itemid=29, 17 Mai 2009

[34] Charles A. Nelson III, The Biological Toll of Early Psychosocial Deprivation, http://www.developingchild.harvard.edu/content/downloads/04-15-08_Nelson_Presentation.pdf , 17 Mai 2009

[35] Georgeta Basturea, Proiectul de intervenţie timpurie de la Bucureşti, http://www.stiinta.info/proiectul-de-interventie-timpurie-de-la-bucuresti–bucharest-early-intervention-project–/news/220/103/ , 17 Mai 2009

[36] Charles A. Nelson, III et al., Cognitive Recovery in Socially Deprived Young Children: The Bucharest Early Intervention Project, Science, Vol. 318 din 21 Decembrie 2007, http://www.sciencemag.org/cgi/content/full/sci;318/5858/1937, 17 Mai 2009

[37] Ibidem.

[38] “Copiii mănâncă, dorm şi se duc la toaletă în acelaşi timp” (Ibidem)

[39] Ibidem.

[40] Charles A. Nelson III, The Biological Toll of Early Psychosocial Deprivation, http://www.developingchild.harvard.edu/content/downloads/04-15-08_Nelson_Presentation.pdf, 18 Mai 2009

[41] Mai ales în cazul, cel mai întâlnit totuşi, al părinţilor biologici.

[42] Sarah-Jayne Blakemore, Uta Frith, The learning brain: lessons for education, Wiley-Blackwell, 2005,  http://books.google.ro/books?id=Jhut87pleHwC&hl=en , 17 Mai 2009

[43] Op. cit. pg. 38

[44] Op. cit. pg. 39

[45] Ibidem.

[46] Op. cit. pg.40

[47] Ibidem.

[48] Paul Thomson, PhD. Learning Language,  http://www.acfnewsource.org/science/learning_language.html , 17 Mai 2009

[49] Dialogul între părinţi şi copii are totuşi o altă formă atunci când ‘copiii’ au împlinit vreo 40 de ani şi au început să aibe ei grijă de părinţi.

[50] Locuitori ai deşertului Kalahari, bush-men.

[51] Elizabeth Pennisi, The First Language, în Science Vol 303 27 February 2004, http://www.bec.ucla.edu/papers/Mountain_3-7-05_science.clicks.pdf, 20 Mai 2009

[52] Ibidem.

[53] Stanley H. Ambrose,  Journal of Human Evolution, în http://www.bradshawfoundation.com/stanley_ambrose.php , 20 Mai 2009

[54] Stanley H. Ambrose, în filmul documentar Naked Science:Stone Age Apocalypse , http://channel.nationalgeographic.com/series/naked-science/3030/Overview#tab-Videos/02504_05 20 Mai 2009

[55] University of Exeter (2008, August 26). New Evidence Debunks ‘Stupid’ Neanderthal Myth. În ScienceDaily : http://www.sciencedaily.com­ /releases/2008/08/080825203924.htm, 20 mai 2009

[56] Dan Jones, Neanderthals wore make up and liked to chat, în http://www.newscientist.com/article/dn13536-neanderthals-wore-makeup-and-liked-to-chat.html , 20 Mai 2009

[57] Bob Fink, Neanderthal Flute, http://www.greenwych.ca/fl-compl.htm, 21 Mai 2009

[58] Ewen Callaway, Neandertals speak out after 30.000 years, http://www.newscientist.com/article/dn13672-neanderthals-speak-out-after-30000-years.html , 21 Mai 2009

[59] Biblia, New International Version, Numeri 1:49, 50,51,  http://www.biblegateway.com/passage/?book_id=4&chapter=1&version=31&context=chapter, 27 Mai 2009

[60] Depozitele de figurine şi mai apoi de tablete de argilă cu inscripţii cuneiforme de pe vremea sumerienilor fiind un excelent exemplu, Lawrence Lo. Sumerian, în http://www.ancientscripts.com/sumerian.html, 26 Mai 2009

[61] Epictet a fost unul dintre ei, educat pe vremea când era încă sclav (Catherine Hezser, Jewish Slavery in Antiquity, Oxford University Press, 2005, pg.87, în http://books.google.ro/books?id=php6gZEa_Y0C&hl=en, 26 Mai 2009

[62] Gutenberg, 1455, (Mary Bellis, The History of Printing and Printing Processes, în http://inventors.about.com/od/pstartinventions/a/printing.htm, 26 Mai 2009

[63] Diamond Sutra, prima carte tipărită, în 868. (Ibidem)

[64] J J O’Connor and E F Robertson, Nicolaus Copernicus

http://www.gap-system.org/~history/Biographies/Copernicus.html, 28 Mai 2009

[65] Ibidem

[66] Nicolaus Copernicus, De Revolutionibus Orbium Coelestium,  Norimbergae: apud Ioh. Petreium, 1543, în http://ads.harvard.edu/books/1543droc.book/, 1 Iunie 2009

[67] J J O’Connor and E F Robertson, Op. cit.

[68] Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, (Jeremy Campbell, Nenumăratele Chipuri ale lui Dumnezeu, Bucureşti, Minerva 2008, pg 147 – 150)

[69] Ibidem.

[70] Anne Brenon, Catharii, Bucureşti, Nemira, 2008

[71] Jan Hus. (2009). în Encyclopædia Britannica.Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/277400/Jan-Hus, 6 Iunie 2009

[72] Martin Luther. In Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/351950/Martin-Luther

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Imediat după ce a început studiile de drept, în 1505, Luther şi-a cumpărat colecţia de texte de drept canonic Corpus Juris Canonicii, a cărei primă ediţie fusese tipărită în 1500 la Paris (The Corpus Juris Canonici (c. 1140–c. 1500) în canon law. (2009). Encyclopædia Britannica. în Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/92870/canon-law), 6 Iunie 2009

[76] Lacey Baldwin SmithJohn S. Morrill » England under the Tudors » Henry VIII (1509–47) » The Reformation background, in United Kingdom. (2009). In Encyclopædia Britannica, în Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/615557/United-Kingdom , 6 Iunie 2009

[77] Canary Islands. (2009). In Encyclopædia Britannica. Retrieved June 03, 2009, from Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/92159/Canary-Islands

[78] Vasco da Gama. (2009). In Encyclopædia Britannica. Retrieved June 03, 2009, from Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/224711/Vasco-da-Gama

[79] Dowling, Mike, “Ferdinand Magellan,” available from http://www.mrdowling.com/704-magellan.html; Internet; updated Wednesday, January 5, 2005, 3 iunie 2009

[80] Jerome Bump, The Origin of Universities, http://www.cwrl.utexas.edu/~bump/OriginUniversities.html, 3 Iunie 2009

[81] Karl May – Leben und Werk, http://www.karl-may-stiftung.de/may.html

[82] Cristina Leovaridis, Industria Publicităţii, o abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Universitară, 2008

[83] Internet History în http://www.livinginternet.com/i/ii_summary.htm, 22. 2009

[84] Până la urmă diferenţa dintre comunicaţiile electronice (internet) şi cele electrice (telegraf, telex, telefon) este, din punct de vedere al eficenţei, similară cu cea dintre transporturile de marfă bazate pe cai şi corăbii cu vele şi cele bazate pe trenuri şi vapoare ehipate cu motoare cu aburi.

[85] Liviu Chelcea, Cultură, Firmă, şi Globalizare, Suport de curs, Bucureşti, 2009

[86] Chiar dacă, eventual cu muncitori importaţi, de exemplu turcii şi sârbii din RFG-ul anilor ’70-’80

[87] Ann Woolner,  Give Up Suicide Pact Enriching Google , în http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601039&sid=ajWeXrjAC4uk&refer=columnist_woolner#, 22 Mai 2009

[88] Dezvoltările culturale din Extremul Orient, India şi din spaţiul din jurul Mediteranei, incluzind aici şi Iranul au început, plecând din acest punct, să o ia pe căi diferite. Consideraţiile ce vor urma se referă doar la spaţiul mediteranean şi la Orientul Mijlociu.

[89] Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Construirea socială  a realităţii, Bucureşti, Editura  Art, 2008, pg. 166

[90] Richard Hooker, Ancient Greece, Athens, în http://wsu.edu/~dee/GREECE/ATHENS.HTM, 28 Mai 2009

[91] Richard Hooker, Ancient Greece, Sparta, în http://wsu.edu/~dee/GREECE/SPARTA.HTM, 28 Mai  2009

[92] Richard Hooker, Op. Cit.

[93] David Sedley, Ancient Philosophy, In E. Craig (Ed.), Routledge Encyclopedia of Philosophy. London: Routledge, 1998, http://www.rep.routledge.com/article/A130, 29 Mai 2009

[94] David Sedley, Op. Cit.

[95] Platon, Protagoras, trad. Benjamin Jowett, în Jowett Public Domain translation, http://ancienthistory.about.com/library/bl/bl_text_plato_protag_1.htm, 29 Mai 2009

[96] Garth Kemerling, Sophism, http://www.philosophypages.com/dy/s7.htm, 29 Mai 2009

[97] Anonim, Sophists, http://www.iep.utm.edu/s/sophists.htm, 29 Mai 2009

[98] Forrest Baird, The Sophists, http://www.whitworth.edu/Core/Classes/CO250/Greece/Data/d_sophi.htm, 29 Mai 2009.

[99] Ibidem.

[100] Cătălin Zamfir, Incertitudinea: o perspectivă psihosociologică, Bucureşti, Editura Economică, 2005, pg. 15

[101] Aurel Codoban, Semn şi Interpretare, Cluj Napoca, Dacia 2001, Introducere, http://www.esnips.com/doc/8499a75c-fd3d-4f56-8a5e-2e298228535c/Aurel-Codoban—Semn-si-interpretare—O-introducere-postmoderna-in-semiologie-si-hermeneutica

[102] Martin Heidegger, The essence of truth: on Plato’s parable of the cave allegory and Theatetus, London, Continuum, 2007

[103] Geoff Haselhurst, Physics – Astronomy – Astrophysics, în http://www.spaceandmotion.com/Physics-Astronomy-Astrophysics.htm, 1 iunie 2009

[104] Spun ‘aproape’ pentru că dacă între romani şi greci nu era mare deosebire în ceea ce priveşte credinţele religioase şi cultura, romanii practic împrumutându-le pe ale grecilor, între evrei şi romani era o diferenţă fundamentală din acest punct de vedere.

[105] Richard Gottheil, Heinrich Bloch,  Hasmoneans, în http://jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=351&letter=H&search=Hasmonean, 4 Iunie 2009

[106] Pharisee în Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/455129/Pharisee, 4 Iunie 2009

[107] Ibidem

[108] Ibidem.

[109] John Ortberg, Pharisees Are Us (Mark 7:1-8, 21-23),  http://www.religion-online.org/showarticle.asp?title=2898

[110] James Dunn este catolic.

[111] James Dunn, The New Perspective on Paul, Wm. B. Eerdmans Publishing, 2008, pg. 26 în http://books.google.ro/books?id=ZJDKsJSv-qoC&pg=PA26&lpg=PA26&dq=James+Dunn,+circumcision,+dietary+laws,+sabbath&source=bl&ots=j_thD7k0mG&sig=i6fypmACOyoA703pGKTmZmBkKWU&hl=en&ei=yAApSsmsLcG9-AaKo_CTCQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1

[112] Richard Hooker, Exile, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/Exile.html, 2 Iunie 2009

[113] Pharisee în Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/455129/Pharisee, 4 Iunie 2009

[114] Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Op. Cit.

[115] Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice, Un studiu comparativ al civilizaţiilor, Bucureşti, Humanitas, 2006

[116] Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naştera închisorii, Piteşti, Paralela 45, 2005, ed. II

[117] Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Op. Cit.

[118] Aurel Codoban, Op. Cit.

[119] Petre Anghel, Op. Cit.

[120] Manuela Stănculescu, Suport de Curs, Bucureşti, 2009, Cursul 6-8, Pg. 4