Bob este prietenul meu.

Are 75 de ani, foarte mulți prieteni și o situație materială decentă.
Pensie, apartament, suficiente lucruri…

Bob nu mai are pe nimeni. Și nimic.
Aceia dintre prieteni care mai sunt în viață au aceiași vârstă. Și sunt, mai mult sau mai puțin, în aceiași ‘stare tehnică’.
Pentru că nu se mai poate scula din pat, lucrurile pe care le-a adunat o viață-ntreagă – și despre care credea că-i vor îndulci bătrânețile, nu-i mai folosesc la nimic.

Bob este fratele meu.
Unul dintre mulții frați pe care nu i-a născut mama mea pentru mine. Dar care mi-au fost dăruiți de viață.

Voi continua să am grijă de el, pe cât voi putea, pentru că și eu sunt tot Bob.
Chiar dacă eu am soție, copil și câteva rude în viață.

Oameni fiind, suntem supuși greșelii. Cu voie sau fără voie, adoptăm și decizii ‘imperfecte’. După care suferim consecințele. Iar acela este momentul în care avem nevoie de ajutor.

De fapt, dacă ne gândim mai bine, noi toți suntem Bob.
Nici unul dintre noi nu poate supraviețui singur.
Nici măcar în condiții normale. Și cu atât mai puțin pe vremea Covidului…

Poate virusul ăsta o să ne învețe cât de frați suntem în realitate!